DISTRIBUIȚI

Cariera de jucător a lui Claudio Ranieri a fost marcată de experienţe în tricoul unor cluburi din ligi inferioare, deşi debutul ca profesionist şi l-a făcut la Roma, in 1973. Fost fundaş, Ranieri a prins doar şase meciuri pe Olimpico şi a mai jucat apoi la Catanzaro, Catania şi Palermo, cluburi alături de care a promovat de patru ori în Serie A.

Viaţa sa de fotbalist profesionist a durat doar 13 ani, pentru că în 1986, la 35 de ani, s-a apucat de antrenorat. Cu un CV nu tocmai bogat ca jucător, Ranieri avea să intre în istoria fotbalului european ca tehnician şi n-ar fi o surpriză dacă într-un final ar apărea un film despre traseul său, care continuă să ofere poveşti şi reuşite total neaşteptate.

Recent, Fulham l-a numit manager pe italianul ajuns la 67 de ani, iar debutul i-a adus o victorie extraordinară, 3-2 în faţa lui Southampton. Echipa londoneză nu mai câştigase din septembrie, așa că salvarea lui Fulham de la retrogradare poate fi o ultimă provocare pentru antrenorul născut la Roma.

Meseriaş în Italia, ghinionist în Spania

Ranieri, al doilea din dreapta, pe banca echipei Vigor Lamezia, în sezonul 1986-1987. Fotografie via The Guardian

Deşi cariera de antrenor a lui Ranieri a început cu adevărat la Cagliari, italianul a pregătit iniţial două cluburi de amatori, Vigor Lamezia si Campania Puteolana. Pe banca lui Puteolana a fost remarcat de Cagliari, club alături de care Ranieri a reuşit să promoveze consecutiv din Serie C în B şi, ulterior, în A.

Au urmat perioade remarcabile la Napoli – unde pe parcursul a două sezoane a reuşit o clasare pe locul patru şi i-a debutat pe Gianfranco Zola şi Daniel Fonseca, precum şi la Fiorentina. Pe toscani i-a promovat în Serie A în 1994, iar doi ani mai târziu reuşea să le aducă atât Cupa, cât şi Supercupa Italiei. În 1997, Fiorentina avea să piardă semifinala Cupei Cupelor în faţa Barcelonei, iar clasarea pe locul nouă în campionat a fost considerată un mare eşec. Ranieri îşi pierdea postul şi lua drumul Spaniei.

Ajuns la Valencia, în 1997, managerul a reformat total echipa „liliecilor” prin implementarea unui 4-4-2 bazat pe disciplină şi contraatac. A câştigat Cupa Intertoto în 1998 şi Cupa Spaniei un an mai târziu, dar ce l-a făcut regretat pe Mestalla a fost impactul tacticilor sale asupra jocului echipei, precum şi fotbaliștii transferaţi sau promovaţi de la tineret, precum Claudio Lopez, Mendieta ori legendarul Canizares. După Valencia, a urmat o scurtă experienţa la un Atletico Madrid aflat în degringoladă din pricina problemelor financiare. A plecat de acolo chiar înainte ca madrilenii să retrogradeze.

Cum a ajutat-o pe Chelsea să nu treacă prin chinurile lui City şi PSG

Ranieri îl salută pe Sir Alex Ferguson, în 2000. Fotografie via

În 2000, Ranieri semna pentru prima oară cu o echipă de Premier League. Chelsea FC se numea aceasta, iar ambiţiile londonezilor erau ceva mai mici pe atunci. Abramovich nu era încă investitor, Chelsea cocheta rareori cu top patru, iar prin venirea lui Ranieri se viza doar accederea pe unul dintre locurile care garantau prezenţa în Champions League.

Misiunea lui Claudio avea să fie dificilă şi prin prisma problemelor financiare ale clubului, iar anumite decizii tactice şi administrative i-au atras criticile presei şi ale fanilor. Ranieri a renunţat la Dennis Wise şi a insistat să rotească lotul, ceea ce i-a atras porecla Tinkerman. În primele două sezoane, el n-a reuşit să se claseze decât pe locul șase, dar în 2003 a obţinut mult aşteptata calificare în Champions League, după o victorie istorică în faţa lui Liverpool, 2-1 pe Stamford Bridge în ultima etapă a sezonului.

