DISTRIBUIȚI

Au trecut aproape 50 de ani de atunci, dar golul marcat de Carlos Alberto în finala Cupei Mondiale din 1970, contra Italiei, rămâne etalonul pentru ceea ce înseamnă o acţiune colectivă. Şi probabil cea mai bună promovare pentru jocul de posesie. Asta deşi, în perioada care a trecut de la acel moment, au existat Olanda 1974, Brazilia 1982 sau golul Argentinei cu Serbia şi Muntenegru, în 2006. Iar în 2010 şi 2014 campioane mondiale au fost Spania şi Germania, în rol de apostoli ai fotbalului „post-Cruyffian”, aşa cum l-a numit Jonathan Wilson, în The Guardian. Ideea de bază a exemplelor de mai sus era că „dacă ai mingea, adversarul nu poate înscrie”. O strategie care a funcţionat şi care încă funcţionează. E suficient doar să ne uităm la modul în care Manchester City a dominat ultimul sezon din Premier League.

Dar este evident că actuala ediţie a Cupei Mondiale nu a fost una a posesiei. Dintre echipele aflate în Top 5 al posesiei în Rusia, doar Brazilia a trecut de optimile de finală. Apoi a fost eliminată în sferturi. Deşi a avut o posesie de 58,6% contra Belgiei. Q.E.D. Sud-americanii ocupă locul 5 în această ierarhie, cu o medie de 56,8%, potrivit site-ului Who Scored. Primele trei, cu o posesie de peste 60%, au ieşit prematur din turneu. Ele sunt ultimele două campioane, Spania şi Germania, şi finalista de acum patru ani, Argentina. Toate au vrut mingea, toate au avut-o, niciuna nu a ştiut ce să facă mai departe. Arabia Saudită este, probabil, anomalia clasamentului, aflându-se pe poziţia a patra, cu 57%. Dar când ne amintim că vorbim despre o naţională antrenată de un argentinian care a jucat pentru Spania, Juan Antonio Pizzi, surpriza nu mai este la fel de mare.

Modelul Uruguay

Oscar Washington Tabarez, care conduce naționala „celestă” din 2006, a revoluționat fotbalul din Uruguay. Fotografie via conmebol.com

„Cred că există foarte des această presupunere greşită că posesia mingii conduce la oportunităţi de a marca. Am lucrat în Italia, iar acolo posesia nu este venerată, precum în alte locuri. Chiar dacă nu ai o posesie foarte mare, poţi pune probleme adversarului în alte feluri”, spunea Oscar Tabarez, antrenorul Uruguayului, după victoria din optimi cu Portugalia (2-1). O victorie venită în ciuda faptului că sud-americanii au avut o posesie de doar 32,7%. Este evident că scurta experienţă a lui „El Maestro” în „il calcio”, la Cagliari şi AC Milan, l-a făcut să vadă lucrurile cu mai mult cinism, dar abia la revenirea pe banca „celestilor” a decis să vireze cu toată convingerea spre un stil pragmatic.

În urmă cu 12 ani, Tabarez a propus federaţiei uruguayene un proiect al cărui scop era restructurarea fotbalului din această ţară. Tehnicianul a cerut ca naţionalele de la toate categoriile de vârstă să folosească un sistem 4-3-3, iar jocul să fie unul ofensiv şi bazat pe posesie. Un adevărat experiment pentru o ţară care, chiar dacă a avut jucători precum Enzo Francescoli sau Alvaro Recoba, are ca religie fotbalistică celebra „la garra charrua”, un termen aproape imposibil de tradus, care reprezintă un mix de furie, determinare şi mentalitate de învingător. Un experiment care s-a încheiat după doar un an. În 2007, dubla campioană mondială pierdea fără drept de apel cu Peru, scor 0-3, la Copa America, iar omul de pe bancă a decis să schimbe complet strategia. S-a trecut la tradiţionalul 4-4-2, cu o linie defensivă aşezată cât mai aproape de propria poartă şi contraatacuri rapide.

„Am ajuns la concluzia că e riscant să insist în aceeaşi direcţie. Echilibrul defensiv trebuie să fie punctul de plecare, trebuie să fim pragmatici şi inteligenţi. Ideea originară era ca noi să facem jocul, să-l conducem, dar meciul cu Peru ne-a rănit şi ne-a forţat să încercăm să câştigăm prin organizarea defensivă”, a explicat Tabarez.


