DISTRIBUIȚI

Povestea fabuloasă a lui Paul Watson, pe atunci un jurnalist sportiv din Bristol, începe în noiembrie 2007, în timpul meciului dintre Rusia și Andorra, din preliminarile Euro 2008. Împreună cu prietenul său, Matt Conrad, urmărea partida de pe canapea, în speranța că andorrezii îi vor încurca pe ruși și astfel naționala Angliei se va califica la turneul final din Austria și Elveția. „Desigur, Andorra nu avea cum să oprească Rusia. De fapt, eu și Matt am concluzionat că doar faptul că nu ne-am născut în Andorra ne oprește să evoluăm pentru această țară. Dacă am fi fost de acolo, probabil că până la vârsta noastră am fi strâns deja 20 sau 30 de selecții”, scrie Watson în cartea sa, intitulată „Up Pohnpei: Leading the ultimate football underdogs to glory”.

Acela a fost momentul în care cei doi s-au decis să încerce ceea ce părea o nebunie curată: să devină fotbaliști internaționali, în țara cu cea mai slabă echipă din lume. Totuși, nu a fost doar atât, mărturisește Matt Conrad într-un interviu pentru VICE. „Un rol în decizia noastră l-a avut și modul în care mass-media a distrus fotbalul. Nebunia din fotbalul modern și caracterul multor jucători ne frustrau pe amândoi. Îmi place fotbalul și ador Premier League, dar este un circ total.”

Selecționata care n-a bătut pe nimeni, niciodată

Jucător de fotbal din Pohnpei. Fotografie via The Sun

După o scurtă documentare, făcută pe Wikipedia, cei doi au găsit echipa națională ideală: Pohnpei, una dintre cele patru insule care formează Statele Federate ale Microneziei, din Oceanul Pacific. „Ne-am uitat pe clasamentul FIFA, iar Guam era ultima clasată. Apoi am căutat rezultatele Guamului, ca să vedem pe cine a bătut. Cei de acolo câștigaseră împotriva unor formații care nu erau membre FIFA. Pe cei din insula Yap îi bătuseră cu 7-1. În final, am constatat că Yap pierduse toate partidele jucate, cu excepția uneia: împotriva celor din Pohnpei”, povestește Watson.

Însă visul celor doi s-a năruit repede, după ce-au aflat că pentru a primi cetățenia Pohnpeiului ar fi trebuit să se însoare cu o localnică, să învețe limba din insulă și să trăiască acolo timp de cinci ani. Așa că s-au reorientat ad-hoc: s-au gândit c-ar putea să fie antrenori ai echipei naționale din insula cu circa 35 de mii de locuitori.

Am trimis un email la o adresă găsită pe un site, dar nu mă așteptam să primesc răspuns”, își amintește Watson. Surprinzător, a primit unul, după câteva săptămâni. Șeful federației din Pohnpei i-a spus c-ar vrea să-l ajute, dar că recent s-a mutat în Londra. „Am crezut că e o farsă. Dar ne-am întâlnit cu tipul la Londra”, continuă Watson. Discuțiile au durat aproape doi ani, iar într-un final, cei doi i-au convins pe conducătorii federației. În august 2009, Watson, care jucase fotbal la nivel semi-profesionist în adolescență, devenea, la cei 25 de ani ai săi, cel mai tânăr selecționer din istorie. Evident, jobul era unul neplătit, ba Watson s-a și împrumutat două mii de lire pentru a plăti călătoria, dar măcar cei doi englezi își vedeau visul cu ochii.

Dacă le spui ora cinci, înseamnă șase. Cred că până la șapte or să vină”

Paul Watson le explică fotbaliștilor săi câteva scheme tactice. Fotografie via

Watson și Conrad au renunțat la viața lor în Marea Britanie și au sosit plini de optimism în insula tropicală, aflată la aproape 13 mii de kilometri de casă. Însă entuziasmul lor avea să se domolească rapid. În Pohnpei au găsit unul dintre cele mai ploioase locuri din lume, sărăcie cruntă și un singur teren de fotbal pe toată insula, și ăla invadat de broaște. „Suprafața asta era habitatul lor, iar noi am construit un teren de fotbal peste ea. Broaștele n-au fost niciodată de acord cu asta”, le-a explicat celor doi englezi Ryan, singurul jucător prezent la ora stabilită pentru primul antrenament. Pe deasupra, nivelul fizic al localnicilor era cumplit. Rata de obezitate din Pohnpei e de 90%, iar cei de acolo sunt dependenți de betel, o plantă psihoactivă cu efect euforic.


