DISTRIBUIȚI

Carismatic, tenace, arogant, controversat, geniu incontestabil al tacticii. José Mourinho le are pe toate, așa că nu degeaba și-a câștigat renumele de „The Special One”. Portughezul născut la Setubal, care în tinerețe a visat să ajungă un jucător de clasă, dar s-a retras la numai 24 de ani pentru că îi lipseau forța și viteza necesare performanței, este personalitatea care a revoluționat cel mai mult fotbalul în acest debut de secol. Început ca translator și secund al lui Bobby Robson, drumul lui Mourinho spre vârful topului a avut numeroase momente de cotitură.

În aprilie 2001, tânărul Mourinho, cu o reputație mai degrabă îndoielnică, ajungea la Leiria, un oraș cu o sută de mii de locuitori aflat în centrul Portugaliei, la jumătatea distanței dintre Lisabona și Porto. Clubul local, União Desportiva de Leiria, tocmai traversa unul dintre cele mai reușite sezoane din istorie: cu șapte runde înainte de final, ocupa poziția a șaptea. José Mourinho sosea la formația „Os Lis” în contextul în care predecesorul său, cunoscutul Manuel José, semnase cu Al Ahly, super-campioana Egiptului.

Am discutat mult cu oamenii de aici și a fost o potrivire între noi, atât de idei, cât și de obiective. Venirea mea la União de Leiria e un pas înainte, nu unul înapoi”, declara „Mou” la momentul prezentării sale. Timpul avea să confirme pe deplin spusele lui José, a cărui carieră de antrenor nu începuse chiar ideal.

Experiența neconvingătoare de la Benfica, unde președintele clubului l-a numit „șantajist”

Primul job ca „principal” al lui Mourinho, la Benfica, n-a decurs cum și-ar fi dorit portughezul. Fotografie via

În vara lui 2000, după cinci ani alături de Bobby Robson, cu care a lucrat la Sporting, Porto și Barcelona, și încă trei în Catalunya lângă Louis Van Gaal, José Mourinho a decis că a acumulat suficientă experiență pentru a fi el însuși liderul. Din nefericire pentru ambițiosul portughez, ofertele au lipsit cu desăvârșire, așa că la sfârșitul acelei veri a acceptat până la urmă un alt post de asistent. De această dată la Benfica Lisabona, unde urma să facă parte din staff-ul neamțului Juup Heynckes.

Numai că, în septembrie, șansa i-a surâs lui „Mou”. După doar patru etape scurse din campionat, Heynckes a fost demis de pe „da Luz”, iar José a preluat funcția de „principal” al echipei. Gigant al Portugaliei, Benfica ar fi trebuit să fie oportunitatea perfectă de afirmare pentru Mourinho, locul unde să-și pună în practică ideile inovatoare și să-și demonstreze abilitățile de lider. Din nefericire, a reușit asta doar parțial.

O schimbare de președinte avea să încheie prematur aventura lui „Mou” la Lisabona. În decembrie, după o victorie cu 3-0 în derby-ul cu Sporting, José s-a dus hotărât la noul conducător al clubului, Manuel Vilarinho, și i-a cerut să-i fie prelungit contractul cu încă doi ani. A fost refuzat categoric însă și bănuind că urmează să fie concediat, și-a dat el singur demisia. „Nu are caracter și e un șantajist”, l-a descris atunci președintele Benficăi pe Mourinho, care a părăsit „da Luz” după doar 11 meciuri pe banca „vulturilor”. Dintre ele, doar șase au fost victorii.

Peste ani, când „șantajistul” a devenit o legendă vie a fotbalului mondial, conducătorul clubului din Lisabona avea să regrete amarnic decizia luată în acea iarnă. „Dacă ar fi fost astăzi, Mourinho n-ar părăsi niciodată Benfica. Aș proceda exact invers, adică i-aș prelungi contractul”, recunoștea Vilarinho în 2017. Probabil că istoria recentă a Benficăi ar fi arătat diferit cu „Mou” la timonă.

