DISTRIBUIȚI

Când vine vorba despre numărul limitat de cluburi care au câștigat campionatul intern de-a lungul anilor, fotbalul din Serbia seamănă cumva cu cel din Portugalia. Dacă Benfica, Porto și Sporting au monopolizat fotbalul lusitan, Steaua Roșie și Partizan au dominat categoric sportul cu balonul rotund din țara vecină. De la destrămarea Iugoslaviei, în 1992, cele două cluburi legendare ale Belgradului au obținut împreună 25 dintre cele 26 de titluri naționale.

Dar, la fel ca în Portugalia, unde în 2001 a apărut surprinzătoarea Boavista și a spart monopolul forțelor din țară, și în Serbia a existat un club care a pus în discuție supremația granzilor. FK Obilić, o grupare obscură din Belgrad, cucerea titlul de campioană în primăvara lui 1998 și amenința ordinea tradițională din fotbalul iugoslav.

Însă comparația fotbalistică între cele două state se oprește aici. În timp ce succesul Bovistei s-a clădit pe valoarea și exuberanța jucătorilor, precum și pe geniul tactic al antrenorului Jaime Pacheco, cel al lui Obilić n-a avut la bază un fundament sportiv. Ascensiunea „cavalerilor” din Belgrad e una controversată, la fel ca și figura căruia i se datorează: Željko Ražnatović, aka Arkan.

Un club de cartier, fără pretenții mărețe, ajuns în mâinile unui lider paramilitar

Stadionul lui Obilić. Fotografie via

Fondată în 1924 și botezată după numele unui cavaler medieval faimos în folclorul sârb, Obilić și-a petrecut majoritatea existenței în ligile regionale, unde s-a remarcat mai degrabă prin fanii ei pasionali decât prin rezultate. În 1988, după zeci de ani jucați la nivel semi-profesionist, clubul din cartierul Vračar a promovat în a treia divizie din sistemul fotbalistic al fostei Iugoslavii, o performanță care însă nu anticipa nici pe departe ce avea să se întâmple peste doar un deceniu.

În iunie 1996, „cavalerii” se aflau în a doua divizie și încă se minunau că, în urmă cu un an, jucaseră finala Cupei Iugoslaviei, pierdută în fața Stelei Roșii Belgrad. Obilić eliminase pe drum echipe cunoscute ca Vojvodina sau Rad Belgrad, dar cedase clar în ultimul act al competiției, disputat în două manșe: 0-4 acasă și un 0-0 de palmares pe Marakana belgrădeană.

În acest context, în peisaj a apărut „tigrul” Arkan, un faimos lider paramilitar, mafiot de carieră și, peste toate, criminal de război. Arkan a vrut inițial să preia Steaua Roșie Belgrad, clubul său favorit și a cărui peluză o reorganizase din temelii la sfârșitul anilor ’80. Însă Zvezda, grupare care păstra încă legături apropiate cu instituțiile statului, era greu de supus și de controlat, chiar și de un om puternic, influent și bogat precum Željko Ražnatović.


Citește și: De la meciul cât un război până la generația lui Modric. Cum a uimit lumea o țară cu doar patru milioane de oameni


Născut în 1952 la Brezice, pe teritoriul de azi al Sloveniei, Arkan a emigrat la doar 20 de ani în Europa Occidentală, unde în scurt timp a dvenit unul dintre cei mai căutați și temuți interlopi. De numele său se leagă numeroase jafuri de la bănci și magazine de bijuterii din Belgia, Olanda, Elveția, Germania sau Austria, precum și patru evadări de film din închisoriile vest-europene. Întors acasă cu bani care urmau să impulsioneze firava economie din fosta Iugoslavie, Arkan a fost tolerat de autoritățile comuniste, care au închis ochii la activitățile sale tot mai violente.

Chiar și așa, Arkan n-ar fi devenit atât de celebru dacă n-ar fi format Garda Voluntară Sârbă, în octombrie 1990, brigadă paramilitară pe care a condus-o în timpul Războaielor Iugoslave. Membrii ei, cunoscuți mai degrabă sub numele de „Tigrii”, au semănat frică și au comis orori greu de închipuit într-o țară europeană la finele secolului trecut. Mai târziu, Željko Ražnatović avea să fie găsit vinovat de crime împotriva umanității și de încălcarea Convențiilor de la Geneva.

