DISTRIBUIȚI

Croația s-a calificat pentru prima dată în finala Campionatului Mondial, ceea ce, din punct de vedere al tradiției fotbalistice, e o surpriză uriașă. Fără să uităm că Zlatko Dalić, selecționerul Croației, are luxul de a se baza pe jucători de la Real Madrid, Barcelona, Atletico, Liverpool sau Juventus, vorbim totuși despre o țară cu doar patru milioane de locuitori, care există pe harta lumii de nici trei decenii. 

În sport, fanii neutri țin în general cu outsiderii, așa că zilele acestea selecționata lui Modric și Rakitic se bucură de multă simpatie. Excepție nu a făcut nici Novak Đoković, legendarul tenismen născut la Belgrad. Sârbul și-a exprimat susținerea pentru naționala de fotbal a Croației încă de dinaintea partidei cu Anglia, iar asta a declanșat un val de hate-speech din partea conaționalilor lui. 

Pe undeva, reacțiile dure ale sârbilor față de unul dintre cei mai mari sportivi ai lor nu sunt o surpriză. Chiar și astăzi există o tensiune mocnită între cele două popoare balcanice. Între 1991 și 1995, Balcanii au fost zguduiți de bombele unui război ale cărui efecte sunt încă vizibile.

Cum au trăit Modrić și coechipierii săi conflictul sârbo-croat

Soldații armatei iugoslave și voluntarii sârbi escortează un civil croat la Vukovar, în noiembrie 1991. Fotografie via

Nici până atunci nu a fost doar liniște între granițele Iugoslaviei, care au început să se contureze încă de la începutul Primului Războiul Mondial. Au existat conflicte armate dure în contextul celui de-Al Doilea Război Mondial, când Iugoslavia a fost divizată și s-a format Statul Independent Croat, condus de miliția fascistă Ustaše. Pe atunci, religia era una dintre sursele conflictului.

Odată cu încetarea războiului, situația s-a mai calmat, iar când puștile se răcesc e loc și de fotbal. Iugoslavia – care ajunsese în semifinalele primului Mondial din istorie, cel din 1930, dar apoi ratase următoarele două întreceri ale lumii – a traversat o perioadă bună imediat după Al Doilea Război Mondial. În 1962, în Chile, a prins iar semifinalele. „Brazilienii Europei” au reușit să se califice apoi și la edițiile din ’74, ’82 și ’90.

Echipa națională a început să resimtă starea de tensiune din zonă în 1992, când a fost exclusă de la Campionatul European din Suedia, iar Danemarca i-a luat locul. Culmea, nordicii veniți de pe plajă au produs atunci una dintre cele mai mari surprize ale fotbalului, câștigând trofeul.


Citește și: De la Henry la Mbappé și Pogba: periferia sărăcăcioasă a Parisului, fabrica de campioni a Franței


Conflictul de peste patru ani din Balcani s-a soldat cu circa 20 de mii de morți și sute de mii de refugiați. De altfel, copilăriile finaliștilor Cupei Mondiale din 2018 au fost profund marcate de acest conflict. Familia lui Dejan Lovren, născut la Zenica, a fost nevoită să se refugieze în Germania, la Munchen, când actualul apărător al Croației avea doar trei ani.

Modrić și mulții alții au rămas însă, iar ororile războiului i-au afectat. Mijlocașul lui Real Madrid poartă numele bunicului său, Luka Snr, executat de rebelii sârbi împreună cu alți șase civili. „Au fost vremuri grele, care îmi sunt încă vii în memorie, dar la care nu vreau să mă gândesc. Războiul m-a făcut mai puternic”, spunea Modrić. 

În schimb, familia lui Rakitić a avut inspirația să plece din Croația înainte ca războiul să înceapă. Omul Barcelonei s-a născut în Elveția și a avut acolo o copilărie liniștită, spre deosebire de colegii lui. Dar sângele croat l-a făcut să aleagă Hrvatska, chiar dacă la juniori a evoluat pentru Elveția.

