DISTRIBUIȚI

Istoria partidelor dintre Real Madrid și PSG e încă săracă. Cei doi uriași de astăzi s-au întâlnit doar de șase ori de-a lungul anilor, cel mai recent în 2015, în grupele Ligii Campionilor. Nici nu prea avea cum să fie altfel, pentru că în ciuda petrodolarilor care acum îi conferă un renume domnesc, Paris Saint-Germain e un club tânăr, a cărui poveste începe timid, abia în vara lui 1970, după o fuziune între Paris FC și Stade Saint-Germain.

Primele confruntări dintre parizieni și „albi” au avut loc în sferturile Cupei UEFA, în 1993. Iar acea „dublă”, decisă dramatic pe „Parc des Princes”, din Paris, a rămas una de referință pentru francezi, care obțineau cel mai important succes continental din scurta lor existență. Pe 2 martie 1993, PSG, care visa la prima semifinală europeană din istorie, a mers plină de optimism pe Santiago Bernabeu pentru partida tur. Numai că Realul, pregătit de Benito Floro și în teren cu „grei” precum Michel, Ivan Zamorano, Luis Enrique sau Emilio Butragueno, s-a dovedit prea puternic pentru gruparea pariziană. S-a terminat 3-1 în favoarea madrilenilor, iar returul se anunța o misiune aproape imposibilă pentru jucătorii din capitala Franței, cu toate că golul în deplasare reușit de David Ginola lăsase o (mică) rază de speranță.

Contextul: un gigant al Europei vs. un club care abia scotea capul pe continent

Secvență din meciul tur, de pe Santiago Bernabeu. Screenshot via Youtube

La începutul anilor ’90, un PSG – Real însemna altceva decât acum. Cu 25 de ani în urmă, diferența dintre cele două cluburi era imensă, măcar din punct de vedere al prestigiului. Real Madrid, un gigant fondat la începutul secolului trecut, avea deja vitrina doldora de trofee, printre care șase Cupe ale Campionilor Europeni și 25 de titluri în La Liga. Ce-i drept, madrilenii nu prea se regăseau în ultima vreme. În vara lui 1992, după doi ani în care campionatul Spaniei le scăpase printre degete și zburase spre Barcelona, „albii” au renunțat la Gică Hagi, pe care l-au vândut la Brescia, și l-au înregimentat pe chilianul Ivan Zamorano, golgheterul Sevillei, în tentativa de a recuceri gloria pe plan intern.

În schimb, la ora primului duel cu echipa iberică, Paris Saint-Germain se lăuda cu doar trei trofee în toată existența sa: două cupe ale Franței și un titlu în Ligue 1, toate câștigate la începutul anilor ’80. După câteva sezoane complicate la finalul aceluiași deceniu, în care a cochetat chiar și cu retrogradarea, clubul parizian se afla în ascensiune, după ce tocmai fusese preluat de Canal+, în 1991. În căutarea succesului în Ligue 1 (competiție dominată copios de Olympique Marseille) și Europa, formația din Paris începea să transfere nume importante, precum George Weah, David Ginola, Alain Roche sau Bernard Lama. Însă „perioada de aur” a roș-albaștrilor era încă departe.

În tot acest context, nici nu e de mirare că înaintea returului cu Real Madrid, de la Paris, portughezul Artur Jorge, antrenorul gazdelor, îi pregătea pe fani pentru o eliminare. „Să refaci un handicap de două goluri împotriva unui adversar de acest calibru ar fi un «mic miracol»”, declara, realist, tehnicianul parizienilor.

George Weah, omul care a deschis „balul”

George Weah sărbătorește golul marcat în poarta lui Buyo. Fotografie via paris-canalhistorique.com

Pe 18 martie 1993, 46 de mii de oameni s-au adunat pe stadionul Parc des Princes, fără să știe că vor asista la acel „mic miracol” despre care pomenea Artur Jorge, în cea mai spectaculoasă reprezentație europeană a PSG-ului. Francezii au avut un debut furtunos de partidă, cu două ocazii ratate în primele minute ale jocului. De partea cealaltă, Butragueno s-a aflat aproape de gol, însă avea să fie una dintre puținele oportunități ale spaniolilor în acea seară. Din nefericire pentru Real, playmakerul Robert Prosinecki, omul care trebuia să lege jocul „albilor”, a făcut un meci slab, la fel ca Luis Enrique și Michel.

