DISTRIBUIȚI

„Garantăm poporului că naționala de fotbal se va califica la Cupa Mondială din 1974 și că însuși președintele Duvalier va monitoriza progresul echipei și îi va sprijini pe antrenori și jucători astfel încât acest vis să devină realitate.” Acesta a fost ineditul angajament pe care administrația lui Francois Duvalier, crudul dictator al statului Haiti, și l-a luat în toamna lui 1969, imediat după ce „grenadierii” rataseră prezența la Mondialul din 1970.

Haitienii pierduseră la mustață locul la întrecerea din Mexic, după un baraj disputat în două manșe împotriva El Salvadorului. Au cedat, 1-2, în deplasare, apoi s-au impus categoric acasă, scor 3-0. Din păcate pentru Haiti, rezultatul la general nu conta în acea vreme. Ambele naționale câștigaseră un meci, așa că s-a jucat o partidă decisivă pe teren neutru, în Jamaica, unde „grenadierii” s-au înclinat la limită, 0-1.

Însă în aprilie 1971, Francois Duvalier a încetat din viață, iar Jean Claude Duvalier (poreclit „Baby Doc”), singurul său fiu, i-a luat locul în fruntea statului din Caraibe. În acel moment, „Baby Doc”, care încă nu împlinise 20 de ani, devenea cel mai tânăr președinte din istorie. Petrecăreț și pasionat de sport, noul conducător din Haiti și-a dat seama că, pentru a rezista în funcție, trebuie să relaxeze măcar puțin regimul autoritar moștenit de la tatăl său. Astfel, în primele sale luni la cârma țării, a eliberat deținuții politici, a inițiat câteva reforme în justiție și a oferit mai multă libertate presei, puternic cenzurată în vremea tatălui său. Ca urmare a acestor măsuri considerate de bun augur, SUA a reluat programul de ajutoare umanitare pentru Haiti.

Secretele calificării: un stadion ostil oaspeților, un arbitru „prieten” și vrăjitorii Voodoo

Imagine de după meciul Haiti – Mexic 0-1, din 18 decembrie 1973. Fotografie via Flickr

Dar „Baby Doc” nu avea să folosească sumele primite de la americani pentru a le face viața mai bună cetățenilor săi. Tânărul conducător a cheltuit cea mai mare parte din acești bani pentru finanțarea sportului local. „Jean Claude Duvalier a fost ca Berlusconi la AC Milan. A plătit un milion de dolari pentru renovarea stadionului Sylvio Cator, din Port-au-Prince, unde s-au jucat calificările pentru Mondialul din 1974. A construit și un stadion multifuncțional, cu pistă olimpică, precum și o sală specială pentru baschet. El controla totul”, rememorează Joe Namphy, fostul secretar general al Federației de Fotbal din Haiti. Pe lângă sumele exorbitante pompate în sport, Haiti a beneficiat și de alte avantaje în campania pentru Cupa Mondială din Germania de Vest. Preliminariile zonei CONCACAF s-au disputat între 29 noiembrie și 18 decembrie 1973, chiar în Haiti. Au participat șase echipe naționale, care s-au întrecut în sistem fiecare cu fiecare, iar toate partidele s-au desfășurat pe arena Sylvio Cator, din capitală. Mexic și Trinidad Tobago – care avea una dintre cele mai bune generație din istorie – erau mari favorite la calificare.

Terenul propriu avea să conteze enorm pentru „grenadieri”. „Partidele din America Centrală și Caraibe sunt întotdeauna zgomotoase, dar mulțimea de la Port-au-Prince a făcut atunci o hărmălaie imensă. Atmosfera a devenit chiar toxică uneori. Spectatorii au aruncat cu diverse obiecte înspre adversari, ba chiar au existat povești cu jucători ai celorlalte echipe agresați în parcarea de la stadion. Lucrurile astea s-au întâmplat și n-am cum să neg că ne-au ajutat”, recunoaștea Emmanuel Sanon, vârful haitian care avea să devină adevărat erou al națiunii. De altfel, spectatorii de pe stadionul Sylvio Cator erau extrem de bine organizați. Câțiva șefi de galerie plătiți de președintele țări au avut grijă „să coordoneze” militărește mulțimea, din care făceau parte și vrăjitori Voodoo „care invocau spiritele și le făceau vrăji adversarilor”, după cum povestește un fan haitian pentru Sabotage Times.

