DISTRIBUIȚI

Echipele din Italia au fost protagonistele unei săptămâni nebune în fotbalul european. AS Roma a reuşit una dintre cele mai spectaculoase răsturnări de scor din istoria Ligii Campionilor, în faţa Barcelonei, în timp ce Juventus a fost la doar câteva secunde să joace prelungiri pe Santiago Bernabeu, contra deţinătoarei trofeului, Real Madrid, în condiţiile în care pierduse pe teren propriu cu 3-0. Un penalty care a împărţit lumea în două i-a trimis pe spanioli în semifinale şi a eclipsat practic modul excepţional în care antrenorul bianconerilor, Massimiliano Allegri, a pregătit meciul. Cu toate acestea, rezultatul uriaş nu trebuie trecut în plan secund, mai ales că madrilenii nu mai pierduseră acasă din martie 2015, în competiţia pe care o domină în ultimii ani. Victoria cu 3-1 a campioanei Italiei, venită la doar o zi după incredibilul 3-0 de pe Stadio Olimpico, i-a făcut pe mulţi să reevalueze valoarea Seriei A. Sau măcar să vorbească despre un reviriment al campionatului care cu un sfert de secol în urmă era cel mai puternic al lumii. Entuziasmul a mai fost tăiat de eşecul clar suferit de Lazio în Austria, 1-4 cu Salzburg, după un blackout de patru minute care i-a costat calificarea pe biancocelesti.

Însă adevărul e că şi dacă nu ar fi existat lovitura de la 11 metri acordată Realului şi dacă Lazio reuşea să reziste în oraşul lui Mozart şi mergea mai departe, ar fi fost prea mult pentru Serie A. Campionatul italian nu merită să aibă trei semifinaliste în cupele europene, iar două dintre ele să fie în Liga Campionilor. O asemenea performanţă i-ar fi făcut pe conducătorii din il calcio să amâne şi mai mult o reformă care oricum întârzie şi care nu a început nici după aproape şase luni de la momentul în care squadra azzurra a ratat calificarea la Cupa Mondială pentru prima oară în 60 de ani. Nu e o noutate.

Titlul mondial din 1982: trambulină pentru deceniul de aur, dar şi parte a problemei

E paradoxal, însă ultimele două titluri mondiale câştigate de Italia, în 1982 şi 2006, sunt – până la un punct, e adevărat – parte a problemelor cronice din Serie A. Ambele succese au venit în contextul unor uriaşe scandaluri interne (Totonero şi Calciopoli), dar niciunul dintre ele nu a fost folosit ca punct de pornire pentru o necesară revoluţie, ci au reprezentat motive pentru graţieri şi revizionism. Practic, corupţia a fost uitată, iar gunoiul a fost băgat sub covor. Triumfurile istorice din Spania şi Germania au devenit argumente pentru a arăta că fotbalul italian rămâne o forţă şi modelul după care a guvernat nu trebuie schimbat.

Nu e mai puţin adevărat că titlul mondial din 1982 a devenit trambulina ascensiunii care a ajuns la apogeu în anii ‘90, când formaţiile italiene au dominat de o manieră pe alocuri dictatorială cupele europene. În condiţiile în care echipele engleze au fost interzise în competiţiile continentale după tragedia de pe Heysel, din 1985, reprezentantele Seriei A şi-au impus treptat hegemonia în Europa. Deceniul de aur pentru il calcio a fost anunţat încă de la sfârşitul anilor ‘80. În sezonul 1987/88 al Cupei Cupelor, Atalanta, la acel moment în liga a doua, a ajuns în semifinale, unde a fost eliminată de viitoarea câştigătoare a trofeului, FC Malines. În stagiunea următoare, Italia a avut finaliste în toate cele trei competiţii europene. AC Milan a cucerit Cupa Campionilor, după ce a învins-o pe Steaua cu 4-0, Napoli a luat Cupa UEFA, trecând în dublă manşă de VfB Stuttgart (2-1 şi 3-3), în timp ce Sampdoria a pierdut în ultimul act al Cupei Cupelor, 0-2 cu FC Barcelona.

Dar adevăratul moment de glorie al italienilor a fost sezonul 1989/90. Atunci nu doar că au cucerit toate cele trei trofee, dar au şi avut patru finaliste. Milan şi-a păstrat Cupa Campionilor cucerită cu un an înainte, de această dată în urma unei finale mai strânse, 1-0 cu Benfica, Sampdoria nu a mai ratat şansa de a duce Cupa Cupelor la Genova şi s-a impus cu 2-0 în faţa lui Anderlecht, în timp ce Juventus a câştigat finala italiană a Cupei UEFA cu Fiorentina (3-1 şi 0-0). O demonstraţie de forţă cum Europa nu mai văzuse şi care nu s-a mai repetat de atunci.


