Apărută pe scena fotbalului german abia în primăvara lui 2009, RasenBallsport Leipzig a ars repede etapele în drumul său spre spre faimă. În sezonul trecut, la întâia apariție în Bundesliga, formația din Estul Germaniei a devenit vicecampioană, după ce o bună perioadă a amenințat chiar supremația de neclintit a lui Bayern. Anul acesta, „taurii” din Leipzig ocupă momentan doar poziția a șasea în campionatul Germaniei, dar speră în continuare să prindă la final un loc care să-i trimită, din nou, în Champions League. Mai mult, RB Leipzig și-a făcut intrarea, cu stil, și pe continent. A încheiat pe trei grupa de Liga Campionilor, în urma lui Beșiktaș și Porto, dar în fața lui AS Monaco, iar acum se pregătește de sferturile de finală ale Europa League, unde se va duela cu Marseille.
În mod normal, toate aceste performanțe ale unei echipe tinere, care nu exista în urmă cu un deceniu, ar trebui să stârnească admirație și laude. Mai ales că fotbalul jucat de RB Leipzig, cu precădere de când Ralf Rangnick a fost cooptat în stafful „taurilor”, este unul ofensiv, spectaculos și eficient. Numai că realitatea e alta: cei mai mulți dintre cei implicați în lumea fotbalului, atât suporteri cât și conducători, sunt revoltați de succesul artificial și obținut peste noapte al clubului din Saxonia. Cățărată pe un munte de bani ca să ajungă în vârf, RB Leipzig e considerată aproape unanim o construcție pur comercială, care amenință tot ce înseamnă tradiție, pasiune și romantism în fotbal.
Primită cu ostilitate la Munchen sau Hamburg, Red Bull a găsit locul potrivit la Leipzig
Aventura pe repede-înainte a „taurilor” începe în Markranstadt, un orășel de 15 mii de locuitori aflat la 11 kilometri de Leipzig. Multimilionarul austriac, Dietrich Mateschitz, co-fondator al companiei de energizante Red Bull, căuta de mai bine de trei ani să investească într-un club de fotbal din Germania. Compania deținea deja echipe care purtau numele brandului în Austria, SUA, Ghana și Brazilia, însă ambiția lui Mateschitz era să aibă succes în Liga Campionilor. Iar Germania, o țară cu puternică tradiție fotbalistică, era locul ideal pentru asta. FC St. Pauli, 1860 Munchen și Fortuna Dusseldorf au fost cluburile din vestul Germaniei pe care Red Bull ar fi vrut să le preia și apoi să le rebranduiască, dar s-a lovit de fiecare dată de proteste, uneori violente, ale fanilor locali. Același lucru s-a întâmplat inițial și în est, la Leipzig, în 2006, unde compania producătoare de energizante a renunțat în ultima clipă să investească 50 de milioane de euro în FC Sachsen, aflată atunci în a patra ligă.
Însă orașul din estul Germaniei, unul cu peste 500 de mii de locuitori și cu o istorie îndelungată în fotbal, era alegerea perfectă pentru a începe de la zero un proiect fotbalistic. Federația Germană de Fotbal s-a înființat aici, în 1900. Prima câștigătoare din Bundesliga, în 1903, a fost o echipă locală, VFB, iar succesoarea ei, Lokomotiv Leipzig, a obținut numeroase succese în anii ’70 și ’80. Cu toate astea, la sfârșitul anilor 2000, orașul din Saxonia nu avea nicio reprezentantă în primele trei ligi din Germania. Așa că Dietrich Mateschitz și-a îndreptat atenția spre SSV Markranstadt. Inițial, conducătorii micuței grupări sperau că Red Bull va cumpăra clubul, însă compania austriacă nu dorea decât să obțină licența pentru liga a cincea. „În 2009, din cauza recesiunii economice, companiile luptau să supraviețuiască, iar noi aveam semnale că sponsorii noștri nu ne vor mai susține. Așa că am vândut licența, cu gândul că vom folosi banii primiți pentru a investi în echipa a doua a clubului – aflată în liga a șaptea – și vom reveni curând în a cincea divizie”, povestește avocatul lui SSV Markranstadt, grupare care a primit 350 de mii de euro pentru această tranzacție.
Odată cu preluarea licenței, Red Bull a transformat complet clubul, de la nume și culori până la emblemă (care „îți dă aripi”) și lot de jucători. Așa a apărut o grupare nouă, cu o infrastructură de top și posibilități financiare uriașe. Red Bull Leipzig, sau RasenBallsport Leipzig, titulatura prin care compania austriacă a folosit inițialele băuturii pe care o promovează și, în același timp, a evitat orice problemă cu Federația. Dietrich Mateschitz nu și-a ascuns ambițiile nicio clipă. Încă de la început, multimilionarul a anunțat că obiectivul lui RB este să ajungă în Bundesliga și, într-o bună zi, chiar s-o câștige.