Nu doar atmosfera ostilă rivalilor i-a purtat pe haitieni spre Mondial, ci și arbitrii corupți. Haiti a pornit cu o victorie lejeră, un 3-0 în fața Antilelor Olandeze, apoi a dat piept cu Trinidad Tobago. Acel meci avea să rămână în istoria neagră a fotbalului. Haitienii s-au impus cu 2-1, însă după o partidă în care cei din Trinidad au avut nu mai puțin de patru goluri anulate eronat! „Nu poate să-mi spună cineva că acel meci a fost corect”, mărturisea, peste ani, Steve David, vedeta oaspeților. „Nu știu ce joc au văzut centralul și tușierul, dar n-a fost cel dintre Haiti și Trinidad Tobago”, a tunat și un oficial al oaspeților. Nu există dovezi concrete că haitienii au umblat la „cavalerii fluierului”, dar faptul că, un an mai târziu, arbitrul care a oficiat acea partidă a fost suspendat pe viață din fotbal pentru corupție confirmă cumva că Jean Claude Duvalier n-a lăsat nimic la voia întâmplării în acele preliminarii.

După victoria cu Trinidad, „grenadierii” au trecut de Honduras și Guatemala (1-0, respectiv 2-1), obținând matematic calificarea înaintea ultimului joc, cel cu Mexic. Într-un mod controversat și prin mijloace dubioase, Jean Claude Duvalier transformase în realitate promisiunea pe care tatăl său o făcuse poporului, în urmă cu patru ani. „Sunteți toți niște eroi!”, le-a spus, entuziasmat, președintele fotbaliștilor haitieni, la petrecerea de după jocul cu Guatemala. Peste câteva luni, tânărul dictator avea să demonstreze cât de mult ține, de fapt, la eroii săi. Când jucătorii din Haiti i-au cerut un bonus de cinci mii de dolari pentru prezența la Mondial, „Baby Doc” i-a amenințat cu moartea.

Recordul lui Zoff, scandalul de dopaj și umilința cu Polonia

Sanon înscrie în poarta Italiei și pune Haitiul pe harta fotbalului. Fotografie via

Șase luni s-au antrenat împreună fotbaliștii haitieni pentru participarea la Mondial, însă jurnaliștii europeni nu le dădeau prea mari șanse în fața Italiei, Poloniei și Argentinei, adversarii „grenadierilor” în Germania de Vest. „Marcajul apărătorilor e la voia întâmplării. Vor fi scoruri usturătoare împotriva lor la Cupa Mondială”, nota un ziarist englez al vremii, citat de The Guardian. Primul adversar al naționalei din Haiti a fost Italia lui Dino Zoff, care nu mai primise gol de 12 partide, perioadă în care „squadra” înfruntase inclusiv Brazilia sau Anglia.

Meciul s-a jucat la Munchen, pe Olympiastadion, iar localnicii s-au transformat ad-hoc în fani ai fotbaliștilor din Caraibe. „Publicul ne-a ajutat mult. Am fost adoptați de suporterii germani”, își amintește fundașul Serge Racine, într-un documentar realizat de FIFA. După 45 de minute a fost 0-0, însă haitienii aveau să șocheze imediat după pauză. Mijlocașul Philippe Vorbe – considerat unul dintre cei mai buni fotbaliști haitieni din toate timpurile – i-a pasat în adâncime lui Sanon, care l-a depășit în viteză pe apărătorul Spinosi, a rămas singur cu Zoff, l-a driblat pe goalkeeperul italian și a trimis mingea, cu stângul, în poarta goală. Un gol care „a pus Haitiul pe hartă”, după cum avea să mărturisească, peste ani, chiar autorul lui.

Golul prin care Haiti deschidea scorul în meciul cu Italia

„Acela a fost cel mai frumos moment al vieții noastre”, spunea Vorbe, în același documentar FIFA. Din păcate, după reușita lui Sanon fotbaliștii haitieni și-au pierdut concentrarea, iar italienii au egalat peste numai șase minute. Până la final, europenii s-au impus cu 3-1, însă bucuria jucătorilor din Caraibe, care îi stricaseră recordul lui Zoff, era imensă. De acasă, președintele Jean Claude Duvalier le-a transmis felicitări, iar presa de pe bătrânul continent începea să acorde atenție echipei pregătite de Antoine Tassy.

Numai că extazul avea să se transforme rapid în agonie. La sfârșitul partidei cu Italia, Sanon și Ernst Jean-Joseph au fost selectați pentru un control antidoping de rutină. Autorul golului l-a trecut. Nu și mijlocașul „grenadierilor”, testat pozitiv cu fenmetrazină, un stimulent interzis. „Am astm și doctorul meu din Port-au-Prince mi-a prescris niște pastile”, s-a apărat Jean-Joseph, contrazis însă prompt chiar de medicul echipei naționale. „N-a fost îndeajuns de inteligent încât să-și dea seama ce face sau ce zice”, a replicat acesta.


