DISTRIBUIȚI

Napoli iubeşte pătimaş. Nu are nevoie de mult timp să-şi facă idoli şi e în stare să-i ducă pe braţe până acasă. Iar ultima parte nici măcar nu e o figură de stil. Probchiaabil cea mai bună dovadă vine chiar din perioada de început a existenţei clubului. Attila Sallustro a fost primul superstar de lângă Vezuviu şi faima sa a trecut proba timpului.

„Nu l-am cunoscut pe acest imens fotbalist, dar ştiu că a făcut din Napoli o echipă mare. A venit aici înaintea mea şi e corect ca stadionul să-i fie dedicat”, spunea idolul absolut al napoletanilor, Diego Maradona, într-un moment în care se punea problema ca Stadio San Paolo să-i poarte numele lui Sallustro. În cele din urmă, fostul atacant a dat doar numele unei străzi de la periferia oraşului care i-a fost casă şi căruia i-a dedicat cea mai mare parte a vieţii.

Fiul său a considerat această decizie drept o insultă şi a protestat furios, solicitând anularea hotărârii. Vanitatea nu a avut nimic de-a face cu reacţia lui Alberto Sallustro. Chiar a fost o jignire pentru un jucător care a îmbrăcat timp de 11 ani tricoul azzurro şi care, după retragere, a fost directorul stadionului San Paolo între 1961 şi 1981. Un jucător despre care se poate spune că a pus cu adevărat Napoli pe harta fotbalului italian. Gloria lui nu se măsoară în trofee sau în goluri (deşi acestea nu au fost puţine), ci în poveştile care se spun şi azi, la opt decenii de momentele în care îi făcea fericiţi pe napoletani.

Paraguayan prin naştere, napoletan prin adopţie

Attila Sallustro s-a mutat în Napoli pe când avea 11 ani. Colaj via

Attila Sallustro a venit pe lume în America de Sud. În Paraguay, mai exact. Era 15 decembrie 1908 când, la Asuncion, Anna D’Amato îi năştea lui Gaetano, un emigrant napoletan, primul dintre cei trei fii. În 1920, familia a trecut Atlanticul şi s-a stabilit la Napoli. Fraţii mai mici ai lui Attila, Oreste şi Oberdan, au decis că viitorul lor este legat de studiu. Au ajuns la Universitate şi au devenit ingineri. Cel mai mare dintre fraţi a ales un alt drum. „Un’altra strada”, cum ar spune italienii.

Şi chiar pe stradă, unde bătea mingea cât era ziua de lungă, a fost remarcat de un scouter local, pe nume Mario De Palma, care l-a dus la una dintre cele două echipe din oraş, Internazionale. La scurt timp, aceasta a fuzionat cu Naples, iar noul club s-a numit – câtă imaginaţie! – Internaples. În 1925, la nici 17 ani, a devenit atacantul echipei mari. Şi a dovedit că-şi merită locul de titular. A marcat de zece ori în 13 meciuri şi a contribuit la sezonul foarte bun al echipei sale, încheiat în finala Lega Sud (în acea perioadă, campionatul italian era împărţit între Nord şi Sud, iar câştigătoarele îşi disputau titlul). Napoletanii au pierdut clar cu Alba Roma, dar Sallustro a devenit un idol.

În 1926, Internaples s-a desfiinţat, iar locul său a fost luat de Associazione Calcio Napoli, una dintre noutăţile Cartei de la Viareggio, documentul prin care regimul fascist a revoluţionat din temelii fotbalul italian. De la Sallustro se aştepta să fie starul unei echipe care trebuia să se ia la trântă cu marile forţe din Nord. Dar pentru un puşti care nu împlinise încă vârsta majoratului, o asemenea sarcină a fost mult prea dificilă. În primul sezon al existenţei sale, Napoli a fost o dezamăgire cruntă. A ocupat ultimul loc în Grupa A din Divisione Nazionale (numele campionatului până în 1929), cu un singur punct în 18 etape şi un golaveraj de 7-61. Iar omul care trebuia să aducă golul exact asta a făcut: a marcat un singur gol.

Salvarea de la retrogradare a venit doar pe motive geografice (fasciştii voiau o primă ligă în care toate zonele Italiei să fie reprezentate), dar şi pentru că preşedintele Giorgio Ascarelli a promis că prestaţiile echipei se vor îmbunătăţi. Ceea ce s-a şi întâmplat, însă nu suficient. Stagiunea următoare a adus şi cea dintâi victorie în prima ligă şi o clasare pe locul 9 în Grupa A, cu 15 puncte, la care Sallustro a contribuit cu 5 goluri în 10 meciuri. În mod normal, Napoli trebuia să „pice”, dar o nouă reformă a campionatului a scăpat-o. Iar sezonul 1928/29 a fost cel al consacrării definitve pentru atacantul de origine paraguayană, care a marcat 22 de goluri şi şi-a ajutat echipa să evite emoţiile din anii precedenţi. De aici până la convocarea în naţionala Italiei nu a mai fost decât un pas.