Fotbalul ofensiv și promovarea sistematică a tinerilor, elemente de bază ale clubului
„Taurii” au promovat în liga a patra în primul sezon de la înființare, însă aveau să rămână acolo timp de trei ani. În 2012, la Leipzig a ajuns Ralf Rangnick, fostul antrenor de la Stuttgart sau Schalke 04. Venit inițial ca director sportiv, Rangnick a supervizat tot ce s-a întâmplat la clubul din Saxonia, inclusiv investiția de 25 de milioane de euro în academia de tineret. În următorii ani, fotbaliștii crescuți de club au ajuns la naționalele de juniori ale Germaniei. „Pentru noi, totul e despre a le oferi tinerilor și talentaților sportivi șansa de a se dezvolta”, spunea Rangnick. De altfel, promovarea tinerilor (care a inclus și o politică strictă de a transfera doar fotbaliști sub 24 de ani) și abordarea jocului într-un stil ofensiv, „plăcut ochiului” au fost cele două direcții pe care fostul tehnician de la Schalke le-a impus la Leipzig. „Ideal ar fi ca toți jucătorii lui RB să provină de la academia clubului”, spunea și Dietrich Mateschitz, încă de la fondarea clubului, în 2009.
În 2013, RB a ajuns în a treia ligă, iar un an mai târziu a făcut pasul în 2. Bundesliga. Între timp, „taurii” s-au mutat pe stadionul principal din Leipzig, de aproape 43 de mii de locuri (care urmează să fie mărit), pe care au primit permisiunea să-l redenumească Red Bull Arena. Iar dacă la început localnicii nu s-au înghesuit la partidele lui RB, asistența fiind undeva la șapte mii de oameni în primele două sezoane, pe parcurs au acceptat, ba chiar au susținut noua echipă. În primul an în divizia a doua, media de spectatori pe teren propriu a fost de 25 de mii, peste cele ale unor cluburi istorice precum Munchen 1860 sau Union Berlin. În al doilea, cel în care Ralf Rangnick a coborât pe bancă și a obținut promovarea istorică în Bundesliga, media a fost de aproape 30 de mii. După ce a dus clubul în prima ligă, Rangnick a revenit în funcția de director sportiv, iar în locul său l-a numit pe austriacul Ralph Hasenhuttl, supranumit „Klopp al Alpilor” datorită filosofiei sale ofensive.
Bun motivator și tactician, austriacul a desăvârșit politica bazată pe sânge proaspăt a clubului. În primul sezon de Bundesliga, media de vârstă a jucătorilor lui RB Leipzig a fost de doar 23 de ani și doar cinci fotbaliști aveau peste 25. Desigur, Hasenhuttl a beneficiat și de un buget generos pentru transferuri, clubul plătind, spre exemplu, 24 de milioane de euro pentru Keita, 20 pentru Kevin Kampl sau 15 milioane pentru scoțianul Burke (vândut în această vară pe aceeași sumă în Premier League). Însă toate aceste investiții sunt unele de viitor, în niște fotbaliști care încă nu sunt staruri, dar au potențialul ca în câțiva ani să valoreze multe zeci de milioane de euro. Peste toate, Hasenhuttl a obținut și rezultate. O clasare pe locul doi în primul sezon de Bundesliga, plus (deocamdată) un sfert de finală în Europa League sunt performanțe la care nici măcar pretențioșii conducători ai clubului nu se așteptau atât de devreme.
Citește și: Istoria nonconformistă a lui Union Berlin, clubul „cool” al capitalei Germaniei
„Nu puteți cumpăra tradiția!”
Chiar dacă strategia co-fondatorului companiei Red Bull a fost complet diferită de cea a altor magnați, care au preluat cluburi din Europa și imediat au pompat sute de milioane în jucători deja consacrați, asta nu l-a ferit de critici. Dimpotrivă. RB Leipzig și-a câștigat repede nefericitul renume de „cel mai detestat club din Germania” și încă are de pătimit din cauza asta. În primii ani de existență, multe dintre amicalele „taurilor” au fost anulate la cererile suporterilor adverși. La un meci de liga a doua, fanii lui Aue l-au comparat pe Dietrich Mateschitz cu Hitler, iar pe susținătorii lui Leipzig cu naziștii. Altădată, la o partidă de Cupă, în 2016, ultrașii lui Dynamo Dresda au aruncat în apropierea terenului un cap de taur și au afișat un banner pe care se citea mesajul „Nu puteți cumpăra tradiția!”. Suporterii lui Union Berlin au purtat tricouri inscripționate cu mesajul „La Leipzig, cultura fotbalului moare”. Până și fanii lui Hoffenheim – o altă grupare acuzată că e o construcție artificială – au afișat mesaje sarcastice la adresa „taurilor” înaintea unui joc de Bundesliga: „Vrem înapoi titulatura de cel mai detestat club german!”.