În schimb, gazdele, cu capricioșii Ginola și Valdo în zi de grație, au dominat categoric. Și au făcut-o cu mult calm, fără să resimtă presiunea minutelor care treceau. Starul George Weah a deschis scorul la țanc, în minutul 33, după o lovitură de colț executată de Valdo. Până la pauză, încurajați de golul liberianului, oamenii lui Artur Jorge au luat cu asalt poarta lui Buyo. Împietriți în fața ofensivei furibunde a francezilor, madrilenii s-au mulțumit să apere acel 0-1 fragil, care îi trimitea totuși în semifinale. A doua repriză s-a desfășurat după același scenariu. Ginola și Weah au fost la un pas să trimită mingea în poartă, dar goalkeeperul „albilor” a intervenit magistral în minutele 50 și 52.

Pe măsură ce timpul de joc se scurgea, Realul făcea tot mai mulți pași înapoi, în ideea conservării rezultatului. De altfel, încă din minutul 63, antrenorul ibericilor a scos un atacant, pe Butragueno, și a introdus pe teren un mijlocaș, pe Francisco Villarroya. Dar parizienii nu s-au panicat și au continuat să caute liniștiți golul izbăvitor. Nimeni nu bănuia „nebunia” care avea să se petreacă în ultimele minute ale jocului.


Citește și: Poveștile „stranierilor” români care în perioada interbelică au jucat în campionatul Franței


Finalul tensionat și un erou neașteptat

Ziarul Le Parisien a doua zi după meci. Foto via

În minutul 81, David Ginola, cel care după meci va fi poreclit „El Magnifico” de presa din Spania, înscria printr-un șut din voleu de la marginea careului, în urma unei faze în care Valdo, Weah și nou intratul Daniel Bravo le-au ascuns mingea madrilenilor. Se făcea 2-0, scor care înfăptuia minunea la care visa Artur Jorge. Însă partida era departe de a fi terminată.

Normal, Realul s-a aruncat în atac, în căutarea reușitei care să o readucă în avantaj. În minutul 89, pe fondul dominării disperate a „albilor”, PSG scapă pe contraatac, iar Valdo duce scorul la 3-0, nu înainte să-l fenteze ca-n curtea școlii pe brazilianul Ricardo Rocha, apărătorul oaspeților. Surpriză, nici acum nu era gata. Dimpotrivă. În minutul 93, centralul Sandor Puhl acordă o lovitură liberă Realului, din care iese golul dramatic al lui Ivan Zamorano. Deodată, lucrurile se complicau pentru francezi. Era 3-1, rezultat la care s-ar fi intrat în prelungiri. Un stadion întreg era deziluzionat, mai ales că reușita ibericilor venise, practic, de nicăieri.

Doar că fotbaliștii lui PSG nu aveau de gând să mai rămână încă 30 de minute pe gazon. În minutul 96, arbitrul maghiar acordă o ultimă lovitură liberă gazdelor. La microfonul Canal +, Michel Platini prevede al patrulea gol în poarta lui Buyo. „Nu avea cum să se întâmple altfel. Nu pot să explic, dar am simțit acea reușită”, povestea mai târziu fostul mare fotbalist francez. Și nu s-a înșelat: Valdo a trimis mingea în careu, de unde fundașul Antoine Kombouare s-a înălțat și a trimis-o cu capul în poarta lui Buyo: 4-1. De data aceasta, scorul nu avea să se mai modifice până la fluierul final, chiar dacă centralul Puhl s-a mai jucat vreme de un minut cu inimile spectatorilor. La capătul unei seri de senzație, PSG obținea o calificare miraculoasă și uimea Europa pentru prima dată în scurta ei istorie.

Rezumatul meciului

„Isteric, diabolic, istoric!”, a titrat cotidianul Le Parisien a doua zi după victorie, „încoronându-l” rege pe David Ginola. „E cea mai frumoasă amintire din cariera mea. Când am urcat în careu la acea lovitură liberă, încă mă gândeam la golul încasat. Făcusem un meci mare, dar nu cred că am mai fi avut energie să rezistăm în prelungiri”, rememora ultima secvență eroul Kombouare, în 2015. „De asta iubim fotbalul: ne trece prin toate stările posibile”, a concluzionat Daniel Bravo.

Și chiar dacă nu au mers până la capăt în acea ediția a Cupei UEFA, eliminați în semifinale de italienii de la Juventus, parizienii au de ce să fie mândri: pe 18 martie 1993 au scris o pagină memorabilă din istoria fotbalului continental.


Citește și: Șapte lucruri despre Athletic Bilbao, clubul exclusivist unde va juca românul Cristian Ganea


Comentarii