Citește și: Cinci lucruri pe care le-am învățat din Uruguay – Portugalia 2-1


Rezultatele? În ultimii zece ani, Uruguay, o ţară cu doar ceva mai mult de trei milioane de locuitori, a fost mereu prezentă la Cupa Mondială, unde a ajuns până în semifinale, în 2010, şi a câştigat o dată Copa America, în 2011. Eliminarea suferită în sferturile actualei ediții, în fața Franței, nu poate anula peste un deceniu de muncă bine făcută. Mai ales că succesul cu 2-0 obținut de „les Bleus” a venit în contextul absenței lui Edinson Cavani, accidentat, iar golurile echipei lui Didier Deschamps s-au marcat după o fază fixă (specialitatea uruguayenilor, altfel) și după o uriașă eroare a portarului Fernando Muslera.

Cu alte cuvinte, deși a avut o posesie superioară, Franța nu a reușit să creeze pericol sau să construiască vreo acțiune cu adevărat memorabilă. Dar a fost suficient să fie cinică. O calitate foarte prețuită la Mondialul din Rusia.

Care e viitorul tiki-taka?

Iniesta și Xavi, oamenii reprezentativi pentru tiki-taka. Fotografie via

Fără îndoială, apogeul pragmatismului la Cupa Mondială din acest an l-a reprezentat victoria Rusiei în fața Spaniei, în optimile de finală. Ibericii au condus cu 1-0 și au avut peste 75% posesie. Și totuși, într-un fel sau altul, au sfârșit prin a fi eliminați. E adevărat, la loviturile de departajare, dar lipsa de idei și cea de incisivitate a băieților lui Fernando Hierro explică până la urmă rezultatul. De altfel, „La Roja a plecat acasă cu o singură victorie, 1-0 cu Iran, nereuşind să câştige celelalte două meciuri din grupă, cu Portugalia (posesie 66,5%) şi Maroc (74,9%).

Cifre impresionante, la fel cum a fost şi recordul de peste o mie de pase din partida cu Rusia. Dar, până la urmă, rămân doar nişte statistici inutile, pe care puţini şi le vor aminti. Spaniolii au continuat să creadă că posesia şi jocul de pase, chiar şi de-a latul terenului, vor fi suficiente pentru victorie. „Adversarii s-au blocat şi e dificil să joci. E păcat. Am câştigat în 2010, dar niciodată nu e uşor şi trebuie să ai un plan B”, consideră Luis Garcia, fost jucător la FC Barcelona, Atletico Madrid şi Liverpool.

Mai multe sunt motivele noului eşec al stilului care a ajutat echipa Spaniei să câştige trei turnee finale consecutive – Euro 2008 şi 2012 şi Cupa Mondială 2010. În primul rând, jucătorii care au format nucleul acelor triumfuri impresionante au îmbătrânit sau deja s-au retras. Înlocuitorii lor nu au aceeaşi calitate. Cel puţin nu încă. Nu găseşti pe toate drumurile un Xavi sau un Iniesta. Apoi, tot mai multe echipe au învăţat să contracareze jocul propus de spanioli şi să profite la maximum de orice oportunitate de care beneficiază. Nu în ultimul rând, schimbarea antrenorului cu doar două zile înainte de primul meci din Rusia nu avea cum să nu lase urme.

Cu toate acestea, într-un interviu pentru AS, Xavi consideră că „ar fi greşit dacă acum am adopta altă idee, alt model. Spania trebuie să urmeze calea jucătorilor pe care îi are. Isco, Busquets, Thiago, Asensio… Oameni cărora le place să aibă mingea, să facă presing sus, care vor să fie protagonişti. Asta e părerea mea, dar înţeleg că sunt şi alte căi”. Se pare că s-a optat pentru soluţia de compromis. Numirea ca selecţioner a lui Luis Enrique e un semnal că se încearcă o rupere de trecut, dar nu una completă. Tehnicianul asturian a imprimat Barcelonei un stil mai direct, fără a renunţa însă la modelul inaugurat de Pep Guardiola, bazat pe posesie în primul rând. Rezultatele nu au lipsit. Rămâne de văzut dacă ceea ce a funcţionat pe Camp Nou poate produce revirimentul aşteptat şi la naţională.

Totuşi, exemplul Braziliei arată că nu întotdeauna astfel de compromisuri aduc succesul.