Omul care nu-i dispus să cedeze

Echipa din Leiria în 2001. Fotografie via

Semi-eșecul de la Lisabona l-a motivat suplimentar pe José. Când União de Leiria i-a întins o mână și i-a oferit un salariu de cinci mii de euro pe lună, tehnicianul din Setubal era nerăbdător să arate cât de priceput e la meseria asta. Numai că încrâncenarea sa caracteristică ar fi putut să-l coste postul încă din primele zile la Leiria. Când președintele clubului și câțiva invitați de-ai săi au venit la un antrenament al echipei, Mourinho s-a enervat și le-a cerut să plece. Chiar și când președintele a refuzat politicos „invitația”, „Mou” s-a ținut tare pe poziție și a câștigat disputa. „Eram sigur că vom fi dați afară”, povestea Rui Faria, preparatorul fizic care avea să lucreze alături de „The Special One” până anul acesta.

Dar Mourinho a rămas în funcție, iar finalul de sezon a fost unul senzațional. În șapte meciuri, Leiria a câștigat de cinci ori și a pierdut o singură dată, terminând campionatul pe locul cinci, cea mai bună clasare din istoria clubului. Încă de atunci, portughezul avea știința să-și capaciteze extraordinar fotbaliștii, să-i strângă în jurul lui. A construit o echipă intensă, disciplinată și explozivă atunci când i se ivea ocazia să contraatace.

Anii petrecuți pe Camp Nou și-au pus amprenta pe tacticile timpurii ale lui Mourinho. União juca atunci în 4-3-3, un sistem definitoriu pentru Barcelona acelor ani, însă adaptat la realitatea lotului. În 2004, Silas, unul dintre jucătorii Leiriei pe care „Mou” a încercat mai târziu să-l ia cu el la Porto, îl ridica în slăvi pe crudul tehnician portughez. „E fantastic. Deși e tânăr, are multă experiență și știe să comunice cu jucătorii. Vrea ca echipele lui să paseze, să aibă posesia și să fie dinamice”, susținea fostul mijlocaș al lui União.

Pentru sezonul 2001-2002, obiectivul clubului era să evite retrogradarea și să lanseze tinere talente. De transferuri spectaculoase nu putea fi vorba, așa că țelul formației din centrul Portugaliei părea realist. Dar Mourinho avea alte planuri. „Cuvântul retrogradare are un efect psihologic negativ. O echipă care își propune doar să se mențină în prima ligă joacă să supraviețuiască, să ia un punct azi, altul mâine, iar calitatea jocului nu e una bună. Cuvântul pe care vreau să-l folosim aici e stabilitate”, spunea José înainte de startul sezonului.

Jucătorii de suflet ai lui José la Leiria și tehnicile sale de a-i motiva

Derlei, brazilianul pe care Mourinho l-a numit „cel mai important jucător din cariera mea”. Fotografie via goal.com

Club mic, União avea la dispoziție un lot mediocru și evolua cu circa două mii de fani în tribune la partidele de acasă. Mourinho știa că pentru a se putea bate de la egal la egal cu marile cluburi din Primeira Liga, trebuia ca jocul de echipă să funcționeze ireproșabil. Totuși, a identificat doi lideri în teren: atacantul brazilian Derlei și fundașul stânga Nuno Valente, care în scurt timp aveau să devină primii „locotenenți” ai tehnicianului portughez.

În vârstă de 26 de ani, Derlei era un vârf rapid și agil, cu o condiție fizică excelentă, care îi permitea să-i hărțuiască teribil pe fundașii adverși în momentele în care echipa sa nu se afla în posesie. Fusese adus din ligile inferioare ale Braziliei, iar la Leiria s-a consacrat ca golgheter veritabil. Mai târziu, José l-a luat cu el la Porto, unde brazilianul a contribuit din plin la câștigarea Cupei UEFA și a Ligii Campionilor. Derlei a colaborat atât de bine cu Mourinho încât, peste ani, antrenorul din Setubal îl numea pe brazilian „cel mai important jucător din cariera mea”.