Rivalitatea cu Giuseppe Meazza

Giuseppe Meazza (dreapta) împreună cu Vittorio Pozzo, omul care a adus două titluri mondiale Italiei. Fotografie via

În timp ce Sallustro îşi începea ascensiunea, în nord, la Milano, un băiat cu doi ani mai tânăr, Giuseppe Meazza pe numele lui, făcea furori la Inter. Pentru mulţi, napoletanul era răspunsul Sudului la starul emergent al nerazzurrilor. Pentru că cei doi aveau multe lucruri în comun. Nu doar pasiunea pentru goluri, ci şi cea pentru „la dolce vita”. Din punct de vedere al legendelor urbane, Sallustro nu avea motive să-l invidieze pe Meazza. Ducea o viaţă de vedetă de cinema şi i se ierta orice. Chiar orice. Se spune că într-o zi a dat din greşeală cu maşina peste un bărbat. Acesta s-a ridicat nervos, decis să-i aplice o corecţie şoferului, însă elanul victimei a dispărut când a văzut cine era la volan: „Multe scuze, a fost vina mea! Poţi face ce vrei tu”.

Această dragoste necondiţionată a oamenilor din Napoli se datora exclusiv realizărilor de pe teren. Despre Sallustro s-a spus că a fost ultimul amator din fotbalul italian. Juca de plăcere şi pentru plăcerea publicului. Zice legenda că tatăl său considera un lucru puţin onorabil ca fiul să-i fie plătit pentru a juca fotbal, astfel că puştiul teribil de lângă Vezuviu primea diferite cadouri după prestaţiile sale: cine la cele mai bune restaurante din oraş, invitaţii la teatru, cămăşi de mătase, ceasuri de aur, chiar şi o maşină din partea preşedintelui.

Însă rivalitatea cu Meazza nu era doar una extrasportivă. În 1929, campionatul italian a primit numele sub care e cunoscut şi în prezent, Serie A, şi s-a disputat pentru prima oară în actualul format, fără diviziuni geografice. Iar lui Sallustro i s-au alăturat Antonio Vojak, adus de la Juventus, şi Marcello Mihalich, achiziţionat de la Fiumana. Un trio care s-a putut exprima la potenţial maxim (43 de goluri împreună) sub conducerea lui William Garbutt, antrenor care luase două titluri cu Genoa. Napoli a terminat pe locul cinci ediţia inaugurală din Serie A, cea mai bună clasare din scurta istorie a clubului, iar doi dintre oamenii care au făcut posibilă performanţa au mers să reprezinte Italia.

Pe 1 decembrie 1929, Italia lui Vittorio Pozzo câştiga de o manieră clară amicalul disputat la Milano cu Portugalia, scor 6-1. Jumătate dintre goluri au fost marcate de napoletanii Mihalich, autorul unei duble, şi Sallustro. Nu se putea un debut mai fericit pentru băiatul din Asuncion, unul dintre primii oriundi din istoria squadrei azzurra. Ar fi trebuit să fie începutul unei cariere prolifice la naţională, dar, peste doar câteva luni, Sallustro s-a văzut dat la o parte. Pozzo a decis că e cazul să mizeze pe Meazza, care, în ciuda celor 19 de ani, făcea un sezon remarcabil cu Inter, încheiat cu victoria în campionat.

Rezumat Italia – Portugalia 6-1, în 1929

Şi astfel, pe 9 februarie 1930, pe Stadio del Partito Nazionale Fascista din Roma, în prezenţa lui Benito Mussolini, vedeta milaneză îşi făcea debutul cu o „doppietta” în tricoul azzurro, într-un succes cu 4-2 în faţa Elveţiei. Nu a mai fost scos din echipă din acel moment. Atacantul interist a trebuit, însă, să facă faţă unui uriaş cor de fluierături în acea zi. Mai multe mii de fani din Napoli au călătorit la Roma doar pentru a-l huidui şi a-l înjura pe cel care îi luase locul lui Sallustro. Legat de acest episod, o altă legendă spune că jignirile suporterilor veniţi din sud au ajuns la un asemenea nivel încât mama lui Meazza nu a mai rezistat şi a început să lovească în stânga şi în dreapta cu umbrela.

Rezumat Italia – Elveția 4-2, în februarie 1930

Purtat pe braţe până acasă, după revanşa în faţa lui Meazza

Napoli în 1929-1930. Fotografie via

Nu a existat o explicaţie oficială pentru neconvocarea lui Sallustro. Poate că, până la urmă, a fost vorba doar de o preferinţă a lui Pozzo, care nu putea lăsa în afara lotului un jucător care la nici 20 de ani avea cifre extraordinare (45 de goluri în 62 de meciuri pentru Inter). Un alt motiv ar fi faptul că Mihalich a fost accidentat pentru meciul cu Elveţia, iar selecţionerul a considerat că Sallustro nu dădea un randament la fel de bun fără colegul său de la Napoli. Cert este că vedeta Sudului nu a aşteptat mult pentru a-şi lua revanşa.

