Pare greu de crezut că, înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial, microbiștii din Manchester mergeau o săptămână pe Old Trafford, iar următoarea pe Maine Road, stadionul de la acea vreme al lui City. Să vezi alternativ cele două echipe era ceva perfect normal, neexistând intensitatea unei rivalități precum cea de astăzi.

Lucrurile n-ar putea să stea mai diferit în prezent. În iulie 2009, după ce argentinianul Carlos Tevez a schimbat roșul de diavol pe albastrul de cetățean, un mare panou publicitar îi întâmpina pe cei care intrau în oraș. Era chiar atacantul argentinian, înăbușit de un ocean de albastru. Mesajul era clar: „Welcome to Manchester!”. Panoul era situat chiar la ieșirea din oraș, în zona Salford, acolo unde se află stadionul Old Trafford. O înțepătură deloc subtilă către diavolii roșii.

Dar cum s-a ajuns de la amiciție la rivalitate?

Fotbalul, antidotul pentru viciile din era Reginei Victoria

La sfârșitul anilor 1800, industria bumbacului se dezvolta tot mai intens în Manchester, iar parcurile industriale se extindeau non-stop. Fabricile imense dominau orizontul orașului din nordul Angliei.

Însă acest boom al industriei era construit pe condiții de muncă deplorabile, iar tinerii de la acea vreme nu aveau prea multe opțiuni pentru petrecerea timpului liber. Băutul în pub-uri sau violența, cam astea erau alternativele.

Situația era destul de gravă, așa că trebuia făcut ceva. Astfel, au fost înființate două cluburi de fotbal. În 1878, compania de trenuri Lancashire & Yorkshire a înființat Newton Heath, o echipă de fotbal care avea ca scop să țină tinerii departe de viciile vieții cotidiene. Doi ani mai târziu, biserica St. Mark’s a făcut același lucru. Bun venit, United și City!


Citește și: Top 5 povești memorabile de la meciurile jucate de Crăciun în Anglia


Admiterea în Football League, primele tensiuni și primele trofee

Manchester United în 1905. Fotografie via FourFourTwo.

Atunci când Football League a hotărât să primească noi membri în 1891, nicinul dintre cele două cluburi din Manchester nu a fost admis. Deși le-a fost recunoscută o abordare inovatoare privind organizarea și aducerea de fotbaliști din alte zone, Newton Heath nu a primit niciun vot, iar St Mark’s, care se redenumise Ardwick între timp, a primit patru voturi.

Insuficient. Accesul în Football League a venit abia un an mai târziu când Football Aliance, o ligă rivală din care Heath și Ardwick făceau parte, a fuzionat cu Football League. Cei de la Ardwick nu au primit chiar bine vestea că ei au fost trimiși în Second Division, în timp ce Newton Heath a fost introdusă direct în prima ligă. O mică fricțiune, care a pus în timp bazele unei rivalități care are mari legături cu statutul echipelor.

În 1902, Newton Heath s-a redenumit Manchester United, iar zece ani mai târziu, clubul s-a mutat pe Old Trafford, câștigând între timp titlul primei divizii din Football League și, mai important la acea vreme, FA Cup. Totuși, City a fost prima dintre cele două grupări care a câștigat un trofeu național – FA Cup în 1904, devenind astfel echipa mai populară, având un stil de joc mai plăcut ochiului decât abordarea eficientă, dar plictisitoare de pe Old Trafford.

Busby Babes, dezastrul de la Munchen și Denis Law

Cu un Old Trafford distrus în timpul războiului, diavolii roșii aveau nevoie să schimbe ceva pentru a reveni în elita fotbalului britanic. În 1945, l-au abordat pe Matthew Busby, care a acceptat oferta cu condiția ca el să aibă control total asupra transferurilor, sesiunilor de antrenamente și selecției. Ca jucător, Busby apăruse în tricoul lui City de peste 200 de ori și în cel al lui Liverpool de 115 ori.

Odată cu venirea lui Busby, United a înființat Manchester United Junior Athletic Club, pentru a avea o bază locală de talent de unde putea să își dezvolte proprii jucători.

Busby a câștigat surprinzător campionatul în 1952 cu un lot destul de bătrân și, drept urmare, o perioadă lungă de reconstrucție era așteptată. Totuși, eroi locali ca Eddie Colman sau Roger Byrne au fost ajutați de tinere talente din toată țara (plus Irlanda) și au cucerit inimile spectatorilor de la acea vreme cu stilul lor spectaculos de a juca. O atitudine neînfricată combinată cu naivitatea și pasiunea tinereții au adus două titluri la rând la mijlocul anilor ’50.


