DISTRIBUIȚI

Fost junior al Rapidului, Augustin Călin s-a apucat de antrenorat la doar 24 de ani. Se întâmpla în 2004, când o accidentare gravă l-a obligat să pună punct carierei de fotbalist. A pregătit mai întâi o formație de tineret din București, Phoenix, iar în 2006 s-a mutat în Africa.

Prima oară în Burkina Faso, unde a antrenat timp de un an la Naaba Kango – o academie de juniori din orașul Ouahigouya. Apoi în țara vecină, Mali, unde a condus o altă echipă de tineret, Yeleen Olympique, chiar în capitala țării, Bamako.

Confundat adesea cu tizul său mai cunoscut în fotbalul de la noi, Augustin Aurel Călin – fost mijlocaș ofensiv al Stelei și marcator în Liga Campionilor, antrenorul ajuns acum la 37 de ani are în palmares și alte experiențe în zone îndepărtate. A pregătit patru echipe din Algeria, iar în 2015 a fost secundul lui Ilie Stan în Irak. Ultima oară, a antrenat în țară, la CS Balotești, în a doua ligă.

Augustin Călin a povestit pentru The Playmaker opt lucruri care l-au impresionat în țările în care a lucrat.

1. În Africa, jurnaliștii sunt și impresari

„În Africa, toată lumea joacă rolul impresarilor. Toți vor să încaseze comisioane de pe urma fotbaliștilor, inclusiv jurnaliștii. Veneau diferiți ziariști, din presa scrisă sau de la TV, și le spuneau direct patronilor: «Nu vreți un jucător? Vă aducem noi unul bun de tot!» Nu știu dacă patronii de la cluburile mele au luat vreodată fotbaliști de la ei. Dar asta nu era o problemă, pentru că jurnaliștii îi plasau la alte echipe și își luau comisioanele. Era o stare de normalitate. Ziariștii erau cei mai puternici impresari de acolo, pentru că ei scriau despre anumiți jucători și îi făceau mari.”

2. Terenuri fără gazon și antrenamente la 45 de grade

Teren de fotbal în Africa
Teren de fotbal în Africa, fotografie via Flickr

În Burkina Faso și-n Mali plouă doar în luna august, în restul anului e secetă. Temperaturile ajung la 45-50 de grade și scad puțin iarna, în decembrie și-n ianuarie, când sunt «doar» 25-30 de grade. Pentru a evita căldura sufocantă, eram obligat să țin antrenamentele dimineața și seara. Din cauza climei, există puține terenuri gazonate în aceste două țări. Doar cluburile puternice, din prima ligă, își permit asta.”

3. Salariile din Burkina Faso și Mali vs. salariile din Algeria

În prima ligă din Burkina Faso, la fel ca și în cea din Mali, salariul mediu e undeva la 1.500 de euro pe lună. La eșaloanele inferioare, pe la jumătate. Cei mai buni jucători din campionat primesc 2.000-2500 de euro lunar. În schimb, în Algeria, situația e complet diferită. La prima ligă se câștigă și 15.000 de euro pe lună, în timp ce la a doua, jucătorii primesc, în medie, cam 5.000, adică mai mult decât în România. Pentru că-s plătiți prost, fotbaliștii din Africa Neagră visează de mici să plece în Europa sau în Asia. Cei din Mali și Burkina își doresc să ajungă în Franța sau în Belgia, pentru că știu deja limba. Dintre juniorii pe care i-am antrenat, trei au ajuns în Europa: Fadil Sido, fost la Metz până anul trecut, Rachid Coulibaly, care a jucat la echipa a doua a lui Lyon, și Victor Nikiema, care acum evoluează în Portugalia.”


Citește și: „Aici până și managerul clubului ajută la curățenie!” Andrei Ciolacu, uimit de ce-a găsit în Singapore


4. La moschee, înainte de meci

Ca să-și găsească liniștea înaintea unei partide, fotbaliștii obișnuiesc să meargă la moschee. E valabil atât în Burkina Faso, cât și în Mali sau Algeria. Jucătorii sunt convinși că dacă fac asta, primesc ajutor divin. De altfel, ei sunt extrem de credincioși de felul lor. Când programam antrenamentele, țineam întotdeauna cont de programul lor de rugăciuni.”

5. Polițiști în civil? Nu, teroriști

Operatiune anti-terorism in Mali, fotografie via Flickr

Odată mergeam din Burkina Faso în Mali, într-un cantonament cu meciuri de pregătire. La frontieră, am fost escortați câțiva kilometri de niște civili cu arme. Inițial, am crezut că sunt polițiști îmbrăcați în civil. Însă am aflat mai târziu, de la cineva din staff-ul meu, că erau teroriști. Clubul le-a plătit atunci un soi de taxă de protecție, ca să ne conducă în siguranță spre locul de cantonament.”

6. Arbitrii care nu știau ce e offside-ul

„În 2006-2007, nivelul arbitrilor din Africa Neagră era extrem de scăzut. Făceau greșeli elementare de interpretare a jocului. Spre exemplu, un contact umăr la umăr îl considerau fault. De asemenea, aveau mari cu semnalizarea offside-urilor. Câteodată greșeau în defavoarea mea, alteori în defavoarea adversarilor mei. Nu știu dacă erau corupți, n-am luat asta în calcul, mai degrabă nepregătiți. Rar găseai arbitri de calitate. Singurii în regulă erau cei cu experiență internațională.”


Citește și: Românul care a antrenat în Africa Neagră și a trăit războiul din Siria. „Nu sunt nici preot, nici imam!”


7. Africanii trec repede de la o extremă la alta

„Antrenorii europeni sunt bine văzuți în Africa. Oamenii au încredere în ei, dar se trece repede de la o extremă la alta. Când pierzi un meci, imediat te învinovățesc. Că ai greșit tactica, echipa sau schimbările. Sunt foarte critici și au pretenții mari de la antrenorii străini, mai multe decât de la localnici sau de la jucători. Ca străin, adaptabilitatea e condiția primordială pentru a lucra în Africa. E un continent greu, te lupți cu sărăcia și cu bolile. Spre exemplu, poți lua malaria de la o ciupitură de țânțar și se tratează foarte greu. Un localnic scapă în patru zile, e ca gripa la noi. Dar pentru un european, care n-are imunitate la boala asta, înseamnă două săptămâni în spital, cu perfuzii.”

8. Tricolorii blonzi, celebri și în Africa

Romania - Tunisia 1998
Romania – Tunisia 1998, fotografie via Twitter

În Burkina Faso și Mali se merge preponderent cu motocicleta, pentru că e mai ieftin și mai comod. Se circulă groaznic, pentru că drumurile sunt neasfaltate. Odată, în drum spre antrenament, am avut pană la roata de la motocicletă. M-am dus la vulcanizare s-o repar. Când a auzit că-s din România, omul de acolo a exclamat: «Hagi, Hagi!» și nu mi-a luat niciun ban. Fotbalul e foarte popular în aceste două țări. Localnicii cunosc echipele europene și fotbaliștii de pe bătrânul continent. Am fost surprins când am aflat că știau echipa națională a României, de la campionatele mondiale din SUA și din Franța, când ai noștri s-au făcut blonzi. Cei mai în vârstă, jurnaliști sau conducători din fotbal, auziseră inclusiv de Ștefan Covaci.”

Comentarii