DISTRIBUIȚI

Onești, micuțul orășel din vestul Moldovei, va rămâne mereu în istorie ca locul în care s-a născut și a făcut primii pași în gimnastică marea Nadia Comăneci. Succesele echipei de fotbal din localitatea de pe Valea Trotușului ar putea ușor să pălească în comparație cu acest amănunt. Însă la sfârșitul anilor ’90, ascensiunea grupării moldave a creat destule valuri în fotbalul românesc.

La Onești, urbe care în perioada comunistă a purtat și numele de Gheorghe Gheorghiu-Dej, s-a jucat fotbal încă din anii 1950, numai că fără rezultate notabile. Clubul local a funcționat sub diverse titulaturi, de la Chimia până la Trotușul, Energia sau MECON, și a pendulat timp de patru decenii între diviziile B, C și D.

Până la mijlocul anilor ’90, când în peisajul cenușiu al fotbalului oneștean a apărut Nicolae Puiu, un personaj pe cât de pasionat, pe atât de controversat, care avea să rămână în folclorul sportului din România. La inițiativa sa, două echipe locale au fuzionat și au format astfel gruparea FC Onești, continuatoare a vechiului club din oraș.

Il Presidente”, omul hotărât să ducă Oneștiul în „A” cu orice preț

Nicolae Puiu, artizanul promovării lui FC Onești în Divizia A. Fotografie via pagina de Facebook FC Onești

Guraliv, energic și extravagant – apărea mereu în public cu brățări și inele de aur la mână, „Tata Puiu” de Moldova și-a propus s-o ducă pe FC Onești în Divizia A încă de pe vremea când „alb-albaștrii” jucau în mocirlele din liga a treia. Ca să-și îndeplinească visul în care nu mai credea nimeni, a atras numeroși sponsori la club, a modernizat principala arenă din oraș și s-a pus bine cu „greii” fotbalului din țară. Nu de puține ori, Puiu a scos bani buni din propriul buzunar pentru a plăti primele și contractele fotbaliștilor săi.

Pe atunci, banii nu erau o problemă pentru cel căruia i se spunea „Il Presidente”. Făcuse avere în perioada comunistă, lucrând în Libia și Irak. Plecase acolo cu contract de șofer, însă, descurcăret din fire, ajunsese șef de garaj. Salariul era de doar 700 de dolari pe lună, dar banii grei îi făcea din munca la negru. „Primeam de 30 de ori mai mult așa. Aduceam banii în țară în tuburi de revulsin și pozam în tip sărac, pentru a nu bate la ochi. La revoluție am avut ascunși câteva sute de mii de dolari”, povestea Nicola Puiu în 2006, într-un interviu apărut în Libertatea.

Suișul fotbalistic al Oneștiului lui Puiu a început în vara lui 1995, când „alb-albaștrii” reușeau promovarea în Divizia B, după un baraj câștigat dramatic, printr-un gol de aur, în fața celor de la Flacăra Moreni. În primul sezon de „B”, gruparea de pe Trotuș a încheiat a cincea, fără pretenții la promovare. În al doilea, oneștenii s-au clasat cu o poziție mai sus, dar la fel de departe de locul care ducea în prima divizie, ocupat de Foresta Fălticeni. Visul lui „Tata Puiu” și al fanilor din Onești avea să devină realitate abia un an mai târziu.


Citește și: Rayo, ultima echipă de cartier din marile campionate ale Europei


Mai exact, pe 30 mai 1998, când echipa moldavă, antrenată de Toader Șteț, a disputat un nou de baraj de promovare, de această dată pentru un loc în Divizia A. Oneștiul încheiase Seria I din liga a doua pe poziția secundă, la două puncte în spatele Astrei Ploiești, așa că urma să se dueleze cu vicecampioana din cealaltă serie: Electroputere Craiova. Întâlnirea a avut loc la Făgăraș, în fața a zece mii de spectatori, mulți dintre ei veniți cu autocarele sau cu mașinile personale de la Onești. Și nu aveau să regrete nicio clipă. Ziua aceea a rămas până astăzi cel mai glorios moment din istoria fotbalului de pe Trotuș.