Citește și: Apogeul fotbalului total: povestea golului marcat de Cruyff contra Braziliei, la Mondialul din 1974


Dispariţia o jogo bonito

Italia – Brazilia 3-2, în 1982, „cântecul de lebădă” al ultimei generații Selecao care avea bucuria de a juca. Fotografie via Gentleman Ultra

Când Italia, de fapt Paolo Rossi, a bătut Brazilia la Cupa Mondială din 1982, într-unul dintre meciurile-cult ale turneelor finale, Zico a decretat că fotbalul a murit. O exagerare, evident, dar o afirmaţie care arată magnitudinea înfrângerii suferite de Selecao. Părerea unanimă este că acea naţională auriverde a fost ultima reprezentantă de seamă a „o jogo bonito”.

„S-ar putea să fi fost ultima echipă a Braziliei care a reprezentat cu adevărat ceea ce înseamnă această ţară. De la acel moment, Selecao a devenit la fel ca oricare altă echipă naţională a lumii”, spunea Socrates. Într-adevăr, după momentul Spania 1982, sud-americanii au cucerit două titluri mondiale, în 1994 şi 2002, dar niciuna dintre echipe nu s-a apropiat de bucuria de a juca fotbal a generaţiei de acum 36 de ani. Asta deşi au avut fotbalişti cu F mare, precum Romario, Leonardo, Ronaldo, Rivaldo sau Ronaldinho. Deja amintitul Jonathan Wilson scria că a fost ziua în care naivitatea a murit în fotbal, iar sistemul şi organizarea au câştigat definitiv.

Naţionala lui Tite a mers în Rusia din postura de mare favorită. Şi au existat mute voci care au vorbit despre redescoperirea bucuriei de a juca sau despre o întoarcere, măcar parţială, la origini. Până la urmă, o echipă care are  jucători ofensivi ca Neymar, Coutinho, Firmino, Gabriel Jesus, Douglas Costa şi Willian nu poate fi altfel decât croită pentru spectacol. Dar entuziasmul a fost ţinut în frâu de Miranda, care a insistat că totul începe de la apărare.

„Aş spune că e o echipă a Braziliei cu un stil italian, pentru că ne concentrăm mai mult pe faza defensivă. Eu şi Thiago Silva am învăţat multe despre apărare din Serie A. Suntem puternici defensiv, primim foarte puţine goluri şi în orice moment al meciului ştim că atacanţii noştri pot marca”, a explicat fundaşul lui Inter Milano. Imaginaţie braziliană şi mentalitate italiană. Ce ar putea merge rău? Meciul cu Belgia, de exemplu. Naţionala căreia i se dădea prima şansă la cucerirea trofeului a pierdut cu 2-1 şi a părăsit competiţia. Singura eliminată în sferturi care a avut o posesie mai mare decât adversara – 58,4%, faţă de 41,6%. Excepţia care confirmă regula acestei ediţii a Cupei Mondiale.

Mondialul din Rusia înseamnă moartea jocului de posesie?

Franța a trecut spectaculos de Argentina într-un meci în care echipa sud-americană a dominat posesia. Fotografie via FIFA

Nu, nici pe departe. „Există o lipsă de talent la Cupa Mondială, astfel că fizicul şi defensiva ies mai mult în evidenţă. Nimeni nu-şi asumă riscuri”, este concluzia lui Xavi, în interviul pentru AS. E probabil cealaltă extremă. Ca de obicei, adevărul se află undeva la mijloc. Da, ediţia actuală ne-a învăţat că posesia, care până nu demult era cheia succesului, nu mai e suficientă pentru a obține victorii. Dar cât timp antrenori ca Pep Guardiola sau Maurizio Sarri reuşesc să găsească soluţii şi să se adapteze, acest stil rămâne unul relevant şi care aduce rezultate.


Citește și: „Suntem liberi! Așa să fim mereu!”- Fanii din Peru și cea mai frapantă poveste a Mondialului din Rusia


În acelaşi timp, să nu trecem uşor peste faptul că cele patru semifinaliste din Rusia, fără a fi adeptele unui stil bazat în primul rând pe posesie, rămân echipe care nu fug de minge şi care, în cele mai multe cazuri, încearcă să conducă jocul. Deşi merită amintit faptul că trei dintre ele au avut cele mai bune prestaţii în meciuri în care adversarele au dominat posesia. În cazul Franţei şi al Croaţiei este vorba despre partidele cu Argentina. În ceea ce o priveşte pe Belgia, e vorba despre sfertul de finală cu Brazilia. Până la urmă, doar trendul din 2018.

Comentarii