DISTRIBUIȚI

Dan Ignat și-a început cariera de fotbalist profesionist la Drobeta-Turnu Severin, în orașul natal. În următorii ani a jucat pentru diverse echipe din a doua ligă, dar fără să apuce să debuteze vreodată pe prima scenă a fotbalului din România. A trecut pe la Farul, Viitorul Constanța, Dacia Unirea Brăila, FC Olt sau CS Turnu Severin, iar în 2014, sătul de situația complicată din țară, unde ajunsese să-și recupereze drepturile salariale doar cu ajutorul comisiilor, a plecat în străinătate.

Prima destinație? Iordania, chemat de antrenorul român Florin Motroc, care o pregătea pe Al-Ramtha. „Am dat probe cinci-șase zile, am evoluat într-un meci amical, după care am semnat contractul”, rememorează fundașul central. A rămas un sezon în Iordania, apoi a jucat o perioadă în Oman. După o altă aventură în Iordania, la That Ras Club, s-a mutat în India, unde a evoluat timp de șase luni pentru Shillong Lajong, din prima divizie.

Din vara trecută a revenit în Iordania, de această dată la Mansheyat Bani Hasan, echipă care ocupă locul opt (din 12) la jumătatea campionatului. Între două antrenamente, severineanul Dan Ignat a povestit pentru The Playmaker experiențele trăite în ultimii ani în fotbalul arab și cel indian.

Jucătorii iordanieni au și alte joburi

Dan Ignat, în Iordania. Fotografie din arhiva personală

„Sunt un tip care se adaptează repede, însă nu mi-a fost deloc ușor să mă acomodez în Iordania. Am fost uimit să văd cum la antrenamente fotbaliștii iordanieni se opresc și se roagă. La fel fac și înainte de meciuri sau la pauze. Foarte mulți dintre ei au și alte meserii, nu doar joacă fotbal. Cei mai mulți lucrează în poliție și armată, dar sunt extrem de implicați în viața echipei și nu lipsesc de la nicio ședință de pregătire.

Fotbalistic, prima divizie din Iordania e peste Liga a II-a din România, unde am jucat. La noi s-a introdus regula juniorilor prezenți pe teren, ceea ce a făcut ca nivelul să fie tot mai scăzut. Dar evident că pe termen lung această măsură va aduce un plus pentru fotbalul din țară.”

Dacă ești burlac în Iordania, n-ai voie la mall vinerea

„În Iordania, vinerea e ziua familiilor, așa că nu ai voie să intri în mall dacă nu ești însoțit. De asemenea, n-ai voie să mergi la hotel cu o fată, dacă nu ești căsătorit cu ea. Apropo de asta, sunt destui bărbați care au două neveste, cum era și președintele de la That Ras, fostul meu club. În caz că vorbești urât despre prințul Hussein, riști să mergi la închisoare. Încă o ciudățenie: la piscină, orele de intrare sunt împărțite pe sexe. De pildă, bărbații intră de la 10 la 14, femeile de la 16 la 20. La fel este și la sălile de fitness.

Nu sunt cluburi de noapte, iar distracția lor este să bea ceaiuri, să fumeze shisha și să se uite la meciurile din campionatele puternice ale Europei. Mai ales la cele din Anglia și Spania. Însă în ciuda acestor restricții, Iordania merită vizitată măcar o dată. Locuri ca Petra, Aqaba, Wadi Rum sau capitala Amman nu trebuie ratate.”

Microbiștii din Iordania, suporteri de rezultat

În tricoul lui Al-Ramtha. Fotografie din arhiva personală

„Când jucam la Al-Ramtha, am avut un meci contra celor de la Al-Wehdat. Era un fel de derby al campionatului, pentru că se întâlneau primele două clasate. Cu patru-cinci ore înainte de startul partidei tribunele erau deja pline, la fel și străzile. Ne-a luat o oră să intrăm în stadion. Îmi aduc aminte că suporterii loveau autocarul cu care venisem la stadion și ne implorau să câștigăm meciul. S-a terminat 1-1, am fost egalați în minutul 95, dintr-un corner.

Fani devotați are și Al-Faisaly, alt club mare din Iordania. De altfel, astea sunt cele trei echipe din țară care joacă mereu cu stadioanele pline. În rest, iordanienii sunt suporteri de conjunctură: dacă echipa merge bine, vin la stadion, dacă nu, preferă să se uite la TV sau să comenteze pe rețelele de socializare.”

Jucătorii omanezi vin la antrenamente când au chef

„După un sezon, am primit o ofertă din Oman, de la Sohar Club. Am acceptat-o, datorită propunerii financiare mai bune și a faptului că acolo ai mai multe opțiuni de relaxare în timpul liber. În Oman am găsit condiții mult mai bune de antrenament decât în Iordania: ședințele de pregătire se țineau pe terenuri naturale (în Iordania aveau loc pe sintetice).