Oltenii, considerați mari favoriți, au deschis scorul cu un sfert de oră înainte de final, dar atacantul Costel Bîrsan a egalat cu un șut plasat din interiorul careului și a dus jocul în prelungiri. Acolo, în minutul 96, Ionel Iriza a înscris golul de aur, care a trimis-o pe FC Onești în Divizia A. Succesul a trezit brusc la viață un orășel unde, la finalul anilor ’90, trăiau 60 de mii de oameni.

Peste zece mii dintre ei i-au așteptat pe fotbaliștii echipei la întoarcerea acasă, în fața Casei de Cultură din localitate, unde petrecerea s-a întins până târziu în noapte. Momentul a fost atât de intens încât o fotografie de la fața locului a ajuns pe prima pagină a ziarului Pro Sport de a doua zi.

O echipă pe care un oraș întreg o știa pe de rost

Atmosfera de pe stadionul din Onești în acei ani. Fotografie via pagina de Facebook FC Onești

Echipa care obținuse promovarea avea în componență jucători precum Vasile Jercălău, Alin Artimon, Ionel Pârvu, Giani Gorga sau Dănuț Oprea, dar pentru a rezista într-o Divizie A dominată în acei ani de celebra „Cooperativă” era nevoie de mai mult. Nicolae Puiu avea să cheltuiască milioane de euro pentru supraviețuirea Oneștiului în prima ligă.

Nu doar pe jucători și pe salariile acestora – unii aveau contracte anuale chiar și de 60 de mii de dolari, iar primele oscilau între 500 și 1.500 de dolari, ci și pe arbitraje favorabile, fără de care nu aveai cum să te menții la „masa bogaților” României. „Tata Puiu” construise relații de încredere cu „fluierașii” care veneau la Onești, acordau gazdelor mai mult decât tradiționalul 5% și drept recompensă nu plecau niciodată cu mâna goală.

În vara lui 1998, pe malul Trotușului au sosit portarul Adrian Blid, de la Rapid, și apărătorul Valeriu Răchită, de la Steaua, considerat și azi cel mai titrat fotbalist care a îmbrăcat vreodată tricoul „alb-albastru” al Oneștiului. Trupa lui Șteț era una interesantă, dar impactul cu Divizia A a fost brutal. După un 2-2 acasă cu Farul, moldovenii au pierdut cu 0-6 în fața Rapidului. Cu trecerea etapelor, și-au revenit, iar în runda a 15-a aveau să obțină și cel mai răsunător succes în prima ligă: un 3-2 cu Universitatea Craiova, într-un meci în care arena de 12 mii de locuri din Onești s-a dovedit neîncăpătoare.


Citește și: Leeds United şi Marcelo Bielsa: viitoare poveste de succes sau nepotrivire de caractere?


De altfel, performanțele surprinzătoare ale echipei creaseră o emulație nemaintâlnită în urbea băcăuană. Lumea vorbea despre fotbal, mergea sâmbătă de sâmbătă să-și vadă favoriții pe stadion, iar cei mai mulți localnici știau pe de rost primul 11 al formației „alb-albastre”. După fiecare victorie de acasă, suporterii pătrundeau pe teren prin niște găuri existente în gard și sărbătoreau succesul împreună cu jucătorii și antrenorii.

„Alb-albaștrii” n-au luat niciun punct în meciurile cu echipele bucureștene (Steaua, Dinamo, Rapid și FC Național), dar la finalul sezonului și-au consolidat locul în Divizia A. Au terminat pe poziția a 14-a, având al șaselea atac din campionat, cu 56 de goluri marcate. Dintre cele 39 de puncte adunate, 30 au fost obținute acasă, detaliu care confirmă cumva bănuielile că Oneștiul lui Puiu se adaptase vremurilor și devenise rapid una dintre membrele de vază ale „Cooperativei” conduse de Jean Pădureanu și Gheorghe Ștefan.

„Il Presidente” nu se înțelegea însă cu toată lumea. Înaintea unui meci cu Oțelul Galați, Mihai Stoica, pe atunci conducător al clubului de la Dunăre, i-a propus un blat pe care șeful de la Onești l-a refuzat. „S-a rugat o noapte întreagă de mine să-i dau meciul, dar nu am vrut. Oțelul a câștigat pe teren, iar la final Meme mi-a râs în nas. Îmi corupsese câțiva jucători. E un om fără onoare și fără caracter”, povestea Nicolae Puiu interacțiunea avută cu cel pe care îl botezase, răutăcios, „cap de muscă”.

