DISTRIBUIȚI

La Cupa Mondială din 1974, o echipă care nu mai fusese prezentă la un turneu final de aproape patru decenii a devenit favorita neutrilor și a fost la un pas de a cuceri titlul. Deși nu a câștigat, Olanda și-a asigurat locul în istoria fotbalului, iar starul său indiscutabil, Johan Cruyff, a marcat unul dintre cele mai frumoase goluri ale competiţiei desfăşurate în fosta Republică Federală Germană. Un gol ca un transfer de putere, pentru că a fost înscris împotriva deţinătoarei trofeului, Brazilia, şi care a consfinţit calificarea în finală. Totodată, a fost un gol care reprezintă probabil cea mai bună imagine a fotbalului total, conceptul nou introdus de olandezi în acei ani.

Nu sunt puţini cei care împart istoria Cupelor Mondiale în două: înainte de ediţia 1970 şi după ediţia 1970. Şi nu doar pentru că la primul Mondial mexican Brazilia a intrat definitiv în posesia Cupei Jules Rimet. Triumful Selecao, al treilea în decurs de doar 12 ani, a fost apogeul fotbalului spectacol, acel jogo bonito specific Copacabanei, dar pe care urmaşii lui Pele nu au reuşit să-l repete de atunci. Excepţie a făcut generaţia 1982, însă durerosul eşec înregistrat în faţa Italiei lui Enzo Bearzot şi Paolo Rossi a fost momentul în care brazilienii au rupt-o aproape complet cu trecutul şi s-au adaptat la cinismul care caracterizează fotbalul actual. Totuşi, la începutul anilor ’70, starea de spirit era alta. Stilul defensiv dus la rang de artă de Milanul lui Nereo Rocco şi Interul lui Helenio Herrera în deceniul anterior părea să fi rămas în urmă, lucru confirmat de victoria entuziasmantă a Braziliei în Mexic şi de explozia fotbalului total al olandezilor la nivel de club. Pentru mulţi, era începutul unei noi ere. Doar că aşteptările au fost puţin exagerate.

Context politic tensionat

Debutul „noii ere” avea loc într-un context politic tensionat. Cu doi ani înaintea Cupei Mondiale, la Munchen s-au desfăşurat Jocurile Olimpice de vară, marcate de sângerosul atentat asupra delegaţiei Israelului, pus la cale de mai mulţi terorişti palestinieni. În acelaşi timp, Germania de Vest se confrunta cu o campanie de teroare coordonată de Rote Armee Fraktion (Facţiunea Armata Roşie), cunoscută şi sub numele Grupul Baader-Meinhof, o organizaţie de extremă stânga, implicată în mai multe asasinate, răpiri, jafuri şi conflicte armate cu poliţia. Suficiente motive de îngrijorare, din punct de vedere al securităţii. Însă problemele nu se opreau aici.

În aceeaşi perioadă, Războiul Rece se afla la apogeu, iar fotbalul a fost afectat la rândul său. Lucru evident cu ocazia barajului dintre Uniunea Sovietică şi Chile, când europenii au refuzat să joace returul din America de Sud, din cauza loviturii de stat care l-a adus la putere pe Augusto Pinochet. Astfel, a avut loc un spectacol absurd, „cel mai penibil meci din istorie”, aşa cum l-a caracterizat Eduardo Galeano, în cartea sa „Fotbalul, lumini şi umbre”. Chilenii au pasat în faţa unui adversar imaginar şi au marcat un gol simbolic în poarta goală, calificându-se astfel la turneul final.

„Cel mai penibil meci din istorie”, partida dintre Chile și un adversar imaginar

De parcă toate acestea nu erau deja suficiente, sorţii au decis ca cele două Germanii, RFG şi RDG, să facă parte din aceeaşi grupă. Un duel devenit instrument de propagandă în Est, în urma victoriei istorice cu 1-0 obţinută în meciul disputat la scurt timp după ce cancelarul vest-german, Willy Brandt, a fost nevoit să demisioneze din cauza faptului că unul dintre consilierii săi fusese dovedit spion est-german.