În contextul unei situaţii critice din punct de vedere financiar, clubul a fost preluat de Roman Abramovich, iar istoria sa avea să se schimbe pentru totdeauna. Chiar dacă există impresia că relaţia rusului cu Chelsea a început odată cu venirea lui Mourinho, în realitate şi Ranieri a primit pe mână un buget generos de transferuri şi încredere vreme de un sezon.


Citește și: Clipa schimbării la Chelsea: Sarri și o nouă filosofie pe Stamford Bridge


În vara lui 2003, Claudio cheltuia 120 de milioane de lire pe jucători precum Makelele, Duff, Veron, Crespo, Wayne Bridge, Glen Johnson, Joe Cole sau chiar Adi Mutu. Noul investitor rus nu a avut prea multă răbdare si nu s-a mulţumit cu locul doi obţinut în 2004 şi dublat de semifinala Champions League pierdută, totuşi, în faţa lui Monaco. Ranieri era concediat şi în locul său avea să fie adus portughezul Jose Mourinho.

Moştenirea lui Claudio pe Stamford Bridge a fost uriaşă. El a pus bazele formaţiei care avea să domine ulterior Premier League, prin aducerea lui Frank Lampard, William Gallas, Claude Makelele, Joe Cole, Wayne Bridge, dar şi prin responsabilizarea tânărului John Terry. Tot Ranieri a adus în discuţie şi transferurile lui Robben şi Drogba, care aveau să se facă după plecarea sa.

Aşadar, cu bune şi cu rele, Tinkerman i-a ajutat pe Chelsea şi Mourinho să plece împreună la drum cu o bază solidă, iar meritele italianului pentru succesul care a urmat sunt de necontestat. Fără munca sa, poate că Chelsea ar fi trebuit să treacă prin dificultăţile pe care City şi PSG le-au întâmpinat atunci când s-au îmbogăţit peste noapte. În lipsa unei identităţi solide din punct de vedere al trofeelor, fără jucători reprezentativi şi fără pedigree european, „albaştrii” ar fi putut avea şi ei tentaţia de a compensa toate lipsurile prin investiţii masive.

Perioada pre-Grecia – un rollercoaster european

Ranieri a antrenat-o doi ani pe Juventus, între 2007 și 2009. Fotografie via

După ce a plecat de la Chelsea, Ranieri n-a stat mult fără club. Tot în vara lui 2004, Valencia îl rechema, cu misiunea de a duce mai departe rezultatele de senzaţie ale lui Benitez. Rafa câştigase titlul şi Cupa UEFA, iar standardele erau foarte ridicate pentru succesorul său.

Ranieri a reuşit să câştige Supercupa Europei, dar ulterior n-a confirmat. Eliminarea memorabilă din Europa, în faţa Stelei lui Zenga, i-a semnat sentinţa. Au urmat un scurt periplu la Parma, două sezoane la Juventus, două la Roma, unul la Inter şi alte două la Monaco. În tot acest timp, n-a obţinut trofee, dar a făcut o treabă excelentă la Monaco, pe care a reuşit să o aducă în prima ligă franceză după o cădere similară celei din prezent.

Nici la Parma nu a dezamăgit, salvând echipa de la retrogradare, în timp ce cu Juve a obţinut o clasare pe locul trei la primul sezon de după revenirea din Serie B. Cu Roma doar s-a apropiat de titlu în 2010, iar la Inter a avut de înfruntat perioada slabă a clubului, incapabil încă să-şi revină la un sezon după plecarea lui Mourinho.

Prohodul european al lui Ranieri, urmat de „înviere” și intrarea în istorie

După eșecul de răsunet cu selecționata Greciei, cariera lui Ranieri părea îngropată. Fotografie via

În urmă cu doi ani, Wesley, cel mai bun marcator străin din istoria Ligii 1, era declarat mort pe Twitter, iar ştirea ajungea rapid şi pe site-urile de sport româneşti. În mod similar, carierei lui Ranieri i se aprindeau deja lumânări din rândurile analiştilor sportivi, atunci când contactul cu fotbalul elen a fost un dezastru absolut.

Ca selecţioner al Greciei, funcţie în care l-a înlocuit pe Fernando Santos după Cupa Mondială din 2014, Ranieri a rezistat doar câteva luni. Suficient cât să obţină câteva rezultate ruşinoase, printre care şi o înfrângere în faţa Insulelor Feroe, pe teren propriu. Grecia nu avea constanţă în primul unsprezece şi nici măcar la nivel de formula de joc, astfel că Ranieri a fost demis rapid.