Citește și: Azeglio Vicini şi povestea celei mai frumoase naţionale a Italiei care nu a luat titlul mondial


Deceniul de aur al fotbalului italian

Absolut remarcabil, în cele două sezoane amintite mai sus, niciuna dintre echipele ajunse în finalele europene nu a reuşit ca în acelaşi an să ia titlul în Serie A. Inter Milano a fost campioană în 1989, iar Napoli în 1990. Probabil că nu există o statistică mai bună pentru a scoate în evidenţă nivelul de competitivitate din Italia în acea perioadă. Ulterior, tabloul a fost completat de Parma, Lazio şi Roma, astfel că nu a fost o surpriză ceea ce a urmat.

Finalele Cupei/Ligii Campionilor între 1989 şi 1998

Finalele Cupei Cupelor între 1989 şi 1999

Finalele Cupei UEFA între 1989 şi 1999

Se observă că, între 1989 şi 1999, Italia a cucerit 14 trofee europene, din 33 posibile, şi avut alte 13 finaliste. Dacă la aceste cifre adăugăm şi faptul că, între 1987 şi 1998, Balonul de Aur a fost câştigat de nouă ori de jucători care evoluau în Serie A, avem întregul tablou al unui adevărat imperiu aflat la apogeu. Aşa cum bine remarcau englezii într-un documentar dedicat fotbalului italian din anii ‘90, realizat de BT Sports, Serie A avea totul: fotbalul, stadioanele, echipele, jucătorii, antrenorii, atmosfera, mâncarea. Dar istoria ne-a învăţat că semnele declinului unui mare imperiu se văd încă din perioada sa de glorie.

Declinul și heirupismul italienilor

Oamenii din fruntea fotbalului italian nu au pus nimic deoparte pentru zilele negre. Pentru că hegemonia indiscutabilă a Seriei A a dat senzaţia că lucrurile nu se vor schimba vreodată. Şi în timp ce în Anglia, Germania, Spania şi Franţa se puneau la cale strategii pe termen lung şi se investea în tineret şi infrastructură, il calcio continua să se uite arogant de sus, lăsând lucrurile să meargă de la sine. Au existat semnale că raportul de forţe e pe cale să se modifice, dar, din inerţie, echipele din Italia au continuat să producă rezultate care puneau în aşteptare orice discuţie legată de o posibilă criză. Aşa a fost, de exemplu, cazul sezonului 2002/03, când Milan, Juventus şi Inter au jucat în semifinalele Ligii Campionilor, iar primele două s-au întâlnit în ultimul act. Apoi, în 2006, a izbucnit scandalul Calciopoli, în urma căruia s-a încercat să se taie în carne vie. Dar titlul mondial cucerit în Germania de o naţională construită pe scheletul principalei vinovate, Juventus, a dus la o îmblânzire a pedepselor iniţiale. Un an mai târziu, Milan a câştigat din nou Champions League, cântecul de lebădă al unei generaţii de excepţie, dar ajunsă în mod evident la finalul unui ciclu. Au fost succese spectaculoase, care au confirmat potenţialul Italiei de a se menţine în elită în ciuda problemelor de acasă. Era însă necesar ca, în paralel, să se construiască ceva. Nu s-a făcut asta. O şansă bună fusese ratată.

Cea mai bună imagine a heirupismului care caracterizează fotbalul italian este Inter. Massimo Moratti a aruncat totul în joc pentru o victorie în Liga Campionilor, aşteptată de aproape jumătate de secol. Ea a fost adusă, în 2010, de echipa condusă de Jose Mourinho și devenită prima reprezentantă a Italiei care a reuşit Tripla, dar preţul plătit a fost uriaş. Faptul că la finalul unui sezon triumfal clubul a înregistrat un profit irelevant este ridicol şi arată lipsa unei strategii sănătoase. Deloc întâmplător, nerazzurii au mai jucat doar de două ori în UCL de atunci şi au fost nevoiţi să facă faţă unei perioade de austeritate pe alocuri cruntă. Succesul de acum opt ani a fost, totodată, sfârşitul unui mod de a face lucrurile în fotbal. Modelele Berlusconi şi Moratti nu se mai potrivesc în prezent. Glamourul şi pasiunea rămân componente importante, dar ele trebuie completate de răbdare, de un plan bine pus la punct şi de o strategie care să continue şi după primul pas greşit. Lucruri care nu caracterizează fotbalul italian.