Citește și: Azeglio Vicini şi povestea celei mai frumoase naţionale a Italiei care nu a luat titlul mondial


Ghidul nostru era foarte calm. Nu părea deloc îngrijorat că trecuseră 30 de minute de când ar fi trebuit să înceapă primul nostru antrenament și numai un jucător își făcuse apariția. «Oamenii de aici trăiesc după ora insulei. Dacă le zici 5 PM, înseamnă 6 PM. Cred că până la ora șapte vor fi destui cât să iasă un meci bun», ne-a zis ghidul”, scrie Watson în cartea sa. Într-adevăr, în câteva ore au apărut și alți jucători, cei mai mulți veniți pe jos de la kilometri depărtare. Cu toții aveau pantaloni lungi și, cu toate că englezii le-au oferit ghete, majoritatea au preferat să evolueze desculți. „Am pornit un meci de antrenament. În câteva minute ne-am dat seama că partida e o harababură totală. Un jucător a luat mingea și a fugit cu ea pe tot terenul, apoi a fost doborât de o baltă, o broască și un adversar. Altul a șutat în mingea plină de noroi și a trimis-o peste tribună, direct în stradă. N-aveau idee cum se joacă fotbal, nu văzuseră niciodată vreun meci la televizor”, povestește englezul din Bristol modul caraghios în care a decurs prima ședință de pregătire în Pohnpei.

Cu toate că cei doi au încercat să le ofere sfaturi, niciun jucător nu i-a ascultat. Și chiar dacă ar fi vrut s-o facă, n-ar fi înțeles, pentru că nu vorbeau engleza, chiar dacă aceasta e limbă oficială în insulă. 

Prima victorie din istoria insulei

Echipa care a câștigat primul meci din istoria Pohnpeiului. Fotografie via

Watson și Conrad au înțeles imediat că, pentru a ridica un pic nivelul, trebuie să facă rost de bani și să înființeze un campionat local. Prima dată, cei doi le-au scris tuturor cluburilor din Anglia, cărora le-au solicitat câteva rânduri de echipament. Doar Tottenham, Norwich și Yeovil au răspuns afirmativ. Mai apoi, după nenumărate încercări eșuate, au găsit și un sponsor care le-a oferit zece mii de lire, o companie aeriană condusă de un prieten de familie al lui Matt Conrad. Având și sprijinul Comitetului Olimpic din Micronezia, cei doi englezi s-au apucat de treabă și-au pus bazele unei întreceri fotbalistice locale.

Primită cu entuziasm debordant la început, liga locală a început să-și piardă din interes în următoarele luni. Unii jucători nu se mai implicau, alții renunțaseră să vină la antrenamente. Așa că Watson și Conrad au decis că băieții trebuie să lupte pentru obiective mai îndrăznețe. Și-au propus să ducă echipa națională într-un turneu în străinătate și să obțină prima victorie din istoria insulei. „Matt și cu mine am ajuns la concluzia că cel mai realist loc unde am putea juca este Guam”, povestește Watson. Au selectat cei mai buni jucători și au plecat în Guam să dispute câteva meciuri cu echipe din prima ligă a acestei țări. „În acea perioadă, fotbaliștii erau într-o formă incredibilă. Se antrenau cinci zile pe săptămână, iar în fiecare dimineață, la 5 AM, mergeau la sala de fitness”, scrie Watson.

În octombrie 2010, naționala Pohnpeiului a disputat patru meciuri în Guam. Primul, o înfrângere cu 2-3 în fața echipei FC Rovers, întâlnire după care Watson a studiat caseta jocului împreună cu elevii săi, arătându-le ce și unde au greșit. Desigur, vizionarea înregistrării era o premieră pentru aceștia. Al doilea, o victorie istorică, prima din existența selecționatei din Pacific: 7-1 cu FC Crushers. După încheierea partidei, cei 24 de suporteri ai Pohnpeiului au intrat pe teren și au sărbătorit împreună cu fotbaliștii și antrenorii. „Când arbitrul a fluierat finalul, cel mai dur tip din echipa noastră, un băiat pe nume Denson, a izbucnit în lacrimi. Jucătorii munciseră aproape doi ani pentru izbânda asta. A fost unul dintre cele frumoase momente pe care le-am trăit”, spune Matt Conrad.


Citește și: Fotbal în vreme de război: povestea tragicomică a El Salvadorului la Mondialul din 1982


Următoarele două partide ale turneului s-au încheiat cu tot atâtea înfrângeri, dintre care una împotriva reprezentativei U19 a Guamului, însă nu mai conta. Istoria fusese deja scrisă. „Cea mai mare realizare a noastră a fost că acei băieți s-au întors pe insulă și au reprezentat dovada vie că fotbalul poate oferi șansa de a face ceva excepțional”, concluzionează Watson aventura exotică din Pacific.

Întors în Anglia, Watson a publicat o carte despre experiența sa în Pohnpei. Dedicarea sa i-a atras atenția unui conducător de club din prima ligă a Mongoliei. În 2013, acesta l-a contactat pe Watson și i-a propus să devină antrenor al echipei FC Bayangol. Englezul a acceptat, de data aceasta fiind și plătit pentru activitatea lui, cu circa 1250 de lire pe lună. Lucru deloc de neglijat, mai ales că experiența din Pacific i-a îngreunat situația financiară lui Watson „pentru un deceniu”, după cum mărturisește într-un interviu recent.

Marele său regret? Că au trecut șapte ani de când a părăsit insula, iar Pohnpei încă nu a devenit membră FIFA. „Există nenumărate locuri în lume în care o mică investiție ar schimba viețile oamenilor, iar Pohnpei e unul dintre ele. Viitorul sportului din Micronezia depinde de localnici. Și trebuie ca FIFA să le ofere sprijinul de care au nevoie”, e convins Watson.

Comentarii