Meciul care a schimbat lumea: „scânteia care a aprins războiul”

Imaginea de la care a pornit mitul războiului sârbo-croat. Fotografie via Sportske Novosti

Poate că decizia părinților lui Rakitić a fost doar o întâmplare fericită, însă meciul de campionat dintre Dinamo Zagreb și Steaua Roșie Belgrad a fost o dovadă că tensiunile mai aveau nevoie doar de puțin „oxigen” pentru ca flacăra conflictului să se aprindă. Cert e că rivalele s-au întâlnit în mai 1990, cu mai puțin de un an înainte de startul războiului. Un conflict nu apare niciodată din senin. Nici Primul Război nu a izbucnit doar pentru că Gavrilo Princip l-a ucis pe arhiducele Franz Ferdinand.

Un derby e un derby și există potențial de scandal. Au existat bătăi între suporteri și-n civilizata Elveție, dar huliganii pot fi folosiți foarte bine ca pretext pentru escaladarea unui conflict. Trei mii de suporteri ai Stelei Roșii au venit pe stadionul Maksimir, din Zagreb, pentru meciul cu Dinamo. Ei erau conduși de Zeljko Raznatović, alias Arkan, un ultranaționalist sârb care avea să lupte în război și care a fost asasinat în 2000. Determinați ca el au fost mulți dintre cei prezenți în acea zi pe Maksimir. 

Apogeul violențelor a fost atins după fluierul final. Sârbii, spun croații, au mizat pe faptul că poliția îi va proteja și au abuzat de asta. Au ajuns să-i agreseze chiar și pe fanii pașnici ai croaților, ceea ce, evident, a declanșat un răspuns din partea facțiunii dure a celor de la Dinamo. Se mai vehiculează că polițiștii erau, în majoritate, sârbi.

Jucătorii lui Dinamo Zagreb, care aveau o relație apropiată cu fanii lor, nu au rămas deloc impasibili; nu au tolerat ca forțele de ordine să fie dure doar cu suporterii lor și să nu aplice tratamente egale. În această atmosferă ostilă, Zvonimir Boban – pe atunci un puștan de nici 21 de ani – a intervenit prompt și s-a năpustit asupra unui jandarm. Reacția de furie i-a adus o suspendare de șase luni din partea federației, iar asta l-a împiedicat să participe la prima lui Cupă Mondială, în Italia.

Când a fost întrebat despre incident, Boban a spus că era perfect conștient de consecințele răbufnirii sale. „Eram un personaj public pregătit să-și riște viața, cariera și toată faima care ar fi putut urma pentru un singur ideal: cauza croată”, a spus, mai târziu, Boban. Mijlocașul născut la Imotski, care avea să evolueze zece ani pentru AC Milan, a fost căpitanul primei generații bune a croaților, cea care a obținut medalia de bronz la Campionatul Mondial din 1998.

Confruntarea între Bad Blue Boys și Delije a radicalizat societatea croată, iar violența a fost percepută ca un „mod legitim de a rezolva probleme și conflicte”. Mai mult, croații care au luat atitudine nu mai sunt, în percepția publică, din „sfera huliganilor”. Ba chiar au fost catalogați ca fiind cetățeni onorabili care și-au apărat interesele naționale, potrivit analizei făcute de Dario Brentin – doctorand la Universitatea din Graz, specialist în sport și în problema naționalismului croat – pentru Balkan Insight.

Versiunea sârbă

Revolta de pe Maksimir. Fotografie via Balkan Insight

Sârbii nu dau nicidecum conflictului o dimensiune atât de mare și chiar susțin că a fost plănuit de guvernul croat. „În Serbia, oamenii au acordat atenție faptului că gardul din zona unde stăteau fanii croați s-a rupt ușor. Au existat voci care susțineau că pe el s-a turnat acid, ceea ce ar reprezenta o dovadă de necontestat că autoritățile croate s-au implicat în crearea unui conflict”, a spus pentru aceeași sursă jurnalistul sârb Vladimir Novakovic.