Citește și: Muncă, etică și organizare. Cum a reușit micuța națională din Islanda să crească într-un deceniu cât alții într-un secol


Relația Mourinho – Nuno Valente a fost diferită. În 2001, cariera apărătorului portughez de 27 de ani se afla într-un declin evident. Născut în Lisabona, Valente începuse fotbalul la Sporting, dar nu reușise să se impună în echipa „leilor”. Ultimii ani îl prinseseră la Maritimo și la Leiria, unde ajunsese în 1999. Reinventat practic de Mourinho, Valente s-a transformat într-un fundaș stânga la cheie, care își va urma mentorul la Porto și va ajunge chiar titular în echipa națională a Portugaliei.

Pe lângă cei doi, Mourinho a scos maximul din jucători ca Tiago Pereira, Eder Gaucho, Maciel sau Silas, iar formația din centrul Portugaliei s-a înscris repede în lupta pentru un loc în cupele europene. „Mourinho știa să ne motiveze. Ne-a făcut să credem că suntem cei mai buni”, mărturisea Tiago Pereira, care peste scurtă vreme avea să-l urmeze pe José la Porto. Leiria devenise nu doar o echipă de luat în seamă în liga portugheză, ci și o mare familie. O dată pe săptămână, Mourinho își scotea jucătorii la masă și plătea el toată nota, ca să întărească relațiile din colectiv.

Actualul tehnician al lui United avea încă de pe atunci știința să-și provoace jucătorii și să-i „înrăiască” înaintea unei partide. În săptămâna premergătoare unui joc, ca să-i stârnească pe elevii săi, le arăta declarațiile arogante ale adversarilor. Pe deasupra, atenția la detalii a lui „Mou” era minuțioasă. Cel care avea să devină „The Special One” știa absolut totul despre viitorii adversari, de la modul în care aceștia se demarcă până la cum tratează fazele fixe sau cornerele.

O echipă greu de bătut

Mourinho, la ultimul antrenament cu Leiria înaintea plecării la Porto. Fotografie via Irish Mirror

Începutul de sezon a fost decent, însă Leiria a crescut odată cu trecerea etapelor și a devenit tot mai greu de răpus. Nu a pierdut cu Sporting și Benfica, iar în fața lui Porto a cedat greu, 1-2, după ce a condus multă vreme pe tabelă. După acea înfrângere, venită în runda a 11-a, União nu a mai pierdut niciun meci cu Mourinho la timonă. A câștigat șase și a încheiat două la egalitate, iar după 19 etape, ocupa în clasament poziția a patra, cu un punct peste Porto și doar unul sub Benfica.

De altfel, clubul din Lisabona a dat semne că ar vrea să-l aducă înapoi pe Mourinho, ale cărui performanțe atrăgeau tot mai mult atenția. În ultima săptămână din 2001, José a discutat cu Manuel Vilarinho – omul care cu un an înainte spunea despre „Mou” că nu are caracter – preluarea echipei, însă cei doi nu au ajuns la o înțelegere.

Tocmai rivala tradițională a Benficăi, FC Porto, avea să-l angajeze pe Mourinho. Pe 23 ianuarie 2002, la două zile după demiterea lui Octavio Machado, clubul de pe Dragao îl prezenta drept antrenor principal pe José, care semna un contract pe două sezoane. Ce a urmat știe toată lumea. „The Special One” a câștigat tot ce se putea câștiga cu „alb-albaștrii”, iar în următorii ani a repetat succesele în Anglia, Italia și Spania.

Fără Mourinho, União de Leiria avea să termine acel sezon pe poziția a șaptea. Formația din centrul Portugaliei s-a menținut în prima ligă până în 2008, când a suferit o retrogradare neașteptată. A revenit în elita fotbalului portughez după doar un an în a doua divizie, însă în 2013 a intrat în faliment din cauza unei datorii de 3,6 milioane de euro. De atunci, fotbalul din Leiria funcționează la nivel semi-profesionist, în a treia divizie a țării. De doi ani, clubul a fost preluat de un investitor rus, care l-ar folosi pentru a spăla bani. 

Dar indiferent cum va arăta viitorul fotbalului din oraș, Leiria va rămâne mereu în istoria sportului: de aici a început ascensiunea fulminantă a marelui Mourinho.


Citește și: De la extaz la agonie – scurta și tumultoasa perioadă a lui Jose Peseiro în Giulești


Comentarii