Brazilia care nu mai era Brazilia

Nici din punct de vedere fotbalistic lucrurile nu stăteau mai bine. Brazilia din 1974 era o cu totul altă echipă faţă de cea din 1970. Nu doar ca alcătuire, ci şi ca joc. Fotbalul liber, fluid și vesel din Mexic dispăruse. În locul lui, fanii vedeau un stil mai cinic, mai defensiv, mai dur, pe alocuri brutal. Era o încercare de a compensa faptul că Selecao nu mai beneficia de aceeaşi calitate tehnică. Dispăruseră Pele, Carlos Alberto sau Tostao. E adevărat, Jairzinho şi Rivelino, probabil unul dintre cei mai subevaluaţi brazilieni din toate timpurile, încă jucau, dar „o jogo bonito” era doar o amintire.

„Echipa Braziliei trecea printr-o perioadă de tranziţie. Erau preocupaţi să lase tehnica pură în urmă şi să o înlocuiască printr-un amestec de tehnică şi forţă fizică”, a remarcat şi Johan Cruyff, în autobiografia sa, „My Turn”.

De altfel, prestaţiile de la turneul final au confirmat scăderea evidentă a Braziliei. Sud-americanii s-au calificat în faza a doua a grupelor doar datorită golaverajului, după ce au remizat fără goluri cu Iugoslavia şi Scoţia şi au învins Zair în ultimul meci, scor 3-0. Au terminat pe locul doi, în urma iugoslavilor, astfel că în grupa semifinală au avut parte de adversari teribili: Germania de Est, marea rivală Argentina şi Olanda, pe care mulţi o vedeau deja noua campioană mondială.

Olanda – relaxare şi fotbal total

Cruyff în fața unui adversar, în Olanda-Belgia, meciul care a consfințit calificarea batavilor la Mondialul din 1974. Fotografie via

Tabloul gri, la care au contribuit din plin şi condiţiile meteo din timpul turneului final, probabil cel mai ploios din istorie, a fost oarecum spart de atmosfera din cadrul lotului olandez. „Pentru că nu ştiam nimic despre ce înseamnă un turneu mondial şi cum trebuie să ne comportăm, am ales să fim naturali. Jucam ce ştiam, apoi eram liberi. Eram relaxaţi şi aveam inclusiv petreceri”, şi-a amintit Arie Haan.

Într-adevăr, în 1974, Olanda nu era nici pe departe o prezenţă obişnuită la competiţiile importante. Ratase calificarea la Euro 1972, iar la Cupa Mondială nu mai jucase din 1938. Chiar şi biletele pentru turneul final din RFG fuseseră obţinute într-o manieră controversată. Deşi a încheiat preliminariile cu un golaveraj incredibil (24-2), a avut acelaşi număr de puncte ca vecina şi rivala Belgia, echipă căreia i s-a anulat un gol valabil în minutul 89 al meciului decisiv, disputat la Amsterdam. Naţionala condusă din teren de marele Paul van Himst a terminat grupa neînvinsă şi fără gol primit, dar nu a mers la Mondiale.

Olanda-Belgia, meciul care a asigurat calificarea batavilor

La fel de adevărat este şi că ascensiunea Olandei fusese anunţată în anii precedenţi. Feyenoord, o dată, şi Ajax, de trei ori la rând, puseseră monopol pe Cupa Campionilor Europeni între 1970 şi 1973. Johan Cruyff primise Balonul de Aur în 1971 şi 1973 (avea să-l câştige şi în ’74), iar în primul sezon petrecut la FC Barcelona, 1973/74, i-a ajutat pe catalani să cucerească titlul de campioni ai Spaniei după o pauză de 14 ani, un succes obţinut în colaborare cu Rinus Michels, cel care pusese şi bazele perioadei de glorie a „lăncierilor”.