Citește și: „Visul ziariștilor de cancan și coșmarul oricărui manager”: cariera distrusă de cocaină, alcool și pariuri a lui Paul Merson


Faptul că echipa poreclită de jurnalistul englez Tom Jackson „The Busby Babes” avea media de vârstă de 22 de ani a făcut ca accidentul de pe aeroportul din Munchen, din 1958, să fie cu atât mai tragic. La a treia încercare de decolare, avionul a explodat, ucigând 23 de persoane, dintre care opt fotbaliști de pe Old Trafford. O generație atât de iubită și talentată dispăruse în doar câteva clipe, iar acest lucru a dus la o apropiere și mai intensă a publicului față de United.

Durerea cauzată de accident a apropiat lumea de United, însă cultura huliganismului agresiv a început să pună stăpânire pe stadioanele din Anglia în anii ’70 și ’80. Iar fanii lui City nu s-au ferit să se folosească de Munchen pentru a-și insulta rivalii. Astfel, tensiunile au crescut treptat între cele două cluburi.

Un alt moment important a avut loc în 1974. Denis Law, care jucase peste 300 de partide în tricoul lui United, se transferase chiar la începutul sezonului la City. În penultima etapă, clubul de pe Old Trafford întâlnea cetățenii acasă și avea nevoie de victorie și ca Norwich să învingă pe Birmingham pentru a scăpa de retrogradare. După 80 de minute, la scorul de 0-0, Francis Lee i-a pasat lui Law, care se afla cu spatele la poartă. Un călcâi al scoțianului a pecetluit soarta meciului pentru United. Probabil cel mai dureros gol din cariera lui Law, care a recunoscut după meci că, în momentul în care a marcat, s-a gândit: „Ce am făcut?! Am retrogradat-o pe United?”. Nu el o retrogradase totuși, celelalte rezultate fiind de așa natură încât chiar și cu o victorie, United ar fi picat.

Anii ’80: Sir Alex pentru United, retrogradări pentru City

În 1989, City o învingea pe United cu 5-1. Dar abia după alți 13 ani aveau cetățenii să obțină o altă victorie în derby. Fotografie via 90min

Anii ’80 au adus două retrogradări pentru Manchester City – în 1983 au ajuns în Second Division, pentru ca apoi să revină un an mai târziu. Totuși, sezonul 1986-1987 a venit cu o nouă retrogradare pentru clubul de pe Maine Road. Cel mai important eveniment se petrecea însă pe Old Trafford. Un scoțian avea să schimbe din nou istoria lui United și implicit, dinamica din Manchester. Pe 6 noiembrie 1986, Alex Ferguson este numit noul antrenor al lui Manchester United.

Deși cetățenii au promovat din nou în First Division în 1989 și au învins pe United cu 5-1 pe Maine Road în luna septembrie a aceluiași an, aceasta avea să fie ultima victorie în derby pentru 13 ani. Era lui Sir Alex avea să înceapă în curând.

În anii ’90, United a dominat derby-ul, rămânând neînvinsă pentru întreaga decadă. În mai 1991, Manchester United a câștigat meciul de acasă cu City grație unui gol marcat de un copil de 17 ani – Ryan Giggs. Era primul semn al unei generații de excepție de pe Old Trafford, care avea să domine peisajul fotbalistic englez pentru următoarea perioadă.

Sezonul 1992-1993, primul de Premier League, a adus și întâiul titlu pentru United, după 26 de ani. Întâmplător sau nu, acesta a fost sezonul în care a debutat la club un anume Eric Cantona, care avea să marcheze opt goluri împotriva lui City în următoarele patru sezoane.

City a retrogradat în 1996 și a trebuit să fie martoră la celebra „triplă” a lui United din 1999 – Premier League, FA Cup și Champions League – din liga a doua.

Răzbunarea lui Roy Keane, ultimul derby pe Maine Road și prima victorie a lui City după 13 ani

În aprilie 2001, în timpul unui Manchester Derby de pe Old Trafford, Roy Keane a făcut unul dintre cele mai dure faulturi văzute vreodată pe terenul de fotbal, intrând cu crampoanele fix în genunchiul lui Alf-Inge Haland.