Pe 29 mai 1930, un Inter care nu mai pierduse de aproape șase luni şi lansat spre al treilea său Scudetto juca la Napoli. Înaintea meciului, unul dintre mijlocaşii gazdelor, Adamo Roggia, i-a transmis lui Sallustro: „Dacă vrei să câştigi duelul cu milanezul ăla, e suficient să marchezi un gol, pentru că el nu va atinge mingea. Pe cuvântul meu!”. Iar Meazza a avut parte un tratament special, fiind inexistent în acea zi. S-a terminat 3-1 pentru Napoli, iar Sallustro nu s-a mulţumit cu un singur gol. A dat două, iar la final, când a ieşit din stadion şi se îndrepta spre maşina prietenului care de obicei îl ducea acasă, a fost asaltat de fani. Înnebuniţi de fericire, napoletanii l-au tratat ca pe un rege. L-au dus pe braţe acasă, iar la final au păstrat ca amintire hainele idolului, fericit să fie dezbrăcat de cei care îl adorau ca pe o divinitate.


Citește și: Românii care au fugit din țară după Al Doilea Război Mondial și au jucat în Serie A


În următorii ani, Sallustro şi-a făcut un obicei din a marca împotriva Interului lui Meazza. În februarie 1932, tot la Napoli, a înscris golul victoriei cu 1-0, după ce, la începutul meciului, tot el îi oferise rivalului său o medalie de aur pentru performanţele remarcabile pe care le reuşise până atunci. Peste ceva mai mult de un an, a contribuit cu un gol la primul succes din istoria napoletanilor la Milano (5-3). A punctat pentru ultima oară contra nerazzurrilor în mai 1937, la un 2-2 care l-a avut pe lista marcatorilor şi pe Meazza. La finalul acelui sezon s-a şi despărţit de Napoli. A mers la Salernitana, pentru ultimii doi ani ai carierei. În naţională a mai evoluat, însă, doar o dată. Ca o ironie, chiar într-un meci cu Elveţia, disputat la Napoli, în 1932, şi câştigat cu 3-0. Giuseppe Meazza nu s-a aflat pe teren.

Declinul şi revenirea la Napoli

Sallustro, primul idol al napoletanilor. Fotografie via

Nivelul prestaţiilor lui Sallustro şi numărul golurilor sale au intrat pe pantă descendentă încă din 1933. Mulţi au pus declinul său pe seama relaţiei cu Lucy D’Albert, o actriţă născută la Moscova, pe care a remarcat-o în timpul unui spectacol de varietăţi. Şi începutul acestei poveşti de dragoste are propria legendă. La unul dintre show-urile de la Teatro Nuovo, mama celei care avea să devină doamna Sallustro, Lydia Johnson, i-a întrebat pe bărbaţii din public cu cine le-ar plăcea să facă un copil. Când a ajuns la atacantul lui Napoli, acesta a răspuns „cu fiica ta” şi a arătat spre Lucy. Restul, aşa cum se spune, e istorie.

Pentru că Lucy D’Albert lucra mai ales în capitală, AS Roma a încercat să profite şi să-l atragă pe Sallustro. Napoli ar fi refuzat o ofertă uriaşă pentru acea vreme, 250 de mii de lire, şi chiar a început să-şi plătească vedeta. Dar era evident că lucrurile nu făceau decât să se înrăutăţească. De altfel, după ce s-a retras, Attila s-a stabilit la Roma, pentru a fi alături de femeia vieţii sale.


Citește și: Cine îi mai opreşte pe rossoneri? Cinci paşi prin care Gattuso a construit revirimentul lui AC Milan


La fel ca tatăl său, s-a întors în cele din urmă la Napoli. A făcut-o în 1960, când a şi fost antrenorul echipei pentru două etape, în finalul sezonului. A rămas lângă Vezuviu până la sfârşitul vieţii, în 1983. A trăit suficient cât să vadă că rivalul său, Giuseppe Meazza, a dat numele stadionului din Milano. El nu a primit aceeaşi recunoaştere în oraşul său, deşi, până la venirea lui Maradona, a fost cel mai bun marcator din istoria lui Napoli, cu 108 goluri. Între timp, a fost depăşit şi de Marek Hamsik.

Avea totul pentru a deveni un idol lângă Vezuviu şi idol a fost. Cariera lui coincide cu zorii fotbalului în Napoli, a cărui primă legendă a devenit. Iar prima dragoste, aşa cum se ştie, nu se uită” – Giuliano Pavone, „Tutti gli uomini che hanno fatto grande la SSC Napoli”  

Comentarii