Pentru Cupa Mondială, federaţia olandeză a decis să renunţe la antrenorul care a condus echipa în calificări, cehoslovacul Frantisek Fadrhonc, şi să-l numească pe Michels. Şi astfel, fotbalul total s-a mutat de la nivel de club la cel de naţională. E adevărat, antrenorul olandez a avut la dispoziţie o generaţie de excepţie. Cruyff spunea că „acest concept de fotbal total are nevoie de jucători talentaţi care să acţioneze disciplinat într-un grup”. Şi talentul cu siguranţă nu lipsea. Fotbalişti ca Ruud Krol, Wim Suurbier, Wim Jansen, Arie Haan, Willem van Hanegem, Johan Neeskens, Piet Keizer, Rob Rensenbrink sau Johnny Rep erau cunoscuţi şi respectaţi peste tot în Europa. „Oriunde te-ai fi uitat, găseai doar fotbalişti de clasă”, a concluzionat indiscutabilul lider al acestui grup fantastic, Johan Cruyff, în deja amintita autobiografie. A fost completat de Krol: „Ideea fotbalului total este aceea că toată lumea poate juca pe orice poziţie, că toată lumea din echipă se poate duce oriunde doreşte. Dar e nevoie de multă disciplină. Trebuie să ai libertatea de a urca în atac ştiind că locul pe care îl laşi în spate va fi acoperit. Ai nevoie de jucători de calitate. La acel moment, noi aveam un superjucător, poate cinci sau şase jucători de clasă mondială, iar restul erau jucători de top la nivel european”.

Totuşi, într-un interviu acordat presei engleze înaintea turneului final, Arie Haan a încercat să explice că fotbalul total este mai curând o stare de spirit. „Lumea vorbeşte despre fotbalul total ca şi cum ar fi un sistem, ceva care să înlocuiască 4-2-4 sau 4-3-3. Nu e un sistem. Indiferent de moment, noi jucăm. Aşa înţelegem noi totul. O situaţie nu este creată de unul sau doi jucători, ci de cinci sau şase. Ideal este ca, de fiecare dată, toţi cei 11 jucători să fie implicaţi, dar e dificil. În multe echipe, poate că doar doi sau trei fotbalişti joacă, iar restul se uită. În echipa Olandei, chiar şi când eşti la 60 de metri de minge, joci”, spunea fostul mijlocaş. Mai puţin pretenţios, un jurnalist brazilian a caracterizat stilul olandezilor drept „o dezorganizare organizată”. Unde toată lumea a căzut de acord a fost că a funcţionat. „Ceea ce începuse la Ajax în 1965 era încununat în 1974 cu cel mai bun fotbal jucat vreodată de Olanda”, nota cu mândrie Cruyff.


Citește și: „Vrăjitorul alb” și spectaculoasa aventură a Senegalului la Mondialul din 2002


La pas spre finala Cupei Mondiale

Lotul Olandei la Mondialul din 1974. Fotografie via

Nu totul a fost lapte şi miere în delegaţia Olandei. Înaintea Cupei Mondiale, jucătorii au înfiinţat un fel de sindicat ad-hoc şi au negociat la sânge sumele pe care urmau să le primească pentru participarea la turneul final. Nici aici statutul de lider al lui Cruyff nu a fost pus la îndoială. Până la urmă s-a ajuns la un acord care azi pare firesc, însă acum mai mult de patru decenii reprezenta ceva nou. Astfel, toţi componenţii lotului primeau aceeaşi sumă de bani, iar cei care jucau încasau o primă de meci. Cine evolua cel mai mult primea cei mai mulţi bani.

Separat, Cruyff a purtat propriul „război”. Starul echipei avea un contract de sponsorizare cu Puma, în timp ce federaţia olandeză a semnat cu Adidas. Concurenţa, cu alte cuvinte. Johan le-a spus oficialilor că deşi tricoul e al lor, „capul care iese din tricou e al meu”. S-a ajuns totuşi la un compromis: una dintre cele trei dungi tradiţionale ale Adidas a fost îndepărtată de pe tricoul său, astfel că cel mai cunoscut număr 14 din istoria fotbalului a putut să-şi respecte angajamentul personal.