Campioană în primul an de la promovare

Ziar din Iugoslavia care anunță succesul incredibil al „cavalerilor” belgrădeni. Fotografie via

De îndată ce Obilić a devenit proprietatea lui Arkan, suporterii de cursă lungă ai „cavalerilor” au făcut un pas înapoi. Cei mai loiali fani au simțit de la început că proiectul nu e unul curat, deși „Tigrul” avea ambiții mărețe. Nu se îndoia deloc că visele sale vor deveni realitate, lucru confirmat de un pariu în valoare de zece mii de mărci a cărui miză era că Obilić va deveni campioană a țării în 1998. În locul suporterilor vechi, în tribunele micuțului stadion de 4.600 de locuri din Vračar și-au făcut apariția interlopi și veterani de război apropiați de Arkan.

Ordine, muncă și disciplină, aceasta e rețeta mea. Am cumpărat jucători necunoscuți din ligile inferioare și i-am transformat în adevărați luptători. Da, sunt adevărate zvonurile că se dopează… mănâncă șuncă și usturoi înaintea fiecărui meci”, spunea Arkan, care însă avea să aplice la clubul din cartierul Vračar aceleași tehnici de intimidare pe care le folosise în războiul din zonă, abia încheiat. De altfel, povestea lui Obilić sub conducerea lui Arkan este adesea numită „distopia din Balcani”.


Citește și: Rayo, ultima echipă de cartier din marile campionate ale Europei


În primul său sezon la cârma „cavalerilor”, Obilić a promovat la pas, cu un avans de 15 puncte față de echipa de pe a doua poziție, FK Zeleznik (la rândul ei condusă de un mafiot, asociat al „Tigrului”). Chiar dacă lotul echipei belgrădene era aproximativ același care se chinuise ani de zile la mijlocul clasamentului ligii a doua, succesul brusc al lui Obilić n-a bătut la ochi. Până anul următor.

Din candidată certă la retrogradare, micuța grupare de cartier avea să încheie campioană sezonul 1997/1998, cu 27 de victorii, o singură înfrângere și numai 19 goluri încasate în 33 de meciuri. Un bilanț neverosimil pentru orice echipă, darămite pentru o trupă nou-promovată, fără tradiție pe prima scenă și, pe deasupra, fără nume sonore în componență. În anul în care s-a încununat regină, Obilić a transferat doar patru jucători, unul singur venit de la o echipă de primă ligă, în condițiile în care îl pierduse pe starul în ascensiune Uche Agbo, plecat la Montpelier.

Obilić a ajuns și în finala Cupei, pierdută însă cu 0-2 în fața celor de la Partizan. Probabil că ar fi câștigat-o fără probleme, dacă nu ar fi existat o înțelegere între Arkan și conducătorii „alb-negrilor”. În schimbul victoriei din Cupă, Partizan a cedat fără emoții în campionat în fața „cavalerilor” aflați în luptă strânsă pentru titlu cu Steaua Roșie, după un meci în care nu a șutat deloc pe spațiul porții adverse.

Arbitri amenințați cu pistolul, jucători intimidați și băgați în portbagaj

Arkan a instituit teroarea în fotbalul din Iugoslavia. Fotografie via

Totuși, cum a reușit Obilić să triumfe într-un fotbal în care nimeni nu părea capabil să le doboare pe Steaua Roșie și Partizan? Din păcate, răspunsul ține mai mult de o combinație de tehnici dubioase și ilegale, decât de priceperea antrenorului Dragan Okuka sau a jucătorilor echipei. Arkan era cel care controla cu strictețe totul, adesea luând chiar loc pe banca tehnică, după ce primise o certificare de antrenor din partea federației de la Belgrad. Nu doar că le dădea indicații fotbaliștilor lui Obilić, ci îi și intimida atât pe adversari, cât și pe arbitri.

Înaintea meciurilor, „Tigrul” se ocupa personal de fotbaliștii echipei rivale, intrând la vestiare și amenințându-i că vor fi împușcați în genunchi dacă vor da totul pe teren. Alteori, „se mulțumea” doar să-i sune și să le ceară să se dea loviți ca să nu joace contra echipei sale.

Drept urmare, adversarii fie simulau accidentări ca să nu intre pe teren, fie evoluau timorați și speriați, în timp ce jucătorii lui Obilić zburdau și obțineau victorii după victorii. Înspăimântați că Arkan însuși ar putea da buzna peste ei la vestiare, fotbaliștii Stelei Roșii au rămas pe teren în timpul pauzei unui meci disputat pe stadionul lui Obilić.