Nu doar suporterii, ci și conducătorii rivali au pus adesea la colț gruparea din estul Germaniei. „În cazul lui RassenBall Leipzig avem pentru prima dată situația în care absolut nimic nu s-a dezvoltat în mod tradițional. Acolo, fotbalul se joacă pentru binele unei băuturi”, spunea, în noiembrie 2016, Hans-Joachim Watzke, președintele Borussiei Dortmund, club care înaintea partidei cu RB a refuzat să-i fie folosită emblemă pe o eșarfă comună. În 2014, Peter Neururer, pe atunci antrenor la Vfl Bochum, afirma că „RB Leipzig îmi provoacă greață. O competiție în care un club își permite să cumpere ce jucători vrea nu are nicio legătură cu sportul pe care îl iubim.”
Toate aceste critici au fost amplificate și de modul straniu în care Red Bull aplică o regulă a fotbalului din Germania, care spune că membrii (fanii) clubului trebuie să dețină peste 50% din acțiunile societății, iar o companie comercială nu poate avea controlul. Dacă, spre exemplu, la Bayern Munchen și Borussia Dormund taxa anuală pentru a fi membru cu drept de vot este în jur de 60 de euro, la RB Leipzig acest privilegiu valorează o mie de euro. Mai mult, achitarea exorbitantei taxe nici măcar nu conferă drept de vot, ci te face doar „suporter” cu acte. Ca urmare, în timp ce Bayern și Borussia au în jur de 200 de mii, respectiv 150 de mii de membri, toți cu drept de vot, RB numără doar 17, majoritatea angajați sau parteneri ai companiei Red Bull. Oficialii clubului din Saxonia susțin că această restricție e o măsură de precauție, pentru ca RB Leipzig să nu ajungă în situația de a fi deținută de suporteri cu intenții mai puțin ortodoxe.
Citește și: Clubul simbol al toleranței, ai cărui fani se luptă cu rasismul și discriminarea sexuală
Model pentru cluburile din estul Germaniei
În ciuda criticilor vehemente, gruparea din estul Germaniei a atras și susținători. Există fan cluburi inclusiv în Cuba sau în Mozambic, dar mai cu seamă în Leipzig, unde primarul e convins că RB „e cel mai bun lucru care se putea întâmpla pentru dezvoltarea economică a orașului”. Într-adevăr, din punct de vedere financiar, ascensiunea „taurilor” înseamnă enorm pentru Leipzig. Într-un singur sezon de Bundesliga, cei care vizitează orașul datorită fotbalului cheltuiesc în jur de 21 de milioane de euro, iar creșterea numărului de turiști – deveniți mai interesați de Leipzig odată cu succesul trupei locale – a dus la apariția a 1500 de noi locuri de muncă.
Pe lângă aspectul economic, succesul lui RB înseamnă însă și revitalizarea fotbalului din estul Germaniei, care, până la promovarea „taurilor”, nu mai avusese o formație în Bundesliga din 2009, de la retrogradarea lui Energie Cottbus. De altfel, după căderea Zidului Berlinului, cluburile din est au suferit enorm, mai ales din cauza lipsei sponsorilor și a managementului defectuos, chiar dacă fanii (spre exemplu, cei ai lui Union Berlin sau Dynamo Dresda) au umplut constant stadioanele și au rămas aproape de favoriții lor. Însă trecutul a arătat că loialitatea suporterilor nu e de ajuns pentru a face performanță, așa că RB Leipzig pare să fie modelul de urmat pentru grupările din această regiune.
Mai mult ca sigur, controversele din jurul clubului patronat de Red Bull nu vor înceta, mai ales că „taurii” au planuri mari. „Nu vreau să am 80 de ani când RB va câștiga pentru prima oară Bundesliga”, afirma Dietrich Mateschitz în 2016. Acum, cel care a dat viață proiectului de la Leipzig are aproape 74 de ani. Ar mai fi cinci sezoane în care RB să câștige campionatul în Germania, dar, la cum a progresat clubul în ultimii ani, nu-i deloc exclus ca titlul să vină chiar mai devreme.
