DISTRIBUIȚI

Manchester United – Real Madrid 4-3. Champions League, 2002-2003. Unul dintre cele mai frumoase meciuri din istoria competiţiei, dar şi partida care l-a făcut pe Roman Abramovich să investească în fotbalul britanic. Condusă de Sir Alex Ferguson, United era un simbol al conservatorismului managerial, însă nimic din modelul propus de scoţian nu avea să fie pus în practică la clubul ales de rus pentru a-şi investi banii.

Cupa Ligii, Cupa Angliei, Supercupa Angliei, Premier League, Europa League, Champions League. Chelsea le-a câştigat pe toate cu Abramovich la conducere. A rulat însă zece manageri pentru asta. În mod ciudat, marile succese europene au fost obţinute de interimari. Avram Grant a ajuns în finala Ligii din 2008, pe care a pierdut-o în faţa lui Manchester United, Rafa Benitez a câştigat Europa League în 2013, iar trofeul UCL din 2012 a fost câştigat cu Roberto Di Matteo pe bancă.

Succesul, insuficient pentru Abramovich

Di Matteo e singurul antrenor care a câștigat Liga Campionilor cu Chelsea. Fotografie via The Telegraph

După ce Mourinho a betonat identitatea de câştigător a clubului, Ancelotti a adus pentru scurt timp spectacolul pe Stamford Bridge. Experimentul Villas-Boas avea să fie un eşec de proporţii, dar care a stat la baza sezonului care aducea mult visatul trofeu Champions League. Preluată de Di Matteo din mers, Chelsea a câştigat competiţia în 2011-2012, apărându-se cu toate puterile în faţa celor de la Barcelona şi Bayern. Blamată de unii, înţeleasă de alţii, echipa a făcut tot ce-a putut pentru a avea o şansă în faţa celei mai bune generaţii din istoria Barcelonei şi a unui Bayern imens, care avea ocazia de a câştiga trofeul chiar pe teren propriu. Dar succesul istoric a venit şi cu un preţ. Chelsea devenea una dintre echipele cele mai detestate ale continentului.

Stilul defensiv, aşa-numitul anti-fotbal, nu era ceva nemaivăzut, dar mare parte a publicului a considerat inacceptabil ca un club construit pe investiţii atât de mari să nu poată oferi mai mult de atât. Orgolios, Abramovich n-a putut accepta ca echipa lui să fie criticată din toate direcţiile, aşa că a continuat să caute un om care să-i aducă şi succes, şi mult râvnitul „sexy football”. Interimarul Benitez a câştigat Europa League, dar n-a fost suficient pentru a-şi păstra jobul. A doua descălecare a lui Mourinho a adus un titlu de campioană şi un final tensionat de relaţie între cele două părţi, iar italianul Conte părea o soluţie rezonabilă.


Citește și: Football Manager în viața reală: jurnalistul englez care a ajuns selecționerul celei mai slabe naționale din lume


Antonio chiar a revoluţionat fotbalul britanic prin implementarea sistemului 3-5-2. Până şi Wenger şi Guardiola au încercat să îşi adapteze filosofiile de joc la acest sistem. Abramovich părea să fi găsit, în sfârşit, omul potrivit. Chelsea producea un fotbal de calitate, iar la capătul victoriei cu 5-0 în faţa lui Everton, comentatorul BBC John Motson spunea că aceea fusese cea mai bună prestaţie pe care o văzuse vreodată la o echipă din Premier League. Conte avea să câştige titlul în primul sezon, însă al doilea nu a mers deloc bine. Eliminat rapid de Barcelona din Champions League şi cu un parcurs stângaci în campionat, italianul nu a ezitat să îşi exprime nemulţumirea faţă de eforturile clubului pe piaţa transferurilor. Aşa că Abramovich a renunţat la el, în ciuda cuceririi FA Cup în ultimul meci al sezonului trecut.

Deciziile rusului sunt uneori inexplicabile, însă în tot acest haos se păstrează o constantă: succesul. Numai că Chelsea nu se mai mulţumeşte cu trofeele luate măcar o data la două sezoane. După îndelungi căutari şi multiple încercări manageriale, atenţia conducerii s-a oprit asupra lui Maurizio Sarri, fostul antrenor al lui Napoli. Şi poate că numele acestuia nu spune multe, dar aducerea sa poate reprezenta un moment marcant în istoria clubului din Londra. Pentru că Chelsea nu aduce doar un manager, ci aduce o cu totul altă filosofie faţă de cea a ultimilor ani. „Sarriball” vine pe Stamford Bridge.

Sarri, de la bancă pe bancă

„Bancherul” s-a remarcat mai întâi la Empoli, unde a stat trei ani. Fotografie via Sky Sports

Guardiola spunea despre Sarri că este „unul dintre cei mai buni antrenori ai prezentului. Judecăm oamenii în funcţie de ceea ce câştigă, însă fotbalul jucat de Napoli în sezonul precedent a fost de pe altă lume”. Născut în Napoli, Sarri a crescut în Toscana. A devenit bancher şi a jucat fotbal la nivel amator, însă în 1990 şi-a dat seama că vrea să se dedice întru totul sportului. Până în 2005 a antrenat doar în Serie C şi D, iar în 2006 i-a luat locul chiar lui Antonio Conte la Arezzo. Interesant este că, după doar câteva luni, Sarri era dat afară şi înlocuit cu… Antonio Conte! N-a rezistat prea mult la nicio echipă care l-a angajat, până când în 2012 a mers la Empoli, iar cariera sa a înflorit.

