Fotbalul se învârte tot mai mult în jurul profitabilității financiare, dar dincolo de acest detaliu cinic, rămâne sportul rege datorită numeroaselor povești frumoase care s-au scris de-a lungul anilor, atât pe teren, cât și în afara lui. Una dintre aceste povești o are în prim-plan pe Deportivo La Coruna, formația din Galicia care în primăvara anului 2000 atingea apogeul existenței sale: câștigarea titlului în La Liga. Fondat în 1906, clubul din La Coruna a primit un an mai târziu denumirea Real, din partea lui Alfonso al XIII-lea, titlu care sugera regalitatea. Însă mult timp, până pe la începutul anilor ’90, Depor nu s-a impus în fotbalul spaniol, câștigând doar câteva trofee la nivel regional, precum campionatul sau cupa regiunii Galicia. De aceea, titlul câștigat în sezonul 1999-2000 e cu atât mai valoros.
Promovată în La Liga în 1991, după aproape 20 de ani petrecuți în eșaloanele inferioare, Deportivo a devenit în următorii ani unul dintre cluburile constante ale Spaniei. A fost de două ori vicecampioană (în 1994 – când a pierdut titlul dramatic – și 1995) și a încheiat de două ori pe ultima treaptă a podiumului (în 1993 și 1997). Chiar și așa, trupa din Galicia nu părea capabilă să pună în pericol dominația (aproape) totală a celor de la Barcelona și Real Madrid. O echipă câștigătoare crește și transferă jucători talentați și muncitori, lucruri pe care Deportivo le-a făcut cu conștinciozitate. Dar, pe lângă aceste elemente, trebuie să existe și un antrenor priceput, care să valorifice calitățile lotului. Pentru Super Depor, acesta avea să fie Javier Irureta.
Roy Makaay, omul de care Deportivo avea nevoie
Antrenorul născut în Țara Bascilor a ajuns la Deportivo la începutul sezonului 1998-1999, venit de la rivala Celta Vigo. Misiunea lui era să revitalizeze clubul din La Coruna, care terminase sezonul precedent abia pe locul 12. Primul său an a fost decent, cu o clasare pe poziția a șasea și o semifinală în Copa del Rey. Mai important, însă, Irureta a pus bazele echipei care avea să uimească Spania în următorul sezon. În pauza competițională, antrenorul basc n-a făcut multe schimbări. I-a vândut pe Mustapha Hadji, Ziani și Bonnissel, aducându-i pe Cesar Martin, Jaime, Victor Sanchez (fotbalist refuzat de Real Madrid) și pe promițătorul atacant Roy Makaay, care impresionase la Tenerife.
De-a lungul sezonului, tactica utilizată cel mai des de Irureta a fost un 4-2-3-1, care s-a pliat perfect pe calitățile oamenilor săi. Portarul Jacques Sango’o, titular incontestabil între buturi, s-a dovedit un adevărat zid în poarta galicienilor, ajutat și de linia de apărători formată din Manuel Pablo și Enriquez Romero în benzi, alături de centralii Donato și Nourredine Naybet. De altfel, apărarea a funcționat decent pe parcursul întregului sezon, echipa încasând 44 de goluri, cu două mai puțin decât Barcelona, trupa cu care s-a bătut până la final. În sistemul imaginat de Irureta, mijlocașii la închidere erau, de obicei, Mauro Silva și Flavio Conceicao, care nu numai că au ieșit în evidență prin sprijinul acordat defensivei, dar au și contribuit adesea la faza de atac. În față, Fran Gonzalez, Djalminha, Victor Sanchez și Makaay au format un adevărat careu de ași, o combinație perfectă de eficiență și creativitate.
Makaay a fost exact atacantul de care Irureta avea nevoie. Un fotbalist cu un simț al golului ieșit din comun, olandezul a înscris de 22 de ori în acel sezon, adică fix o treime dintre golurile lui Deportivo. Celălalt fotbalist venit în vară, Victor Sanchez, a lipsit doar un meci în acea ediție de campionat. Și chiar dacă n-a marcat decât patru goluri, contribuția sa la succesul trupei din Galicia a fost una importantă. La fel ca și cea a magicianului Djalminha, brazilianul capabil mereu să inventeze ceva care să destabilizeze apărările adverse. Fran, jucătorul emblematic al clubului, a evoluat doar în 22 de meciuri, din cauza unei accidentări, însă Deportivo era acoperită. Avea oameni „grei” pe bancă, pregătiți oricând să intre pe teren și să rezolve meciuri, precum portughezul Pauleta sau argentinianul Turu Flores, ambii autori a câte opt goluri.