Citește și: De la o finală europeană la liga a treia: declinul clubului pentru care au jucat Stelea și Gâlcă


Lipsa de viziune din fotbalul italian

Secvență din Supercupa Italiei din 2003, jucată pe Giants Stadium, din New Jersey. Fotografie via

Nu doar felul haotic în care patronii din Serie A îşi conduceau cluburile a dus la declinul accentuat al fotbalului din Italia. Până la urmă, Silvio Berlusconi şi Massimo Moratti sunt două exemple fericite. Cluburi importante ca Napoli, Fiorentina sau Parma au trecut prin calvarul unor falimente care le-a obligat să o ia de la zero. Lazio şi-a revenit cu greu după dezastrul lăsat în urmă de Sergio Cragnotti. Vicenza, semifinalistă în Cupa Cupelor cu două decenii în urmă, tocmai a intrat la rândul său în faliment. Iar lista poate continua. Toate s-au întâmplat într-un fotbal lipsit de viziune, care nu a ştiut să profite de popularitatea şi de supremaţia incontestabilă pe care le-a avut în trecut.

În documentarul BT Sports amintit mai sus, unul dintre realizatorii emisiunii pe care Channel 4 o realiza în perioada de glorie a Seriei A amintea că drepturile TV pentru campionatul italian au fost achiziţionate în schimbul unei sume modice. „Foarte multe lire italiene, dar foarte puţine lire sterline. Azi, cu aceiaşi bani, poţi cumpăra aproximativ patru minute şi jumătate dintr-un meci de Premier League”, spunea respectivul. Sigur că alta este valoarea banilor faţă de acum 25 de ani şi că preţurile de achiziţie pentru drepturile TV au explodat, însă comparaţia rămâne şi, în termeni fotbalistici, modul în care au fost duse negocierile poate fi considerat o uriaşă ratare cu poarta goală.

În acelaşi timp, din punct de vedere comercial şi al marketingului, Serie A a rămas mult timp corijentă. Branduri ca Juventus, Milan şi Inter nu au fost niciodată valorificate cu adevărat, deşi ar fi avut forţa de a cuceri pieţe importante de pe alte continente. La începutul anilor ‘90, şi în contextul Cupei Mondiale găzduite de Statele Unite, Milan şi Torino au jucat o Supercupă a Italiei la Washington, în prezenţa a 25 de mii de spectatori. O asistenţă importantă, mai ales că, în acea perioadă, MLS încă nu exista. Ţinând cont de faptul că italienii formează una dintre cele mai mari comunităţi în SUA, experimentul putea continua. Dar nu s-a întâmplat. Competiţia a trecut din nou Atlanticul abia în 2003, când Juventus a învins-o pe Milan la loviturile de departajare în New Jersey, în faţa a peste 50 de mii de fani. Recent, China şi Qatar au devenit destinaţiile la modă, dar este evident că Italia a ratat startul din acest punct de vedere.

Completăm cu problemele legate de stadioane (majoritatea echipelor joacă pe arene pe care nu le au în proprietate şi care au rămas neschimbate de la Cupa Mondială din 1990, ultimul turneu important organizat în Italia), întârzierea de a accepta implementarea sistemului cu echipe secunde care să joace în ligile inferioare, care să permită tinerilor să fie promovaţi mai uşor şi renunţarea la inutilul campionat Primavera, precum şi refuzul de a reduce numărul formaţiilor din Serie A (deşi este evident că un campionat cu 20 de participante nu ajută competiţia), infinitele scandaluri legate de mafia pariurilor. Și iată, avem explicaţia pentru care revirimentul fotbalului italian va continua să se tot amâne.

Juventus, excepţia care confirmă regula

Exceptându-o pe Juventus, Roma este prima echipă din Italia care joacă în semifinalele Ligii Campionilor, după Inter în 2010. Oricât de surprinzătoare este prezenţa capitolinilor în careul de aşi al Europei, calificarea lor nu a fost întâmplătoare. Echipa antrenată de Eusebio Di Francesco nu a primit gol acasă în această ediţie a competiţiei şi le-a învins clar pe Olimpico atât pe Chelsea, cât şi pe FC Barcelona. Însă chiar dacă performanţa giallorossilor este remarcabilă şi arată că fotbalul italian încă are forţa de a reveni în elită, fără o confirmare rămâne doar un episod fericit. Au mai fost şi altele în ultimul deceniu, însă mereu au fost urmate de dezamăgiri crunte.