După ce a ratat promovarea în Serie A chiar la ultimul meci al sezonului, Sarri a mai primit o şansă, iar în 2014 a reușit să ajungă în prima ligă. Acolo a impresionat cu un stil de fotbal ofensiv şi direct, bazat pe posesie şi pus în scenă de jucători nu tocmai de top, dar pe care a reuşit să-i facă să-şi depăşească limitele. Daniele Rugani, Mario Rui, Elseid Hysaj şi Matias Vecino au fost oameni de bază la Empoli. În prezent, toţi evoluează pentru echipe de top din Italia.


Citește și: Ziua în care Maradona a bătut-o de unul singur pe Lazio. Povestea unicului hat-trick al lui Diego în Italia


În 2015, Sarri a ajuns la Napoli. Pe San Paolo a implementat același stil de joc spectaculos și, deși n-a beneficiat de investiții semnificative, a reușit să se lupte la titlu cu Juventus şi Roma, cluburi stabile şi obişnuite cu primele locuri. Lipsa transferurilor pe bani mulți a fost exact portița necesară pentru ca marile calităţi ale lui Maurizio să iasă iar la iveală. Mutările napoletane s-au rezumat, în ultimii ani, la jucători de tipul Hysaj, Reina, Chiricheș, Allan, Chalobah, Diawara, Zielinski ori Milik. Sarri declara chiar că „ferestrele pentru transferuri sunt refugiul celor slabi. Eu sunt antrenor. Dați-mi un grup de jucători şi pe ei îi voi antrena.”

Asta a făcut peste tot pe unde a fost, iar în perioada petrecută la Napoli a reuşit să metamorfozeze oameni precum Koulibaly, Insigne, Mertens sau Jorginho. Magia lui constă în faptul că nu are nevoie să transfere pentru a-şi pune în practică filosofia de joc. Sarri reuşeşte să adapteze resursele pe care le are la ceea ce vrea să arate echipa sa, iar lucrul acesta i-a ieşit extraordinar în anii petrecuţi în sudul Italiei. Tocmai această capacitate a lui Sarri i-a permis lui Napoli să aibă un atac atât de eficient. În ultimele trei sezoane din Serie A, napoletanii au avut o medie de 2,2 goluri marcate pe meci. Asta chiar dacă în 2016 l-au vândut pe Higuain chiar la rivala Juventus, iar Milik, vârful văzut drept înlocuitor, a stat mai mult accidentat.

Atenția obsesivă pentru detalii

Fără mari investiții, Napoli a fost principala contracandidată a lui Juventus în Serie A, și asta datorită magiei lui Sarri. Fotografie via

Sistemul de joc gândit de Sarri le-a acordat mare libertate lui Insigne, Callejon şi Mertens. Fără vârf clasic, dar cu abilităţile acestui trio magistral exploatate la maximum, Napoli a ţinut-o pe Juventus în corzi în ultimul sezon. Diferenţa de experienţă şi de investiţii şi-a spus cuvântul până la urmă, aşa că Napoli a trebuit să se mulţumească doar cu locul doi. Nici jocul defensiv nu este un minus pentru Sarri. Atent la detalii, Maurizio pregăteşte fiecare partidă cu minuţiozitate şi se foloseşte de drone pentru a-şi face înţelese ideile şi schemele de joc în rândul fotbaliştilor.

Nathaniel Chalobah, fostul jucător al lui Chelsea, care a lucrat cu Sarri timp de un sezon când a fost împrumutat pe San Paolo, spunea că are senzaţia că Sarri „stă acasă şi nu face altceva în afară de a studia absolut orice detaliu legat de adversari. Dacă vrei să ştii ce picior preferă adversarul tău direct înaintea unui meci, Sarri îţi va oferi pe loc informaţia.”

Deşi nu are imaginea elegantă a lui Guardiola, Zidane ori Simeone, fumătorul înrăit ajuns acum la Chelsea nu este deloc deconectat de la tehnicile moderne de management. Tocmai aceste calităţi îl transformă într-o soluţie cu potential pentru problemele întâmpinate de The Blues în ultimii ani. Sarri nu vociferează dacă nu primeşte întăriri, ci caută să inventeze. Fidel credinţei sale că fotbalul este, înainte de toate, un joc de care fotbaliştii trebuie să se bucure, el va încerca să implementeze o nouă viziune fotbalistică şi pe Stamford Bridge. Fanii au motive de entuziasm, în ciuda faptului că singurul transfer al verii este, până în prezent, Jorhingo.