Un sezon extrem de bizar
Prima jumătate a sezonului a fost una memorabilă pentru galicieni, care au ajuns pe primul loc în etapa a 12-a, după o serie de șapte victorii consecutive, inclusiv o izbândă (2-1) cu Barcelona, pe Riazor. După 15 etape, campionatul Spaniei arăta însă extrem de ciudat: Deportivo era lider, urmată de Celta Vigo și Zaragoza, în timp ce Rayo Vallecano și Alaves completau un top cinci inedit, pe care n-ar fi pariat nimeni la începutul campaniei. Până la Anul Nou, Super Depor avea deja șase puncte peste echipa de pe locul secund, nouă peste Barcelona și 13 peste Real Madrid.
Numai că partea a doua a sezonului a început groaznic pentru gruparea din La Coruna. O înfrângere drastică acasă (0-3) în fața lui Racing Santander a fost urmată de alte cinci eșecuri consecutive în deplasare, printre care și cel de pe Camp Nou, scor 1-2. Din fericire, Deportivo și-a revenit la timp, beneficiind și de inconstanța incredibilă a adversarelor ei. Momentul de răscruce a fost un 5-2 spectaculos acasă cu Real Madrid, în februarie, meci în care rezerva Turu Flores a reușit o dublă, iar Makaay, Victor Sanchez și Djalminha au completat recitalul. Ultimul a reușit atunci și o execuție de povestit nepoților:
În etapa a 33-a, alb-albaștrii au avut șansa să se distanțeze la opt puncte (și să încheie practic lupta la titlu) de urmăritoarea Barcelona, care cedase categoric (0-3) la Oviedo, însă au pierdut neașteptat în deplasarea de la Rayo Vallecano.
Cu două etape înainte de final, La Liga arăta în continuare straniu. Lucru rar în fotbal, șase echipe încă aveau șanse la titlu! Deportivo (care câștigate o singură dată în deplasare în retur și adunase nu mai puțin de 11 înfrângeri!) avea 65 de puncte, Barcelona 62, Zaragoza, Valencia și Alaves câte 60, iar Real 59. Etapa a 37-a a mai limpezit oarecum lucrurile. Deportivo și Barcelona au remizat fiecare, cu Santander și respectiv Sociedad, rămânând să se lupte pentru titlu în ultima rundă, alături de Zaragoza, care trecuse de Malaga și trăgea de doi bani speranțe că s-ar putea încorona campioană.
Citește și: De la o finală europeană la liga a treia: declinul clubului pentru care au jucat Stelea și Gâlcă
Campioana cu cele mai puține puncte din istoria La Liga
Ultimul meci era ideal pentru Super Depor, care spera în sfârșit să scape de coșmarul ce o chinuia de mai bine de șase ani. Pe 14 mai 1994, un penalty ratat de sârbul Miroslav Djukic – în ultimul minut al ultimei etape – le răpise galicienilor un titlu la care visaseră dintotdeauna. Acum, în fața fanilor săi, pe Riazor, Depor o întâlnea pe Espanyol, formație fără griji, aflată la mijlocul clasamentului. În plus, cu siguranță că cei de la Espanyol – cu românul Gâlcă titular – nu erau prea motivați să-i încurce pe galicieni și să le întindă astfel o mână de ajutor Barcelonei, marea rivală din oraș.
Disputat pe 19 mai 2000, jocul a fost unul dintre evenimentele de gală din istoria orașului La Coruna. Stadionul era neîncăpător, iar arbitrul a fluierat startul partidei într-o mare de confetti și o atmosferă care anticipa delirul de la final. După numai trei minute, Donato a deschis scorul în urma unui corner. Apoi, în minutul 34, Makaay a securizat avantajul, după o fază lucrată de Victor Sanchez și Manuel Pablo. Spre deosebire de 1994, de această dată minutele s-au scurs lin, fără tensiune. S-a terminat 2-0, iar la final suporterii au invadat terenul pentru a sărbători momentul unic împreună cu eroii lor. În meleul creat, câțiva dintre fotbaliști au fost pur și simplu dezbrăcați de fani.
Succesul galicienilor a născut numeroase dezbateri. Mulți au susținut că a venit în urma unui sezon slab, în care nimeni n-a prea vrut să câștige titlul. Asta în condițiile în care, în istoria campionatului Spaniei, nicio echipă nu a cucerit laurii cu „doar” 69 de puncte. Spre exemplu, cu un an înainte, Barcelona câștigase titlul cu 79, iar în sezonul ce a urmat, Real l-a luat cu 80 de puncte. De altfel, chiar Super Depor a strâns 73 de puncte în anul următor, în care însă a terminat a doua. Totuși, în ciuda criticilor mai mult sau mai puțin îndreptățite, victoria lui Deportivo din acel sezon rămâne una dintre paginile frumoase ale fotbalului. Mai ales că echipa lui Irureta avea să confirme pe deplin și-n următorii ani: a terminat de fiecare dată în top 3 în următoarele patru sezoane, perioadă în care a jucat două sferturi și o semifinală în Liga Campionilor.
Citește și: Seara în care Rivaldo a salvat Barcelona cu o foarfecă minunată, cât o calificare în Liga Campionilor
