DISTRIBUIȚI

13 octombrie 2018. Pe bătrânul stadion Republican din Erevan, în fața a 15 mii de spectatori uluiți, tocmai s-a scris o pagină de istorie. Micuța selecționată din Gibraltar, formată exclusiv din fotbaliști amatori care își câștigă existența lucrând ca pompieri, polițiști sau agenți de turism, a învins Armenia cu 1-0 și a obținut prima sa izbândă într-un joc oficial, după aproape un secol de existență.

Când arbitrul elvețian a fluierat finalul partidei, jucătorii din micuța regiune britanică aflată în extremitatea sudică a Peninsulei Iberice au izbucnit de bucurie. Una simplă și autentică, pe care o pot trăi doar niște jucători de fotbal obișnuiți să piardă (aproape) întotdeauna.

Simțim o imensă ușurare. Nu suntem profesioniști, avem slujbe și trebuie să combinăm zilnic fotbalul cu mersul la serviciu. E dificil și pentru noi, și pentru familiile noastre”, a spus eroul Joseph Chipolina, funcționarul public care a transformat penalty-ul istoric pentru Gibraltar.

Sărbătoarea a fost cu atât mai intensă cu cât gazdele din Armenia și-au tratat oaspeții cu aroganță și superficialitate. În loc de imnul Gibraltarului, organizatorii partidei de la Erevan l-au pus pe cel al Liechtensteinului, gafă care i-a motivat suplimentar pe jucătorii pregătiți, din iulie 2018, de uruguayanul Julio Cesar Ribas. Deși au avut 72% posesie, 650 de pase reușite și au șutat de zece ori pe spațiul porții adverse, armenii n-au putut evita eșecul.


Citește și: Football Manager în viața reală: jurnalistul englez care a ajuns selecționerul celei mai slabe naționale din lume


Situat la granița dintre Europa și Africa, Gibraltarul e un ținut aparte, care de-a lungul istoriei a stârnit numeroase tensiuni geo-politice. Aparține de Marea Britanie încă de la începutul secolului al XVIII-lea, dar Spania îl revendică și astăzi. La referendumul desfășurat în 2002, cetățenii au refuzat categoric inițiativa guvernului britanic de a împărți suveranitatea teritoriului cu vecina Spania. Aproape 99% dintre localnici au votat împotriva propunerii și numai 1,03%, adică 187 de oameni, s-au declarat pro.

Gibraltarul, considerat „capătul lumii” de grecii antici, are o populație de doar 32 de mii de locuitori și se întinde pe 6,7 kilometri pătrați (de circa 30 de ori mai puțini decât Bucureștiul). La prima vedere, cea mai mică națiune recunoscută de UEFA n-are prea multe în comun cu fotbalul, însă adevărul e că sportul rege are un trecut important la poalele regiunii dominate de impunătoarea și masivă Stâncă Gibraltar.

Înființată în 1895, Federația de Fotbal din Gibraltar (GFA) este una dintre cele mai vechi din lume. Fotbalul, adus în Gibraltar de militarii britanici la sfârșitul anilor 1800, a crescut rapid în popularitate. În 1923, când un grup de localnici care băteau mingea a călătorit la Sevilla pentru două meciuri, a apărut și echipa națională de fotbal a Gibraltarului.

Timp de trei decenii, selecționata Gibraltarului și-a consumat așa-numita „epocă de aur”. Real Madrid, Atletico sau Valladolid au jucat de la egal la egal cu echipa națională a semi-enclavei britanice, care s-a descurcat respectabil. În 1949, chiar a remizat cu marele Real, 2-2. Totul s-a destrămat însă în 1956, când, pe fondul tensiunilor cu Marea Britanie, Spania le-a interzis cluburilor din țară să mai evolueze în Gibraltar.

De atunci, timp de alte zeci de ani, echipa națională a fost izolată sportiv și s-a luat la trântă numai cu alte reprezentative minuscule de pe Glob. La sfârșitul secolului trecut, Federația a făcut o cerere pentru a deveni membră UEFA, dar Spania s-a opus vehement, pe motiv că primirea Gibraltarului ar deschide calea spre acțiuni similare din partea Țării Bascilor sau Cataloniei.

Lucrurile au stagnat ani buni, timp în care Federația din Gibraltar a apelat inclusiv la Tribunalul de Arbitraj Sportiv de la Lausanne pentru a-și găsi dreptatea. După încă un refuz controversat în 2006, când i s-a sugerat că ar fi mai bine să se înscrie în Confederația Africană, GFA a fost în sfârșit afiliată la UEFA, în mai 2013. A fost a 54-a națiune membră, de unde și titulatura primei reprezentative: „Echipa 54”. Doi ani mai târziu, a fost admisă și în structurile FIFA.


