DISTRIBUIȚI

În Madrid există celebrul și mult-titratul Real, cu fani în toată lumea. Mai e Atletico, echipa care a ieșit dintr-un con de umbră în ultimul deceniu și care acum se află în topul fotbalului nu numai spaniol, ci și al celui mondial. Pe lângă granzi, sediile cluburilor Getafe și Rayo Vallecano au și ele cod poștal de Madrid. Nici Rayo și nici Getafe nu au trofee în palmares. Dacă suporterii lui Getafe își cam împart dragostea cu Real, fanii Los Vallecanos admit cu greu că sunt madrileni. De altfel, un vers din piesa dedicată echipei de către formația punk Ska-p e Aqui no hay capital (trad. Aici nu e capitala).

Nu e deloc întâmplător că o trupă punk a compus un imn pentru Rayo, pentru că valorile suporterilor echipei se intersectează cu cele ale mișcării punk. Cartierul, chiar unul dintre cele mai sărace din Madrid, este locuit de imigranți și de cei din clasa muncitoare. Nici echipa nu stă prea bine din punct de vedere financiar. Rayo nu prea a avut bani de-a lungul istoriei, așa că și-a căpătat renumele de echipa yo-yo. Însă fanii au urmat-o peste tot cu același devotament.

Povestea clubului l-a fascinat atât de tare pe jurnalistul britanic Robbie Dune, încât acesta s-a mutat pentru un an în Spania și a scris o carte intitulată Eroii clasei muncitoare: Povestea echipei Rayo Vallecano. Englezul era îngrijorat că nu știe spaniolă și ăsta a fost primul lucru pe care l-a făcut când a venit în Spania, să învețe limba lui Cervantes. Dar probleme de integrare în Vallecas nu a avut deloc și chiar a rămas plăcut surprins de cât de bine primit a fost în comunitate.

Începuturile: alegerea numelui și un anunț la ziar

1924, anul în care Rayo a luat ființă. Fotografie via Union Rayo

Fotbalul pe care îl știm azi a sosit în Spania la sfârșitul secolului al XIX-lea și, ca peste tot în lume, a venit din Insulă. Fie prin intermediul englezilor cu treburi prin Spania, fie prin cel al spaniolilor care au studiat în Marea Britanie. Primul club din Spania a fost fondat în 1889 și încă există. E vorba de Recreativo de Huelva, echipă care joacă acum în Segunda División.

La 4 iunie 1924, apărea un anunț în ziarul Libertad: Grupul sportiv El Rayo salută celelalte grupuri sportive și anunță că acceptă confruntări, oriunde și oricând le e convenabil, începând cu duminica viitoare. Răspundeți, vă rugăm, ziarului sau trimiteți o scrisoare către biroul nostru, situat pe Carmen 28. Erau multe echipe în Vallecas pe atunci, dar Rayo e singura care a rămas și azi.

Povestea lui Rayo a început în casa doamnei Prudencia Priego. Unul dintre cei patru copii ai ei, Julian Huerta Priego, a devenit primul președinte al clubului, dar toți frații Priego s-au implicat activ la începuturile grupării. Tot unul dintre ei a fost și primul căpitan al echipei Juan, cel mic. Pe atunci, Rayo era un micuț club de familie. Paradoxal, numele nu l-a dat un membru al familiei Priego, ci Luis Gonzalez Rubio, care avea doar 16 ani atunci: El Rayo, adică Fulgerul, denumire care nu are doar greutate, ci și o tonalitate plăcută.

America de Sud din Vallecas

Atmosfera sud-americană pe care o fac suporterii lui Rayo. Fotografie via

Dacă îți dorești să simți atmosfera din America de Sud și nu ai bani suficienți să călătorești până acolo, Rayo e cel mai bun loc din Europa unde o poți trăi, scrie jurnalistul Robbie Dune.

Atmosfera nu e singura legătură a lui Rayo cu America de Sud. Designul tricourilor de la River și de la Rayo e aproape identic. Los Vallecanos au jucat în alb până în 1948, an în care au adăugat dunga roșie pe tricou, însă nu în urma unui acord cu argentinienii, ci datorită unuia de ajutor reciproc cu concitadina (strict tehnic vorbind) Atlético. Chiar dacă înțelegerea semnată a durat un singur an, Rayo a menținut același echipament până în zilele noastre. Relațiile bune între Rayo și actuala echipă a lui Diego Simeone s-au menținut până în era noastră. Diego Costa sau Saúl Ñíguez s-au rodat în Vallecas până s-o conducă pe Atlético spre glorie.