„Astăzi, în Belgrad, incidentele sunt percepute ca un conflict fals, pentru ca croații să-și promoveze agenda”, adaugă Novakovic. Mitul creat pe Maksimir a fost întreținut de plachete comemorative și graffiti în oraș, care întăresc ideea că naționalismul croat s-ar fi născut în acea zi.


Citește și: Top 5 lucruri inedite despre Hajduk Split, clubul anti-sistem la care va juca românul Steliano Filip


Cu toate acestea, Dario Brentin scrie în The Balkanist că „în mod cert, războiul nu a început pe 13 mai 1990. Nu e nicio îndoială că sportul în perioada de apus a socialismului în Iugoslavia poate fi descris ca «un motor național», iar incidentele de pe Maksimir au pornit din tensiuni deja existente în federația socialistă în acel moment. (…) Aș adăuga că luptele au fost un «simptom condensat» al radicalizării din Croația și Serbia. Maksimir a fost doar începutul unui fenomen, în care sportul a reprezentat un element naționalist și unificator în unele republici iugoslave”.

De la fotbalul care unește la fotbalul care dezbină

Președinta țării, Kolinda Grabar-Kitarovic, are legături cu Zdravko Mamic, eroul negativ al fotbalului croat. Fotografie via

În acest context al sportului văzut parte a identității naționale, generația lui Modrić are niște „strămoși”. Prima mare echipă a Croației, condusă de pe bancă de Miroslav Blažević și pe teren cu nume ca Davor Suker, Robert Prosinečki, Aljoša Asanović, Slaven Bilić sau deja amintitul Zvonimir Boban, a ajuns în sferturile Europeanului din 1996 și în semifinalele Mondialului din 1998. 

Cele două generații pot fi comparate însă doar din punct de vedere al rezultatelor. Dacă imediat după război sportul a reprezentat unitate, astăzi, cel mai important succes al echipei naționale la cel mai iubit sport din țară dezbină populația, potrivit The Guardian. Și nu, de această dată sursa tensiunii nu o reprezintă cele câteva sute de mii de sârbi prezenți pe teritoriul Croației, care și-au dorit să trăiască între granițele Iugoslaviei fără să se mute un centimetru.

De data aceasta, sursa nemulțumirilor și reținerea în a susține echipa națională a Croației provin mai ales din acțiunile președintelui Kolinda Grabar-Kitarović. Imaginile cu doamna de 50 de ani de după meciul cu Danemarca au făcut ocolul internetului. Grabar-Kitarović a intrat atunci în vestiarul echipei și i-a felicitat pe jucători într-o modalitate informală, mulți dintre ei fiind într-o postură indecentă. „Dacă unii au interpretat gestul Kolindei Grabar-Kitarović ca al unui cetățean simplu, al unei figuri materne patriote interesate de fotbal și care susține frenetic echipa națională, alții l-au văzut o acțiune populistă fără rușine”, mai scriu englezii.


Citește și: „Suntem liberi! Așa să fim mereu!”- Fanii din Peru și cea mai frapantă poveste a Mondialului din Rusia


O altă nemulțumire a croaților e legată de asocierea Kolindei Grabar-Kitarović cu controversatul Zdravko Mamić (impresar și fost conducător al lui Dinamo Zagreb), asociere pe care președintele Croației nu a negat-o. Mamić e catalogat ca fiind una dintre cele mai importante figuri din fotbalul croat în deceniul trecut. Și nu în sens pozitiv.

Succesul de azi al naționalei se datorează mai cu seamă talentului și ambiției, nicidecum unui sistem bine pus la punct. La 27 de ani de la obținerea independenței, Croația stă prost la infrastructură fotbalistică. Are doar cinci stadioane care îndeplinesc condițiile UEFA, cei mai talentați jucători pleacă din țară încă din adolescență, iar campionatul intern este zguduit de numeroase scandaluri de corupție.

Dar, în condițiile în care naționala lui Dalić uimește întreaga lume, e puțin probabil ca aceste probleme să fie rezolvate prea curând. Un „merge și așa”, atât de iubit în Balcani, va fi probabil răspunsul celor care conduc destinele fotbalului croat.

Comentarii