Citește și: Fotbal în vreme de război: povestea tragicomică a El Salvadorului la Mondialul din 1982


A doua zi, mijlocașul testat pozitiv, speriat la culme de ce i se întâmplă, a fost scos cu forța din cantonamentul naționalei chiar de câțiva reprezentanți ai temutei miliții haitiene, care însoțeau delegația celor din Caraibe în Germania de Vest. „Gorilele” președintelui l-au bătut crunt pe jucător în fața jurnaliștilor prezenți, l-au băgat într-o mașină și l-au trimis la aeroport, de unde Jean-Joseph a zburat înapoi la Port-au-Prince. Întâmplarea violentă a șocat atât lumea occidentală, cât și pe fotbaliștii haitieni, care se temeau pentru viața colegului lor.

Preocupați de soarta lui Jean-Joseph, aceștia au fost complet absenți în următoarea partidă de la Mondial, cea cu Polonia. Pe 19 iunie, tot la Munchen, leșii le-au administrat haitienilor un umilitor 7-0. A fost 5-0 la pauză, iar impresia generală a fost că în repriza a doua polonezii s-au oprit. „Au fost politicoși cu noi”, recunoștea unul dintre apărătorii „grenadierilor”. După acest dezastru, președintele statului l-a pus pe Jean-Joseph să-și sune coechipierii și să-i asigure că e încă în viață. Vestea i-a mai liniștit pe fotbaliștii din Haiti, care în ultima partidă s-au descurcat onorabil. Au pierdut 1-4 în fața Argentinei, golul celor din Caraibe fiind, din nou, opera lui Sanon.

Rezumat Argentina – Haiti 4-1

Legenda Sanon și destinul prea blând al dictatorului „Baby Doc”

Imagine din Argentina – Haiti, de la CM 1974. Fotografie via

Întorși acasă, haitienii l-au găsit nevătămat pe colegul lor Ernst Jean-Joseph, care avea să revină în fotbal după un an de suspendare. Au existat zvonuri că milița loială dictatorului i-ar fi rupt ambele brațe, însă apropiații săi neagă asta. „A avut noroc că era unul dintre favoriții președintelui. Știe și el asta. Nu vrea să vorbească despre asta pentru că simte că și-a făcut de râs țara. Încă are cicatrici psihologice după acel moment”, povestea, în urmă cu șapte ani, un prieten de familie al fostului mijlocaș haitian.

Multă lume consideră că FIFA are o vină importantă pentru ce i s-a întâmplat lui Jean-Joseph. Unele surse notează că, simțind pericolul care-l pândește după ce a fost depistat pozitiv, fotbalistul haitian ar fi cerut, prin intermediul unei hostese cu care se împrietenise la hotelul din Germania, ajutor forului internațional. Inexplicabil, FIFA ar fi ignorat strigătul de disperare al jucătorului, care ulterior a fost luat pe sus și urcat într-un avion spre casă.

În aproximativ aceeași componență, naționala de fotbal a statului Haiti avea să rateze calificarea la Cupa Mondială din 1978. „Grenadierii” au terminat preliminariile pe locul al doilea, în spatele Mexicului. De altfel, până la ora aceasta, participarea la Mondialul din 1974 rămâne singura prezență a celor din Haiti la cea mai importantă competiție sportivă a lumii. Iar marele erou al statului din Caraibe rămâne vârful Emmanuel Sanon, devenit o legendă în Haiti după cele două goluri marcate în Germania de Vest. Evoluțiile sale de la acel Mondial i-au adus un contract în Belgia, la Beerschot, unde avea să evolueze timp de șase sezoane. În 2008, la doar 56 de ani, Sanon a murit de cancer, iar înmormântarea sa a avut loc chiar la stadionul Sylvio Cator, locul unde naționala a scris istorie. 20 de mii de oameni au venit la ceremonia transmisă în direct la televiziunea națională.


Citește și: Apogeul fotbalului total: povestea golului marcat de Cruyff contra Braziliei, la Mondialul din 1974


Printre miile de oameni care l-au purtat pe Sanon pe ultimul drum nu s-a aflat și Jean Claude Duvalier, la acea vreme aflat în exil în Franța. „Baby Doc” a fost înlăturat de la cârma țării printr-o lovitură de stat, în 1986, an în care a fugit la Paris. Acuzat de corupție, deturnare de fonduri și încălcare gravă a drepturilor omului, fostul dictator a trăit în exil în Europa până în 2011, când a revenit la Port-au-Prince. Nu a făcut-o de dorul poporului, ci doar pentru a putea accesa un cont înghețat de patru milioane de dolari dintr-o bancă elvețiană. N-a scăpat neobservat, cum și-ar fi dorit. A fost arestat la două zile de la întoarcerea în țară și pus sub acuzare, dar n-a mai apucat să fie condamnat niciodată pentru faptele sale: în 2014, la 63 de ani, a încetat din viață în urma unui infarct.

Comentarii