DISTRIBUIȚI

„Eram îngrijorați, pentru că avuseserăm un an slab. Când am ajuns la Amsterdam, toți specialiștii o vedeau pe Juventus drept mare favorită. 3-0 sau 3-1 erau scorurile cele mai vehiculate”, își amintea, în 2013, muntenegreanul Predrag Mijatovic atmosfera apăsătoare de dinaintea finalei Cupei Campionilor din 1998. Într-adevăr, Real Madrid traversa o perioadă extrem de nefastă. „Albii” pregătiți de neamțul Jupp Heynckes tocmai încheiaseră La Liga pe poziția a patra, sub Barcelona, Bilbao și Real Sociedad, în timp ce în Copa del Rey fuseseră eliminați încă din optimi, de către divizionara secundă Alaves. Pe deasupra, Real se prezenta la ora finalei cu Juventus fără să fi câștigat nicio Cupă a Campionilor în ultimii 32 de ani. Nu întâmplător toată lumea o considera outsideră în partida de pe Amsterdam Arena.

În schimb, Juventus, cu Zinedine Zidane în mare formă (francezul reușise trei goluri și șapte assisturi în cele zece meciuri din acel sezon al Ligii Campionilor), era pe cai mari. Torinezii obținuseră al doilea scudetto consecutiv și se pregăteau de a treia finală Champions League la rând. În 1996 câștigaseră trofeul, după un ultim act decis la penalty-uri în fața lui Ajax, iar cu un an în urmă se înclinaseră în fața Borussiei Dortmund, mașinăria de fotbal a lui Ottmar Hitzfeld. Trupa lui Marcello Lippi îi avea în linia de atac pe Del Piero și „Pippo” Inzaghi, cel pentru care Juventus le plătise aproape zece milioane celor de la Atalanta, în vara lui 1997. În spatele lor jucau Zidane, venit de la Bordeaux în 1996, și conaționalul său Didier Deschamps. Un duo formidabil, „inima Franței”, care peste doar câteva săptămâni avea să câștige Cupa Mondială. Linia de mijloc era completată de „pitbullul” Edgar Davids, transferat de la Milan în decembrie 1997. Pessotto și Di Livio asigurau benzile „Bătrânei Doamne”, în timp ce Torriceli, Iuliano și Montero formau trioul defensiv din fața experimentatului Angelo Peruzzi, căpitanul echipei.

„Au deja 1-0!”, și-a spus, pesimist, tânărul Raul Gonzalez, pe atunci în vârstă de doar 20 de ani, în momentul în care i-a văzut pe jucătorii lui Juventus coborând din autocar, cu trei ore înainte de startul meciului. Fotbaliștii pregătiți de Lippi erau relaxați, încrezători și se așteptau să domine categoric partida cu Realul aflat în suferință.

„Probabil cel mai important meci din istoria Realului”

Manuel Sanchis în duel cu Del Piero, în timpul finalei de la Amsterdam. Fotografie via Getty Images

Manuel Sanchis, căpitanul lui Real Madrid în acea seară, e convins că finala contra lui Juventus a fost un moment de cotitură pentru clubul din capitala Spaniei. „Probabil cel mai important joc din istoria Realului. Așteptaserăm cu toții, vreme de 32 de ani, o Cupă a Campionilor. În tot acest timp, foamea de succes crescuse în rândul suporterilor, jucătorilor și conducătorilor, așa că vă imaginați ce dorință de victorie am avut în ziua aceea”, a spus legendarul apărător spaniol. Însă vestiarul „albilor” era măcinat de probleme.