De ce? În urmă cu trei ani, pe vremea când Haaland juca la Leeds, l-a acuzat pe Keane că simulează o accidentare. Nici nu a mai contat pentru Keane că a primit roșu, își îndeplinise obiectivul, așa cum a recunoscut chiar el în cartea sa autobiografică din 2002.

Pe 9 noiembrie 2002, City, antrenată de Kevin Keegan, a reușit să câștige ultimul derby jucat vreodată pe Maine Road, cu 3-1, grație unei duble a lui Shaun Goater, celălalt gol venind de la Nicolas Anelka. Aceasta a fost prima victorie asupra lui United din 1989.

Transformarea lui City

Astăzi, derby-ul din Manchester e un duel între Mourinho și Guardiola. Fotografie via Sky Sports

Pe 6 iulie 2007, fostul prim-ministru al Thailandei, Thaksin Shinawatra, ale cărui conturi fuseseră parțial blocate de guvernul de la Bangkok, fiind suspectat de corupție, a cumpărat 75% din acțiunile de la City, devenind noul patron al clubului.

În iunie 2008, Mark Hughes a fost numit noul antrenor și n-a stat pe gânduri, aducând fotbaliști ca Shaun Wright-Philips și Tal Ben Haim de la Chelsea, dar și pe Vincent Kompany, pentru doar cinci milioane de lire, de la Hamburg.

Totuși, situația financiară a lui Shinawatra rămăsese la fel de gravă, averea sa de 830 de milioane de lire fiind blocată de autoritățile thailandeze. După ce a ajuns să se împrumute de două milioane de lire de la fostul patron și Mark Hughes a amenințat că își va da demisia, Shinawatra a hotărât, în august, să vândă clubul către misteriosul Abu Dhabi United Group.

Arabii n-au pierdut nici ei timpul și în seara primei zile de septembrie, l-au cumpărat pe Robinho, de la Real Madrid, pentru 32 de milioane de lire, cel mai scump transfer din istoria fotbalului britanic la acea vreme.

În următoarele zile s-a aflat că cel care conduce Abu Dhabi United Group este chiar Șeicul Mansour, prim-ministrul adjunct al Emiratelor Arabe Unite, care are o avere estimată la cel puțin 17 miliarde de dolari. El a devenit astfel cel mai bogat patron din fotbal. Peste noapte, City părea că devenise un gigant al fotbalului.


Citește și: Ascensiunea „găștii nebune” a Angliei: sponsorizată de o vedetă YouTube și deasupra rivalei care i-a furat istoria


Sunt un fan al fotbalului și în curând veți vedea că acum sunt un suporter al lui Manchester City. Dar sunt și un investitor pe termen lung, ceea ce înseamnă că vom acționa mereu în interesul clubului și al acționarilor, dar mai ales al fanilor”, a declarat Mansour după preluarea lui City.

Așadar, în vara în care Manchester United câștiga din nou trofeul Champions League la Moscova și al doilea titlu consecutiv de Premier League, vecinii de la City se pregăteau încet să preia rolul de personaj principal în Manchester.

Sezonul 2009-2010 a adus noi tensiuni între cele două puteri din Manchester. City l-a adus pe Tevez după ce i-a expirat contractul cu United și a plasat celebrul panou publicitar – „Welcome to Manchester”. Ferguson a răspuns și a numit City „un club mic, cu o mentalitate mică”, iar mai târziu i-a caracterizat pe cetățeni drept „vecinii gălăgioși”.

Totuși, în perioada următoare, vecinii gălăgioși au crescut de la sezon la sezon, iar în 2012, golul lui Aguero din ultima secundă a ultimului meci al campionatului i-a adus lui City primul titlu după 44 de ani și al treilea din istorie. Avea să fie doar începutul. Declinul lui United după plecarea lui Ferguson în 2013 avea să fie în contrast puternic cu ascensiunea lui City: pe Etihad Stadium au mai venit încă două titluri, în 2014 și 2018.

Maniera în care City a dominat sezonul 2017-2018 sub conducerea lui Pep Guardiola și faptul că United nu a mai câștigat campionatul din 2013 indică faptul că balanța de putere din Manchester s-a înclinat serios înspre partea albastră. Rămâne de văzut dacă Mourinho este omul potrivit pentru a o readuce pe United la zilele de glorie ale trecutului. Dar, măcar deocamdată, Manchester e un oraș cu o nuanță albastru-iberică. Și lucrurile nu par că se vor schimba prea curând.

Comentarii