Decizia de a copia designul argentinienilor care jucau cu dungă roșie oblică pe tricourile albe încă din 1905 – a venit din admirație pentru jocul lui River. Turneele din presezon nu aveau nicidecum anvergura celor de azi, dar se organizau și atunci meciuri intercontinentale, înainte de începerea campionatelor. Acolo, spaniolii s-au îndrăgostit de stilul de joc al sud-americanilor, într-un moment în care River încânta America Latină. Argentinienii nu s-au simțit deloc jigniți că Rayo le-a adoptat echipamentul. Dimpotrivă, asta a ajutat la dezvoltarea relațiilor dintre echipa de cartier de la marginea Madridului și uriașul club sud-american.

O pasiune fără granițe și fără frontiere, așa era catalogată relația dintre cele două cluburi de către unul dintre liderii suporterilor argentinieni. În 1953, River a venit să joace în Madrid, iar Rayo le-a pus argentinienilor la dispoziție baza lor de pregătire. În semn de apreciere, sud-americanii le-au lăsat două rânduri de echipamente, iar Los Vallecanos chiar au jucat câteva meciuri oficiale în ele. În cele din urmă, le-au dat echipei de juniori.


Citește și: Violența extremă a ultrașilor din America de Sud: bătăi crunte, arme și crimă organizată


Idealismul, literă de lege la Rayo

Carmen Martinez Ayudo, pensionara pentru care Rayo a strâns bani. Fotografie via Marca

Nu de puține ori de-a lungul cărții sale, Robbie Dunne subliniază caracterul social al clubului. Spre exemplu, Rayo nu a stat cu mâinile în sân când poliția i-a bătut la ușă pensionarei în vârstă de 85 de ani, Carmen Martínez Ayudo, cu un ordin de evacuare în mână.

Femeia avea datorii de peste 40 de mii de euro, despre care nici măcar nu știa. Soțul și fiul ei puseseră casa ca garanție pentru un împrumut. Între timp, bărbatul femeii murise, iar casa a moștenit-o fiul, care nu și-a mai plătit ratele. Reacția clubului a fost superbă: i-a promis femeii că îi va plăti chiria până la finalul vieții. 

Asta nu înseamnă că Rayo e un club cu o situație financiară bună. Dimpotrivă. În sezonul 2015-2016, Rayo se zbătea să rămână în prima divizie cu un buget de 7,5 milioane de euro. Echipa aflată imediat deasupra lor era Granada, cu un buget de 22 de milioane de euro. Barcelona dispunea de 470 de milioane de euro, în timp ce Realul avea 512 milioane. Atunci, echipa nu a reușit să se mențină în La Liga și a picat în Segunda División. Au fost și niște suspiciuni de blaturi ale rivalilor, dar nimic – încă – dovedit.

Cert e că, în ciuda retrogradării, Rayo a fost în frunte la un capitol al jocului: posesia. Los Vallecanos dominau un top al posesiei în Europa, alături de Barcelona și Bayernul lui Guardiola. 

Chiar dacă nume mari, precum Juande Ramos, Lopetegui, Di Stefano sau Camcho, au fost pe banca lui Rayo, de departe Paco Jémez e cel care a rămas în inimile suporterilor. A fost unul dintre cele mai consistente mandate: a durat din 2012 până la retrogradarea din 2016. Idealismul lui Jémez în ceea ce privește jocul se intersecta cu idealismul suporterilor în ceea ce privește totul. Unii nu se fereau deloc să catalogheze acel stil drept unul sinucigaș. Dar Jémez nu pleca urechea la critici și voia să le dea oamenilor spectacol. Prefera să piardă cu 4-5 decât cu 0-1. În sezonul în care a retrogradat, Rayo a fost pe locul patru în clasamentul echipelor cu cele mai multe goluri. 