Citește și: Fotbal în vreme de război: povestea tragicomică a El Salvadorului la Mondialul din 1982


Cu o bază de selecție redusă și relativ strictă (doar cetățenii cu pașaport britanic și care s-au născut, au rude de gradul întâi sau au studiat măcar cinci ani în Gibraltar sunt eligibili pentru națională), Federația a folosit inclusiv Twitter-ul pentru a găsi potențiali jucători de valoare. Începutul a fost promițător: un 0-0 surprinzător cu Slovacia, într-un amical jucat în Portugalia.

Dar continuarea a fost dezastruoasă. De-a lungul preliminariilor pentru Europeanul din 2016 și Mondialul din 2018, reprezentativa din Gibraltar a pierdut toate cele 20 de meciuri jucate, având un golaveraj înfricoșător: 5-103. Printre înfrângeri, unele astronomice: 0-9 cu Belgia, 1-8 cu Polonia sau 0-6 cu Estonia. Foarte rapid, Gibraltar i-a luat fața selecționatei statului San Marino și s-a transformat în „cenușăreasa” incontestabilă a continentului.

În acel moment, lumea s-a întrebat ce aduce pozitiv prezența Gibraltarului pe harta fotbalului. De ce marile echipe trebuie să piardă vremea pentru a se duela cu niște amatori, în meciuri fără istoric, care nu stârnesc interesul fanilor din țările dezvoltate fotbalistic? Poate cel mai bun răspuns l-au dat jucătorii din Gibraltar la Erevan, acolo unde s-au bucurat ca niște copii pentru victoria obținută, mai aprig și mai sincer decât jucători care cuceresc Liga Campionilor sau Cupa Mondială.

Fotbalul la nivel de echipe naționale e la fel de mult despre identitate și reprezentare pe cât e despre victorii. Sigur că Gibraltar nu va emite prea curând pretenții de calificare la un turneu final, însă – la fel ca San Marino, Liechtenstein sau Andorra – are tot dreptul să încerce. „Da, o să luăm multe bătăi. Da, suntem o națiune mică. Dar măcar suntem la aceeași masă cu cei mari”, spunea Dennis Beiso, secretarul general al Federației din Gibraltar, în 2013.

După atâția ani de izolare, naționala din sudul coastei spaniole are nevoie de expunere și de promovare pentru a progresa. În acest moment al existenței sale, rezultatele nu sunt principala miză. Fotbalul din Gibraltar e în perioada de acumulare, așa cum, spre exemplu, era și cel din Islanda cu trei-patru decenii în urmă, când selecționata nordică pierdea la scor în fața forțelor din Europa.


Citește și: Muncă, etică și organizare. Cum a reușit micuța națională din Islanda să crească într-un deceniu cât alții într-un secol


Odată cu numirea antrenorului Julio Cesar Ribas, un fost internațional uruguayan cu 15 selecții în naționala celestă, fotbalul din strâmtoare a progresat. Cu pași (foarte) mărunți, dar siguri. Până la succesul colosal din Armenia, „selecționata 54” a cedat destul de greu în fața Macedoniei și Liechtensteinului, în Liga Națiunilor, asta după ce învinsese Letonia (1-0), într-un amical disputat în martie.

Iar dacă suporterii forțelor de pe continent nu sunt entuziasmați de un meci jucat împotriva Gibraltarului, fanii locali compensează din plin. Pentru ei, să vadă acasă naționale ca Germania, Anglia, Olanda sau Belgia reprezintă o adevărată sărbătoare. Sportul-rege se adresează și lor, în egală măsură precum susținătorilor marilor echipe de pe Glob.

De altfel, de când Gibraltarul a fost admis în preliminariile europene și mondiale, interesul localnicilor pentru fotbal a crescut considerabil. La ora actuală, în jur de 1.400 de oameni joacă fotbal într-un cadru organizat, adică aproape 5% din populația totală a semi-enclavei britanice.

Până acum câteva luni, „acasă” însemna stadionul din Faro, un orășel din Portugalia aflat la cinci ore distanță de Gibraltar, pentru că arena locală nu îndeplinea criteriile FIFA și UEFA. Între timp, Federația, cu sprijinul guvernului local și al forurilor internaționale, a demarat lucrările de renovare a arenei Victoria (singura din teritoriu), iar echipa națională poate juca din nou pe pământ natal. „Fotbalul se întoarce acasă!”, exclama, entuziasmat, secretarul general al Federației din Gibraltar.

De pe urma investiției de 30 de milioane de euro, care se va finaliza cu o arenă modernă, cu gazon natural și o capacitate de opt mii de locuri, nu va beneficia doar echipa națională. Cele 20 de cluburi locale, precum și grupări din alte discipline sportive vor putea să folosească facilitatea. Iar asta va însemna un impuls puternic pentru întreg sportul din Gibraltar.

Comentarii