Dar toate aceste mici probleme au fost lăsate la vestiare. Pe teren conta doar fotbalul, iar în 1974 nimeni nu-l juca mai bine decât Olanda. Astfel, parcursul spre finală a semănat cu un marş triumfal. Echipa exuberantă a lui Michels a trecut fără probleme de prima fază a grupelor. Succesul cu Uruguay (2-0) a fost urmat de egalul cu Suedia (0-0), însă chiar şi meciul contra nordicilor a oferit un moment memorabil: driblingul lui Cruyff în faţa lui Jan Olsson, celebrul „Cruyff Turn”.

Driblingul „Cruyff Turn”

Nu puţini au fost cei care au văzut în mişcarea atât de naturală a celui mai mare fotbalist olandez simbolul fotbalului total. Poate şi pentru că ea nu a dus la nimic concret. După ce l-a lăsat pe fundaşul suedez să se întrebe ce s-a întâmplat, Cruyff a continuat acţiunea cu o centrare elegantă cu exteriorul, însă mai întâi Rep, apoi Van Hanegem nu au reuşit nici măcar să trimită spre poartă. „Artă de amorul artei”, a fost caracterizarea celor de la The Guardian, fără a se dori să fie un reproş la adresa lui Cruyff.

Victoria categorică în faţa Bulgariei, scor 4-1, a asigurat Olandei primul loc şi calificarea în a doua fază a grupelor, unde, teoretic, lucrurile deveneau mai dificile. Dar meciul cu Argentina, câştigat spectaculos cu 4-0 şi în care Cruyff a reuşit o dublă, nu a făcut decât să cimenteze statutul de favorită a „Portocalei” devenită deja „mecanică”. Un succes lejer contra Germaniei de Est (2-0) le-a permis oalndezilor să aştepte cu optimism duelul decisiv cu Brazilia. O adevărată semifinală, dar una în care europenii aveau şi varianta egalului pentru a merge în ultimul act. Asta pentru că deţinătoarea titlului câştigase la limită atât cu RDG (1-0), cât şi cu Argentina (2-1).

Olanda sosea la ora întâlnirii de la Dortmund, de pe 3 iulie 1974, în postura echipei cu prima şansă. Marcase 12 goluri până în acel moment şi primise unul singur. Şi acela fusese, de fapt, autogolul lui Krol din meciul cu Bulgaria. Europenii erau tinerii pretendenţi la coroana încă deţinută de sud-americani, iar în acest context confruntarea directă nu putea fi decât una istorică.

Apogeul fotbalului total

Olanda-Brazilia, Dormund, 3 iulie 1974. Fotografie via

„În ce mă priveşte, meciul acela a fost punctul culminant al turneului. I-am surclasat pe campionii mondiali la toate capitolele: tehnică, viteză, creativitate. Am fost mai buni pe toate planurile. Acea victorie a fost un triumf atât pentru echipă, cât şi pentru mine, personal. Golul meu, cel de 2-0, a simbolizat tot ce însemna conceptul de fotbal total”. Cine suntem noi să-l contrazicem pe Johan Cruyff?!

Ţinând cont de calitatea tehnică de pe teren, toată lumea aştepta un adevărat festival fotbalistic. În schimb, fanii au primit probabil cel mai dur meci al Mondialului din 1974. Abordarea brazilienilor a fost evident mai fizică, însă nici adversarii lor nu au rămas datori. Iar acest montaj o dovedeşte:

Cu toate acestea, deşi poate că în prezent cele două echipe ar fi fost decimate de eliminări, arbitrul german Kurt Tschenscher a acordat un singur cartonaş roşu, abia în minutul 84. L-a primit Luis Pereira, după un fault asupra lui Neeskens. O descriere mai apropiată de adevăr ar fi „a încercat să-l rupă”. Deloc surprinzător, olandezul a fost imediat înlocuit.