Dar lotul lui Chelsea este unul destul de ofertant, iar oameni precum David Luiz, Emerson Palmeri, Ross Barkley ori Morata, care n-au arătat prea multe în sezonul precedent, din diverse motive, par a fi compatibili cu stilul italianului. Aşadar, rezolvările ar putea fi chiar în interior. Rămâne de văzut şi în ce măsură Hazard, Courtois ori Willian vor fi convinşi să rămână la Londra, însă se pare că ideile lui Sarri sunt pe placul acestora.


Citește și: Top 5 principii prin care Diego Simeone i-a schimbat destinul lui Atletico


Șansa tinerilor și lipsa certitudinilor

Chelsea n-a mai ajuns în semifinalele UCL din 2014. Fotografie via

În ciuda succeselor interne şi europene din ultimele sezoane, promovările de la academia lui Chelsea au fost insignifiante. Cei mai răsăriţi dintre tinerii Blues îngroaşă rândurile celebrei „loan army” şi ajung să se stingă. Tocmai de aceea, Chelsea nu oferă mare lucru noii generaţii a Angliei, care a făcut un Mondial excelent. Deşi formează tineri, londonezii nu le acordă nicio şansă reală de a se impune în prima echipă, iar de la Sarri se aşteapă şi asta. Problema este că italianului nu îi place să rotească lotul. Conservator, el identifică jucătorii potriviţi stilului său şi îi foloseşte cât de mult pot duce.

Tocmai de aceea, pare greu de crezut că produsele academiei vor primi foarte multe şanse în acest sezon, însă speranţa vine de la Callum Hudson Odoi, care deja a impresionat în turneul de pregătire din SUA, şi de la Ruben Loftus-Cheek, întors de la Crystal Palace. Cei doi par a se potrivi de minune stilului Sarri, dar mai departe de atât este greu de crezut că se va merge cu promovările. Poate Ethan Ampadu să fie un alt candidat, însă lotul lui Chelsea este foarte generos când vine vorba de fundaşi centrali. În aceste circumstanţe, singura şansă a celor care nu vor deveni constante în sistemul napoletanului se va numi Europa League. O competiţie în care marile cluburi din Anglia nu sunt tocmai mândre să joace, dar care oferă totuşi oportunitatea de a câştiga un loc în grupele Champions League, în cazul unui succes final.

Nu se poate spune despre Sarri că a excelat vreodată la nivel european, aşa că este de aşteptat ca adevărata miză a sa să fie Premier League. Lipsa pedigree-ului european nu va fi neapărat o problemă în sezonul care stă să înceapă, însă din următorul ar putea să se transforme într-o nouă problemă pentru Sarri. De la semifinala UCL din 2014, Chelsea n-a mai avut nicio participare externă notabilă, aşa că presiunea va fi enormă. Pe de altă parte, italianul nu a câştigat niciun trofeu în cariera de manager, aşa că lipsa certitudinilor nu va fi o noutate. Presiunea aceasta atârnă greu pe umerii lui încă de când numele său a fost luat pentru prima oară în calcul ca variantă de înlocuire a lui Conte.

Vulcanul Sarri, riscant și atractiv totodată

Napoletanul va trebui să-și controleze ieșirile în Anglia. Fotografie via ESPN

Managerul care promite să aducă fotbalul şampanie la Chelsea nu vine nici el fără un bagaj destul de periculos. Sarri nu este un tip chiar liniştit, iar în trecut a avut câteva derapaje. Un episod este cel în care l-a atacat cu un termen homofob pe Roberto Mancini. Sigur că nu are o atitudine agresivă în general, dar clubul din Londra este unul dintre cele care s-au confruntat cu probleme de imagine cauzate de rasism, atunci când un fan de culoare a fost împins în afara metroului parizian, înaintea unui meci cu PSG.

Nici incidentul dintre John Terry şi Anton Ferdinand n-a ajutat prea tare. Cultura britanică presupune o atenţie mare acordată acestor detalii. Brandurile importante din Premier League nu-şi permit derapaje din partea angajaţilor, iar Sarri va trebui să se controleze dacă vrea să reziste în acest mediu. Aşadar, dacă problema lui Conte a fost comunicarea în raport cu superiorii, problema lui Sarri ar putea fi comunicarea cu media.

Cu siguranţă că experienţa Sarri va fi una memorabilă, într-un fel sau altul, pentru toţi iubitorii fotbalului britanic, iar fanii lui Chelsea au motive să aştepte cu nerăbdare noul sezon. Nerăbdarea nu poate persista însă, pentru că trecerea de la pragmatismul predecesorilor săi, care au contribuit la construirea identităţii lui Chelsea, la filosofia ofensivă propusă de italian necesită timp. Timp pe care The Blues nu au părut niciodată dispuşi să-l ofere cu adevărat vreunui manager.

Va fi interesant de urmărit dacă Abramovich a devenit mai înţelept şi îi va acorda răgaz napoletanului. Pentru a prinde puţină încredere, o victorie în meciul cu City, din Community Shield, ar fi de aur pentru Sarri şi ai lui. Ce-i sigur e că italianul reprezintă un risc, pentru că nu vine cu aproape nicio garanţie. Singura certitudine este că va încerca.

Comentarii