Arbitrii aveau aceeași soartă. „Odată m-a plesnit și mi-a pus pistolul în față, supărat din cauza unui rezultat. Chiar dacă eram speriat, nu puteam da înapoi. Oamenii de la federație m-au implorat să nu vorbesc atunci despre asta, iar în schimb mi-au promis că nu mă vor mai delega la meciurile lui Obilić”, povestea, peste ani, arbitrul Zoran Arsic.

Emblematic pentru modul murdar în care „lucra” clubul lui Arkan rămâne transferul lui Nikola Lazetic, venit de la Vojvodina în vara lui 1998, imediat după cucerirea titlului. „Venit” e un fel de a spune, pentru că viitorul jucător al lui Fenerbahce și al naționalei a fost băgat în portbagajul unei mașini și forțat să semneze contractul cu Obilić. Lazetic nu e singurul star care a avut de-a face cu metodele criminale ale lui Arkan. Perica Ognjenovic, atacantul care avea să evolueze mai apoi la Real Madrid, a fost amenințat că se va alege cu genunchii zdrobiți de mitralieră în caz că va avea tupeul să marcheze în poarta „cavalerilor”.


Citește și: Paradoxul de la Dinamo: Cum reușește să profite patronul clubului de pe urma unui management sportiv dezastruos


Dezastrul european & sfârșitul clubului

Carsten Jancker, vârful lui Bayern, s-a distrat cu campionii Iugoslaviei.

Succesul național i-a asigurat lui Obilić prezența în preliminariile Ligii Campionilor, unde avea să își arate adevărata valoare. În primul tur, iugoslavii au trecut lejer de islandezii de la IBV, însă apoi au dat peste puternica Bayern Munchen. Cum metodele de intimidare folosite acasă nu puteau fi folosite în Europa, „cavalerii” s-au văzut zdrobiți de bavarezi cu scorul general de 1-5, într-o dublă care a însemnat începutul sfârșitului pentru Arkan și formația sa.

După ce i s-a interzis să intre în Germania din cauza mandatelor de arestare existente pe numele lui încă din anii ’70, Arkan a trebuit să renunțe la funcția pe care o avea în club. Retragerea a venit și pe fondul presiunilor venite de la UEFA, for care se confrunta brusc cu o situație nemaîntâlnită: în Liga Campionilor ajunsese o echipă patronată de un criminal de război condamnat internațional.

Pe 25 iulie 1998, locul lui Arkan la cârma lui Obilić a fost luat de soția sa, Svetlana, o cântăreață cunoscută acasă sub numele de „Ceca”. Cu ea la conducere, gruparea belgrădeană avea să sufere un nou eșec european, doar câteva săptămâni mai târziu, de această dată în primul tur al Cupei UEFA. Un 0-3 împotriva lui Atletico Madrid și un exit continental rapid, care a dat exact măsura valorii lui Obilić.


Citește și: Football Manager în viața reală: jurnalistul englez care a ajuns selecționerul celei mai slabe naționale din lume


Sezonul următor, încheiat după doar 24 de etape din cauza bombardamentului NATO în Iugoslavia, clubul ridicat de Arkan a terminat pe poziția a doua, fără înfrângere, semn că nevasta sa a continuat proiectul fix pe aceeași linie autoritară. În 1999/2000, Obilić a încheiat pe locul trei, mult în spatele granzilor tradiționali, clubul fiind zguduit din temelii de moartea creatorului ei modern. Pe 15 ianuarie 2000, Arkan a fost asasinat într-un hotel din Belgrad, la scurt timp după ce pariase pe câteva meciuri din Premier League.

De atunci, Obilić a coborât încet și sigur, întorcându-se în diviziile inferioare, acolo unde și-a petrecut o bună parte din istorie. În 2006 a retrogradat de pe prima scenă, unde nu s-a mai întors niciodată. A coborât până în liga a opta, iar la finalul sezonului 2014/2015 a tras de tot obloanele. În acest moment, Obilić există doar prin echipa sa feminină de fotbal.

Un destin trist pentru gruparea din cartierul Vračar, singura care le-a detronat pe Steaua Roșie și Partizan în fruntea fotbalului din țara vecină, însă și ușor de anticipat. Când un club pică în mâinile mafiei, zilele sale sunt numărate, chit că uneori se bucură de glorie efemeră, apărută peste noapte. 

Comentarii