Deznodământul prevestit de liderul „Cooperativei” și dispariția clubului

„Il Presidente” în 2009. Fotografie via Pro Sport

Dacă în primul an de Divizia A la Onești au existat și bani, și entuziasm, în al doilea a rămas elanul, dar au apărut problemele financiare. Sacul de bani al lui „Tata Puiu” ajunsese la fund. Ca să facă rost de lichidități pentru echipa sa de suflet, „Il Presidente” venea adesea la București și juca la ruletă zeci de mii de dolari. Uneori câștiga, alteori pierdea. 

Criza de bani a fost la un pas să-și găsească o rezolvare neașteptată în toamna lui 1999, când George Becali – pe atunci un necunoscut în lumea fotbalului – a anunțat că vrea să investească 500 de mii de euro și să ducă Oneștiul în cupele europene. Până la urmă, autoritățile locale s-au opus, iar investiția nu s-a concretizat.

Cu o echipă întărită cu Mircea Ilie și Marius Bilașco, „alb-albaștrii” au început în forță sezonul 1999/2000. Șapte puncte în primele cinci etape, iar supraviețuirea nu părea deloc îndoielnică. Totuși, după un joc cu Gloria Bistrița, în toamna lui 1999, Jean Pădureanu a prevestit retrogradarea lui FC Onești. „Puiule, ești băiat bun, dar campionatul ăsta o să pici”, i-a spus bistrițeanul omologului său.

Vorbele celui pe nedrept poreclit „Lordul”, care controla cu cinism zona de la mijloc în jos a campionatului și hotăra în culise cine rămâne în Divizia A și cine retrogradează, aveau să se adeverească câteva luni mai târziu. În ciuda întăririlor primite în iarnă de la Steaua, prin împrumuturile lui Chioreanu și Dorin Cristache, FC Onești s-a prăbușit complet în a doua parte a campionatului, în care nu a strâns decât zece puncte.


Citește și: Paradoxul de la Dinamo: Cum reușește să profite patronul clubului de pe urma unui management sportiv dezastruos


Nici schimbarea antrenorului Șteț, înlocuit cu Alexandru Moldoveanu după etapa a 25-a, nu i-a mai salvat pe „alb-albaștri”, care au încheiat sezonul pe locul 16, la tot atâtea puncte de primul loc neretrogradabil.

Înainte să părăsească pentru totdeauna prima scenă a fotbalului românesc, Oneștiul lui Puiu a retrogradat-o pe Farul. În ultima etapă, moldovenii i-au învins pe constanțeni cu 2-1, salvând-o astfel pe FC Brașov. „Brașovul a dat de trei ciorbe de fasole, Farul doar de una”, rememora „Il Presidente” acel moment, care ilustrează perfect corupția în care se scălda fotbalul românesc la finalul secolului trecut.

FC Onești a mai rezistat trei ani și jumătate în Divizia B. La jumătatea sezonului 2003/2004, s-a desființat din cauza problemelor financiare. Nicolae Puiu, „arhitectul” trupei de Trotuș, a părăsit clubul încă din vara lui 2001, la finalul unui sezon în care gruparea moldavă a încheiat pe zece în a doua ligă. Un deceniu mai târziu, în mai 2011, „Tata Puiu” de Moldova a încetat din viață, după ce și-a trăit ultimii ani în anonimat și într-o sărăcie contrastantă cu perioada sa de celebritate.

Artificială, ilicită și de scurtă durată, ascensiunea lui FC Onești de la finalul anilor ’90 rămâne totuși un motiv de mândrie pentru locuitorii din urbea Nadiei Comăneci. Astăzi, fotbalul din oraș e inexistent la nivelul primelor trei eșaloane ale țării, iar viitorul se anunță la fel sumbru. În condițiile în care rafinăria locală – altădată principala sursă economică din Onești – este în insolvență încă din 2016, iar orașul s-a golit din cauza sărăciei și acum mai numără doar 39 de mii de locuitori, e evident că nu-i momentul pentru fotbal.

Fotografie de deschidere de Paul Istoan, via Flickr


VEZI ȘI: Cinci motive pentru care naturalizarea lui Gnohéré e cea mai bună idee pentru națională (deși românii nu-s de acord cu ea)


Comentarii