Jupp Heynckes preluase echipa de la Fabio Capello, care cu un an în urmă câștigase campionatul Spaniei, însă fusese demis de patronul Lorenzo Sanz din cauza stilului „prea italian” pe care-l imprimase madrilenilor. Din nefericire, germanul nu reușise să rupă gura târgului la Madrid. Realul nu doar că nu juca mai spectaculos decât cu Capello, însă nici măcar nu avea rezultatele din vremea italianului. Traseul în Liga Campionilor – unde Real câștigase o grupă cu Rosenborg, Porto și Olympiacos, apoi trecuse de Leverkusen, în sferturi, și de Dortmund, în semifinale – era singurul plus al mandatului lui Heynckes. Dincolo de asta, antrenorul german eșuase în încercarea sa de a se impune în fața jucătorilor. Unii dintre ei – precum Hierro și căpitanul Sanchis – îl desconsiderau și îl doreau înapoi pe Capello, în timp ce alții îl ignorau complet. Cu doar o săptămână înaintea finalei, neamțul îi mărturisea președintelui clubului că nu mai poate controla grupul.

Ce-i drept, chiar dacă aveau probleme evidente, madrilenii nu duceau lipsă de jucători de valoare. În finala de la Amsterdam, „albii” au trimis pe teren un trio ofensiv format din Mijatovic (care în 1997 se clasa pe locul doi în topul „Balonul de Aur”, după brazilianul Ronaldo), Morientes și Raul. La mijloc jucau Seedorf, Karembeu și Fernando Redondo, închizătorul din fața apărătorilor centrali Hierro și Sanchis. În flancurile defensivei Realului se regăseau Panucci și „bombardierul” Roberto Carlos, culmea!, unul dintre oamenii în jurul căruia spaniolii își construiseră jocul ofensiv.

„La cabine, înainte să intrăm pe teren, ne-am strâns și ne-am spus: «Băieți, nu știm dacă vreunul dintre noi va ajunge din nou într-o finală. Așa că haideți să mergem și să jucăm un meci mare. Trebuie să facem tot ce e posibil ca să câștigăm». Și am făcut totul”, povestește Mijatovic, care avea să devină eroul Realului.

Mijatovici și momentul de „fericire pură”

Mijatovic sărbătorește golul cu coechipierii. Fotografie via

Partida s-a jucat pe 20 mai 1998, la Amsterdam, în fața a 48 de mii de spectatori, însă ar fi putut să fie altfel. Ambele cluburi au solicitat oficialilor UEFA ca finala să se dispute în două manșe, una la Madrid și alta la Torino, pe motiv că numărul cererilor pentru bilete venite de la fani e uriaș. Forul european a refuzat propunerea ieșită din comun, așa că Real s-a întors la Amsterdam, acolo unde, cu 36 de ani în urmă, pierdea o finală de Cupă a Campionilor împotriva Benficăi lui Eusebio, scor 3-5. Primele minute ale jocului păreau să confirme previziunile experților. Juventus, cu un Zidane care zburda pe teren, s-a instalat confortabil în jumătatea madrilenilor, iar Deschamps i-a dat primele emoții lui Bodo Ilgner, neamțul din poarta Realului. Totuși, în ciuda dominării italienilor, marea ocazie a primei reprize au ratat-o spaniolii. După o cursă pe partea stângă, Mijatovic i-a trimis în fața porții lui Raul, care însă a reluat pe lângă poartă dintr-o poziție ideală.

Repriza a doua a început tot cu Juventus în atac. Mark Iuliano ar fi putut deschide scorul după o lovitură liberă executată de Zidane, însă fundașul italian a reluat peste bară din doar câțiva metri. Puțin mai târziu, Inzaghi a fost și el aproape de gol, doar că voleul oportunistului vârf al torinezilor a fost scos de sub bară de Ilgner. Ratarea lui Inzaghi a fost momentul în care Realul s-a trezit și a ieșit la joc. Iar în minutul 66, madrilenii au dat lovitura. Un atac prelungit, început cu centrarea lui Panucci, a dus mingea în partea stângă, la Roberto Carlos, care a trimis o centrare șutată spre careul italian. Iuliano a deviat mingea, aceasta a sărit norocos la Predrag Mijatovic, iar muntenegreanul a finalizat cu calm. L-a driblat pe Peruzzi și a trimis mingea în poartă, din unghi, în ciuda opoziției târzii a lui Paolo Montero. „Acele câteva secunde de după gol au fost fericire pură. N-am mai simțit așa ceva niciodată”, mărturisea, emoționat, Mijatovic.