Wesley a fost sunat de diverşi jurnalişti sportivi din România, care voiau să verifice dacă ştirea morţii sale chiar e adevărată. „Sunt viu şi vesel”, le-a răspuns brazilianul. Tot aşa, cariera lui Ranieri avea să fie mai vie ca oricând după plecarea din rolul de selecţioner al grecilor.


Citește și: Otto Rehhagel și arta de a ieși învingător când pornești ca outsider


Revenit în Premier League, el a preluat Leicester City, un club modest, fără pretenţii mai mari decât evitarea retrogradării. Presa şi fanii au primit cu scepticism mutarea, fără să aibă habar ce urma să se întâmple. Fără a fi luată în seamă de cineva, Leicester a început să adune puncte. Un joc solid, bazat pe disciplină, contraatac şi calitatea individuală a unor oameni precum căpitanul Wes Morgan, Ngolo Kante, Rihad Mahrez sau Jamie Vardy, i-a dus pe oamenii lui Ranieri în ipsotaza inedită de a lupta pentru titlu.

Nimeni nu credea că se va putea ajunge într-o astfel de situaţie, iar entuziasmul fotbaliştilor şi al fanilor a purtat echipa pe braţe spre trofeu. Ca un tată pentru fotbaliştii săi, Ranieri s-a transformat dintr-un bătrânel simpatic, care aducea cu Mark Rylance în Bridge of Spies, în King Claudio, eroul lui Leicester şi al tuturor fanilor fotbalului care încă mai cred în miracole şi succes pe bani puţini.

Triumful lui Ranieri a fost desăvârşit de răzbunarea pe care a reuşit să o obtină în faţa lui Mourinho. După ce l-a înlocuit la Chelsea în 2004, portughezul l-a ridiculizat în dese rânduri şi pe vremea când ambii antrenau în Italia. În sezonul în care a câştigat titlul cu Leicester, Ranieri a reuşit să-l demită pe Mourinho după o victorie cu 2-1 pe King Power Stadium, iar la câteva luni distanţă ridica şi trofeul Premier League. Postură în care l-a succedat chiar pe The Special One. Succesul cu Leicester i-a adus nenumărate distincţii individuale, printre care şi accesul în Hall of Fame-ul fotbalului italian.

Ranieri „fenomenul”

Claudio Ranieri în vremea în care o pregătea pe Fiorentina, alături de care a câștigat Cupa și Supercupa Italiei. Fotografie via

Sezonul de după câştigarea titlului nu a fost tocmai reuşit, deşi echipa a trecut de grupele Champions League. Totuşi, ameninţarea retrogradării l-a costat postul pe Ranieri, iar zvonurile momentului indicau către o degradare a relaţiei antrenorului cu jucătorii.

Soarta a fost crudă cu Claudio, dar nivelul fotbalului din Premier League îndeamnă tot mai des conducerile să ia măsuri rapide atunci când lucrurile o iau la vale. Măsurile, în general, înseamnă demiterea antrenorului. Sezonul 2017-2018 a fost unul decent pentru Ranieri, care a terminat pe locul nouă cu Nantes, în Ligue 1, iar apoi a decis să renunţe la job. Acum, a revenit în circuit, iar fanii lui Fulham au deja aprinsă imaginația.

Cariera lui Ranieri este una impresionantă prin specificul ei. Fără a câştiga trofee majore la marile cluburi europene pe care le-a pregătit, Tinkerman a avut un success extraordinar cu echipe de nivel mediu şi a făcut miracole la Leicester.

Ranieri nu va rămâne în memoria fanilor precum Mourinho, Guardiola, Ferguson sau Ancelotti, prin palmarese impresionante, ci prin modul în care a transformat sau a salvat cluburile unde a avut succes. Prin munca pe care a depus-o, a format scheletul a ceea ce avea să devină unul dintre coloşii fotbalului continental, Chelsea, şi a adus în prim plan jucători precum Zola, Lampard, Terry, Canizares, Kante sau Mahrez.

Ranieri a reuşit să câşţige Premier League cu o echipă fără pretenţii în vremuri în care granzii investesc sume uriaşe, iar diferenţa dintre primele şase şi următoarele este tot mai mare. Italianul a ridicat nivelul cluburilor din Serie A pe care le-a pregătit, a promovat şi menţinut pe linia de plutire echipe cu speranţe mici. El nu se încadrează în tiparele clasice ale managerului de succes, a dat greş ca selecţioner şi a fost deseori luat peste picior. Dar va rămâne în istoria fotbalului ca un fenomen aparte.

Comentarii