Dar am fost surprins să observ că jucătorii din Oman nu veneau zilnic la antrenamente, iar atunci când veneau, întârziau. De la o zi la alta vedeai fețe noi. Noroc că lotul echipei era destul de numeros – peste 30 de fotbaliști -, așa că antrenorul putea să-și facă planul de antrenament. În plus, existau numeroase conflicte între jucătorii locali, la modul «De ce joacă X și nu eu?».”

Cum a fost amendat de propriul club în Oman

La Sohar, în Oman. Fotografie din arhiva personală

„Omanezii erau mereu suspicioși și nu foarte amabili. În perioada de pregătire, am avut un meci amical în capitala Muscat, cu Al-Shabab. Antrenorul echipei a decis ca cei trei străini (eu și doi croați) să nu facem deplasarea, pentru că se acumulase foarte multă oboseală după ce echipa tocmai câștigase un turneu. Așa că am rămas acasă, dar apoi cei din conducere au decis să ne amendeze pe toți trei. Antrenorul echipei, cel care ne învoise, s-a sucit și a susținut în fața șefilor că el nu și-a dat acordul să lipsim de la acea partidă.”


Citește și: Românul vedetă în Asia de Sud-Est: „Am pus un clip pe Youtube și-am prins un transfer în Vietnam”


Deplasare de 16 ore, cu două escale

„La Shillong Lajong, din prima ligă indiană (nu Super Liga, care nu e competiție oficială, ci un turneu), am ajuns în decembrie 2016. În Oman cunoscusem un indian, fan al echipei la care jucam, care îmi povestise lucruri frumoase despre fotbalul din această țară. Apoi, când jucam la That Ras, omul m-a pus în legătură cu un agent, care în câteva zile mi-a trimis contractul și actele necesare pentru viză.

Clubul mi-a oferit casă, bucătar și șofer (fiindcă în India se conduce pe stânga, haotic și fără să se respecte regulile de circulație). Deplasările pentru jocuri se făceau doar cu avionul, cea mai lungă a fost una de 16 ore cu două escale. O mare problemă a fost cu mâncarea. Eu și ceilalți trei străini din lot (un brazilian, un japonez și un camerunez) mâncam diferit de jucătorii locali. Mergeam la managerul hotelului și îi spuneam ce meniu să ne pregătească.”

Fotbaliștii din campionatul Indiei primesc pachețele cu mâncare și suc

Căpitan la Shillong Lajong. Fotografie din arhiva personală

„Fotbalul din India e mult peste cel din zona arabă. Indienii sunt interesați să-l popularizeze – sportul lor numărul unu e cricketul – și investesc masiv. Toate cluburile au programe de monitorizare a adversarilor – precum InStatul, sunt atente la vitaminizare, refacere și pun accent puternic pe marketing. La fiecare meci acasă, jucam cu opt-zece mii de oameni în tribune. Aici am jucat împotriva lui Sunil Chhetri, căpitanul naționalei Indiei, cel mai bun atacant pe care l-am întâlnit în cariera mea. Partea dificilă a fost clima schimbătoare. Azi puteai să joci la 18 grade, mâine la 45, poimâine doar la unu-două.

În India, deplasările se fac cu trei-patru zile înainte de meciuri, iar echipele sunt escortate de poliție. Interesant e că, la finalul partidelor din campionat, fotbaliștii primesc diferite pachete cu sandwich-uri, fructe, prăjituri și sucuri. În plus, jucătorul meciului primește un premiu de 25 de mii de rupii (aproximativ 315 euro).”

Un picnic în India poate dura 11 ore

„Odată, managerul echipei a hotărât să mergem toți la un picnic. A ales el o zonă, doar că nu și-a dat seama cât vom face până acolo. Drumul a durat cinci ore dus și cinci ore întors, totul pentru un grătar care a ținut în jur de o oră. Un alt lucru care m-a surprins? Discrepanța dintre săraci și bogați. Vezi cum unii locuiesc și mănâncă pe străzi, iar lângă ei (literalmente) sunt case super cochete în care locuiesc oameni cu milioane de dolari în cont.”


Citește și: Daisuke Sato, primul filipinez transferat în Europa, s-a întors în România. „Sunt fan Guardiola și Nagatomo!”


În India se plătește bine, în Iordania sunt probleme financiare

„Dintre țările în care am evoluat, cele mai bune salarii sunt în India, apoi în Oman. În Iordania, un străin câștigă între trei mii și zece mii de dolari pe lună, la echipele bune. Din păcate însă, în fotbalul iordanian există mari probleme cu banii și de cele mai multe ori se ajunge la comisii sau chiar la FIFA pentru recuperarea datoriilor. Diferența față de România e că aici echipele nu se desființează.

Dacă aș mai vrea să joc în țară? Răspunsul meu e «Nu!», dar în viață se poate întâmpla orice. Pentru moment mă bucur că sunt apreciat aici.”

Comentarii