În 2010, la scurt timp după ce Inter a câştigat Liga Campionilor, Italia a terminat ultima într-o grupă cu Paraguay, Slovacia şi Noua Zeelandă, la Cupa Mondială din Africa de Sud, unde a mers din postura de deţinătoare a trofeului. Finala Europeanului din 2012, pierdută dureros în faţa Spaniei (0-4), a fost urmată de un alt dezastru la Mondiale, în 2014, unde squadra azzurra a părăsit din nou competiţia încă din faza grupelor. Antonio Conte a readus naţionala pe linia de plutire şi a făcut un alt Euro foarte bun, căruia Germania i-a pus capăt doar în urma loviturilor de departajare, în sferturi. Apoi, a urmat drama ratării calificării la Mondialul din Rusia. Această inconstanţă nu face decât să confirme că il calcio nu are un plan bine stabilit şi respectat de toată lumea. Iar faptul că nici acum nu a fost numit un nou selecţioner, după demiterea lui Gian Piero Ventura, şi că amicalele cu Argentina şi Anglia au fost lăsate în seama antrenorului de la U21, Luigi Di Biagio, oferă imaginea perfectă a lipsei de idei şi de strategie care caracterizează o federaţie incapabilă să se reformeze chiar şi într-un moment în care se află aproape de marginea prăpastiei.


Citește și: RB Leipzig, clubul controversat care a crescut într-un deceniu cât alții într-un secol


Singura constantă a acestei perioade în Italia este Juventus. Nu e nicio surpriză că, dintre toate echipele din Serie A, torinezii s-au adaptat cel mai bine la fotbalul actual. Vorbim despre un club care mereu a fost condus ca o afacere. Nu despre show-ul lui Berlusconi, nici despre pasiunea dezlănţuită a familiei Moratti, gata oricând să arunce cu banii în stânga şi în dreapta de dragul unui jucător. Bianconerii şi-au construit propriul stadion, au investit inteligent, au ales oamenii potriviţi strategiei pe care au urmat-o şi rezultatele se văd. Şase titluri consecutive (record all-time), cu şanse mari de a-l cuceri pe al şaptelea, trei eventuri la rând, două finale de Liga Campionilor în ultimele patru sezoane, plus o semifinală de Europa League, o competiţie în care practic italienii nu au mai existat după 1999, când Parma a câştigat trofeul. Asta deşi, în sezonul 2014/15, Napoli şi Fiorentina au ajuns la rândul lor în penultimul act, iar toscanii au reuşit aceeaşi performanţă şi în urmă cu zece ani, când încă exista Cupa UEFA.

Dar în această perioadă de hegemonie, Juventus nu a fost pusă cu adevărat la încercare decât în sezonul în care a câştigat primul dintre cele şase titluri, când Milan a împins lupta până în penultima etapă. Apoi, declinul tot mai accentuat al celor două milaneze a lăsat un gol pe care nici Napoli, nici Roma, cu toate eforturile şi investiţiile, nu au reuşit să-l umple. Niciuna dintre cele două formaţii nu are puterea şi mijloacele de a duce o luptă pe două sau mai multe fronturi. Napoli încă este în cursa pentru Scudetto, dar a sacrificat în mod evident participarea în Europa. Roma a scris istorie în Liga Campionilor, dar cu toate acestea a ieşit de mult din lupta pentru titlu.

Cum poate fi grăbit revirimentul?

În 2017, Juventus pierdea clar finala Champions League cu Real Madrid. Fotografie via

Vestea bună pentru italieni e că, de fapt, nu trebuie să înceapă de la zero. Pentru că, deşi nu mai au echipele, jucătorii, stadioanele, aşa cum era cazul pe vremuri, le-au rămas antrenorii (Allegri, de exemplu, face parte indiscutabil din elita mondială), atmosfera, tradiţia, pasiunea, talentul. Însă trebuie să le folosească alături de idei sănătoase şi de proiecte îndrăzneţe. Să nu-şi mai irosească energia în discuţii interminabile despre arbitraj, despre cât de oportună (sau nu) este introducerea arbitrajului video, în analiza unor conspiraţii care nu există sau în controverse care au mai puţin legătură cu fotbalul.

Nu ar strica nici ca Inter şi Milan să-şi rezolve odată problemele şi să se întoarcă să îi facă o concurenţă sănătoasă lui Juve. Cât timp lupta pentru titlu va fi o afacere doar în doi, şi asta în cel mai bun caz doar până în martie-aprilie, Serie A nu va putea să spere din nou la gloria din trecut. Dar, în primul rând, italienii trebuie să nu se mai mintă la orice rezultat mai răsărit şi să aibă falsa idee că se află pe drumul cel bun. Pentru că nu e cazul. Încă.

Până la urmă, când AS Monaco s-a calificat anul trecut în semifinalele Ligii Campionilor, nimeni nu s-a gândit să pună Ligue 1 pe picior de egalitate cu Premier League sau La Liga.

Comentarii