Chiar şi în aceste condiţii, fotbalul de calitate nu a lipsit. Şi, bineînţeles, cel responsabil pentru asta a fost Johan Cruyff. În minutul 50, a centrat pentru execuţia splendidă a celuilalt Johan, Neeskens, pentru ca un sfert de oră mai târziu să finalizeze faza turneului. O acţiune pe care olandezii au început-o din propria jumătate de teren şi a cărei viteză a crescut brusc în momentul în care Krol i-a pasat lui Rensenbrink, continuându-şi în acelaşi timp alergarea pe flancul stâng. Rensenbrink a primit cu spatele la poartă, dar s-a întors imediat după preluare şi i-a retrimis lui Krol, aflat deja în plin fuleu. O accelerare care i-a lăsat neputincioşi pe Ze Maria şi Luis Pereira. Cei doi fundaşi brazilieni au fost atât de surprinşi de rapiditatea fazei încât au ridicat mâinile cerând offside. În acest timp, Krol a continuat să sprinteze, a aruncat o privire scurtă în careu şi apoi a centrat perfect cu piciorul stâng pentru Cruyff, venit lansat şi fără marcaj. Finalizarea a fost pe măsura construcţiei. Un gol marcat cu un voleu din săritură, pentru a consfinţi calificarea în finala Cupei Mondiale şi transferul de putere în fotbal. Brazilia era istorie, în timp ce Olanda devenea noul exemplu de urmat.

„Apogeul fotbalului total”


Victoria cu Brazilia a reprezentat apogeul Olandei la Cupa Mondială din 1974, în special datorită modului în care a fost obţinută. Dar, inevitabil, după ce ajungi în vârf, urmează coborârea. „După acel 2-0, toată lumea era atât de relaxată şi mulţumită, încât meciul următor nici nu mai părea să conteze”, şi-a amintit Cruyff. Krol s-a numărat printre puţinii care au încercat să ţină entuziasmul în frâu : „A fost fantastic. Dar faptul că am bătut campioana mondială nu însemna că am devenit campioni mondiali”.  Senzaţia e că toată lumea a uitat de germani. Tocmai de ei.

Rezumatul meciului Olanda-Brazilia

Cea mai bună naţională fără titlu mondial

„Chiar erau cea mai bună echipă a turneului. Dar erau şi aroganţi. Au luat conducerea şi credeau că vor marca uşor de trei sau patru ori”, a povestit portarul vest-german Sepp Maier. În finala disputată contra Germaniei de Vest, pe Olympiastadion din Munchen, pe 7 iulie 1974, Olanda nu doar că a deschis scorul, dar a făcut-o fără a permite adversarilor să atingă mingea. După câteva pase care au urmat fluierului de start, Cruyff a plecat dezlănţuit spre poartă, iar Uli Hoeness nu a putut să-l oprească decât prin fault, în propriul careu. Neeskens a transformat penalty-ul şi restul de 89 de minute ale ultimului act ar fi trebuit să fie apoteoza unei echipe care avea toate calităţile şi toate atuurile pentru a triumfa.


Citește și: România – Cuba: povestea eliminării ruşinoase de la Cupa Mondială a primei generaţii de excepţie din istoria „tricolorilor”


Inexplicabil, însă, olandezii au amânat să dea lovitura de graţie, iar germanii au întors rezultatul până la pauză, prin golurile lui Paul Breitner, tot din penalty, şi Gerd Muller, şi s-au impus cu 2-1. Gazda competiţiei, care se baza la rândul ei pe o generaţie extraordinară, avându-l în frunte pe Franz Beckenbauer, confirma astfel victoria de la Euro 1972, dar şi începutul hegemoniei lui Bayern în Cupa Campionilor, trofeu pe care l-a cucerit pentru prima oară chiar în anul Cupei Mondiale şi pe care avea să-l păstreze şi în următoarele două ediţii. Dar eşecul Olandei tot a fost considerat o surpriză. Faptul că patru ani mai târziu, deşi fără Cruyff, a ajuns din nou în finală şi a pierdut de asemenea în faţa ţării organizatoare, Argentina, nu a făcut decât să-i întărească statutul de cea mai bună naţională care nu a câştigat Cupa Mondială.

„Am trecut repede peste dezamăgire. Mult mai important fusese cât de mulţi oameni din întreaga lume ne-au apreciat jocul. Am oferit un exemplu pentru miliarde de oameni. Întreaga filosofie a modului în care trebuie jucat fotbalul s-a modificat după acel turneu” – Johan Cruyff, „My Turn”

Comentarii