Citește și: „Groapa lui Maspero”. Istoria unui Derby della Mole în care Juventus a condus cu 3-0, dar nu a câştigat



Într-adevăr, când a văzut mingea în plasa porții, muntenegreanul s-a descătușat. S-a dus direct la colegul Fernando Sanz, aflat pe banca de rezerve, omul care îi spusese că va înscrie golul decisiv. Pentru Mijatovici, momentul era cu atât mai prețios cu cât înaintea finalei fusese incert din cauza unei accidentări la gambă. Pe deasupra, atacantul lui Real traversase, la fel ca întreaga echipă, un sezon submediocru, în care nu își regăsise forma avută sub comanda lui Capello. De altfel, reușita din poarta lui Peruzzi era prima a lui Mijatovic în acel sezon de Liga Campionilor. Dar ce gol important!

Juventus a forțat egalarea în finalul meciului, iar Davids a fost aproape s-o restabilească, în urma unei acțiuni în care a trecut prin toată apărarea Realului. Însă olandezul a finalizat slab, iar mingea șutată de el s-a oprit în brațele lui Ilgner. A fost singura ocazie a „Bătrânei Doamne”, într-un final trăit cu inima strânsă de suporterii „albilor”. Nu și de căpitanul Manuel Sanchis, care a afirmat că „după ce am marcat, timpul a zburat repede. Ne-am uitat cu subînțeles unii la alții și parcă ne-am spus «E gata meciul!». Dar sunt convins că acele 25 de minute de după gol au fost o eternitate pentru comentatori sau fani”.

Rezumatul finalei

Începutul erei „galactice”

Bucuria madrilenilor. Fotografie via

Bucuria madrilenilor, care cuceriseră a șaptea Cupă a Campionilor din palmares, a fost una de necrezut, după cum povestea Mijatovic, peste ani, într-un interviu pentru site-ul UEFA. „În primele trei sau patru ore de după meci nu-mi venea să cred. Apoi am realizat că e adevărat, că am devenit câștigători ai Cupei Campionilor și că eu am înscris un gol important, nu doar pentru mine, ci și pentru istoria Realului.” Muntenegreanul avea să mai rămână un singur sezon în capitala Spaniei. În 1999 a luat drumul Italiei, jucând trei ani la Fiorentina, fără prea mare succes.

Măsura euforiei „albilor” din acea seară e dată și de declarația lui Lorenzo Sanz, care a spus literalmente: „Acum pot să mor fericit!”. Însă după ce entuziasmul s-a mai domolit, la numai o săptămână după triumful de la Amsterdam, președintele Realului l-a demis cu sânge rece pe Jupp Heynckes. „Dacă n-am fi câștigat trofeul Ligii Campionilor, ar fi însemnat că am fi avut cel mai slab sezon din ultimii ani”, și-a explicat Sanz decizia.


Citește și: Cum a doborât-o PSG pe Real Madrid în 1993, într-o noapte magnifică pentru toți parizienii



În locul neamțului, pe Bernabeu a ajuns olandezul Guus Hiddink, care avea să fie demis după doar câteva luni. Galezul John Toshack a fost următorul tehnician pe banca Realului, dar cel care a adus o nouă Cupă a Campionilor la Madrid a fost Vicente del Bosque, în primăvara lui 2000, după o finală câștigată cu Valencia. Printr-o ironică „răzbunare a sorții”, Lorenzo Sanz și-a pierdut funcția de președinte al clubului, în favoarea lui Florentino Perez, la doar câteva săptămâni după acel triumf din anul 2000. Cu toate astea, prin achiziționarea unor fotbaliști precum Mijatovic sau Suker, omul de afaceri spaniol (care peste ani avea să cumpere clubul Malaga și apoi să-l vândă unor investitori din Qatar) a pus bazele viitoarei ere a „galacticilor”. Datorită lui Sanz, Real Madrid a revenit în prim planul Europei, după decenii de secetă.

Comentarii