Cultura fanilor lui Rayo

Willy Agbonavbare va rămâne mereu în inimile fanilor din Vallecas. Fotografie via Marca

Fanii lui Rayo sunt foarte vocali și reactivi. Se opun rasismului, xenofobiei nu tolerează deloc fascismul (cale greu de urmat pe timpul lui Franco), printre altele. Au luat atitudine, în 2017, când conducerea a vrut să-l împrumute de la Betis pe Zozulya. Când a venit în Spania, jucătorul purta un tricou despre care jurnaliștii spanioli au spus că e un simbol nazist: Am ajuns la Sevilla cu un tricou pe care era stema Ucrainei. Jurnaliștii au scris că purtam un tricou care avea simbolul unei grupări paramilitare, al cărui semn se distinge clar de stema țării mele. Cum am mai zis (n.a. la conferința de prezentare de la Betis), nu am nicio legătură cu vreo grupare paramilitară”, a spus atunci jucătorul ucrainean, potrivit BBC.

Ziarul care a răspândit informația și-a cerut scuze și a șters articolul. Jucătorul ucrainean a trimis și o scrisoare către suporterii lui Rayo, în care a negat orice legătură cu nazismul, dar n-a ținut și pentru fanii Vallecanos, iar Zozulya nu a evoluat deloc pentru club. 

Nici jucătorii nu s-au dat deoparte când a fost vorba să protesteze. La manifestațiile împotriva măsurilor de austeritate ale guvernului spaniol, din martie 2012, jucătorii au lăsat baltă antrenamentele și s-au alăturat protestelor. Am făcut azi (n.a. –  miercuri) două antrenamente, pentru că joi nu ne vom pregăti, pentru a ne alătura protestelor, a declarat portarul de atunci al lui Rayo, Joel Robles, pentru portalul englez When Saturday Comes. De altfel, publicația chiar cataloghează gestul fotbaliștilor lui Rayo ca fiind unul atipic: Dintre toate sferele profesionale, te-ai aștepta cel mai puțin ca fotbaliștii să se alăture unor măsuri antiausteritate.

Ca orice grup cu înclinații către valorile stângii, și microbiștii din Vallecas sunt împotriva supracomercializării fenomenului. Totuși, clubul s-a implicat pe piața americană, una care chiar datorită unui marketing agresiv există, iar asta nu le-a plăcut deloc suporterilor. La sfârșitul lui 2015, Rayo a anunțat că deschide o franciză în NASL (a doua ligă americană – impropriu spus, pentru că din ea nu se poate ajunge în MLS și nici din MLS nu se poate retrograda). Aminteam că Rayo nu o ducea deloc bine din punct de vedere financiar: în acel moment, mai era nevoită, de exemplu, să facă economii la transport; jucătorii schimbau avioane ca să economisească bani, chiar mergeau uneori cu autocarul pe distanțe considerabile. În cele din urmă, nemulțumirile fanilor au avut ecou: franciza s-a închis, iar conducerea a dat asigurări că va investi în stadion.


Citește și: Fotbalul din Salzburg, între succesul lui Red Bull și pasiunea suporterilor care au pornit din liga a șaptea


Printre paginile de istorie ale clubului, de aproape un deceniu s-a strecurat și românul Răzvan Raț. Fostul fotbalist al lui Rapid, Șahtior sau West Ham a simțit pe propria piele, timp de un an, atmosfera boemă a cartierului Vallecas.

Dar legenda clubului rămâne Wilfred Agbonavbare, un portar nigerian care a apărat poarta lui Rayo din 1990 până în 1996, contribuind la două promovări ale echipei. Agbonavbare a murit de cancer în 2015, la 48 de ani, însă clubul nu l-a uitat. O tribună a stadionului Campo de Fútbol de Vallecas îi poartă numele africanului, iar Rayo a strâns bani pentru ca cei trei copii din Nigeria ai lui Agbonavbare, care nu-și văzuseră tatăl de zece ani, să își conducă părintele pe ultimul drum.

Carmen Martínez Ayudo, pensionara de 85 de ani care în urmă cu trei luni primise bani de la club pentru a nu fi evacuată, a sărit și ea în ajutorul rudelor lui Agbonavbare, cărora le-a donat zece mii de euro. A considerat că aceștia aveau nevoie de acei bani mai mult decât ea. Despre asta e vorba în Vallecas.

Comentarii