DISTRIBUIȚI

Dacă cuvântul „globe-trotter” a fost inventat pentru un om anume, atunci fără îndoială acel om este Dorian Marin. Mai puțin cunoscut în fotbalul autohton, Marin s-a născut în 1960 la Sascut, în județul Bacău, și a avut o carieră mai degrabă neconvingătoare ca jucător. A evoluat la grupări din ligi inferioare, ca Minerul Comănești, FC Baia Mare sau Midia Năvodari, și s-a retras devreme din activitate, din cauza unor probleme cu inima.

Odată ce-a agățat ghetele-n cui, s-a apucat de antrenorat și a părăsit țara în 2001, cu destinația Siria. Motivul plecării? Degradarea fotbalului românesc, după cum mărturisește Dorian Marin. „Această degradare, cauzată de lipsa de calitate a celor cu putere de decizie la cluburile din țară și pe care a prezis-o nea Costică Rădulescu, în 1997, s-a confirmat în următorii ani”, adaugă el.

De atunci, Marin a pregătit diverse echipe din zone profund exotice, precum Racing Beirut în Liban, Al Nasr în Oman, naționala statului Eritrea, Nalubaale în Uganda, King Faisal Babes în Ghana sau, cel mai recent, AFC Leopards în Kenya.

Dorian Marin, în 2014, antrenor al echipei ghaneze King Faisal Babes. Fotografie din arhiva personală

The Playmaker: Ați locuit în Siria până anul trecut, fix în perioada în care zeci de mii de sirieni fugeau din țară de frica ISIS. Nu v-ați temut să rămâneți acolo?
Dorian Marin: Ba da. Era o teamă la modul la care nu știai unde sau cine poate exploda la un moment dat. Dar cum tot ce avea familia mea era acolo, ne-am asumat riscurile. Treaba cu fugitul de ISIS are două fețe. Cei din Aleppo, Homs, Hama și toată Siria de Nord au fugit ca să-și salveze viețile și au pierdut agoniselile de-o viață. Dar există și persoane are au profitat de situație ca să obțină avantajele oferite de țările de adopție.

Care e cea mai ciudată experiență pe care ați avut-o în fotbalul sirian?
Jucătorii sirieni sunt indisciplinați și delăsători, pentru că așa îi fac să fie cei care îi conduc și îi manevrează din culise. Nu se lasă modelați tactic din cauză că oamenii care-i influențează au interesul ca antrenorii străini ajunși în Siria să nu-și arate valoarea, superioară față de cea a antrenorilor locali. Acest lucru e valabil și în Liban, și în Oman, unde am lucrat.

Spre exemplu, înaintea unui meci, la hotel, doi oficiali mi-au cerut echipa probabilă. Le-am dat-o și după un timp s-au întors cu o foaie de hârtie pe care era scrisă „echipa lor”. Am citit o dată, de două ori, de trei ori. Apoi le-am spus că într-adevăr, echipa lor e mai bună decât a mea, doar că trebuie să vorbească la FIFA. „De ce?”, m-au întrebat. „Ca să schimbe numărul de jucători în teren, de la 11 la 12”, le-am răspuns. Mi-au smuls foaia de hârtie din mână și-au plecat bălăcărindu-se unul pe celălalt.

În 2004, pe când antrenați echipa libaneză Racing Beirut, diverși oameni din conducere încercau să vă impună anumiți jucători. Cum sunau aceste cereri?
Racing este unul dintre cluburile comunității creștine din țară, iar mie mi s-a reproșat următorul lucru: că folosesc mai mulți musulmani decât creștini. Le-am răspuns cu cifrele: 14 partide jucate, dintre care nouă câștigate, patru terminate la egalitate și una singură pierdută. Asta după ce în sezoanele precedente echipa nu lega două victorii la rând. „Nu sunt nici preot, nici imam”, le-am zis. Mereu m-au interesat fotbaliștii, nu religia lor sau dacă sunt nepoții ori fiii unora sau altora. În plus, toți jucătorii din lotul lui Racing erau deja acolo, nu i-am adus eu.

„Maseurul nostru a fost alergat pentru c-ar fi făcut farmece”

Despre fotbaliștii africani se spune că sunt extrem de indisciplinați. Cum v-ați descurcat cu ei?
Pentru mine, jucătorii africani sunt cei mai dotați fizic și tehnic, iar sarcina antrenorului e să-i modeleze tactic și mental. Trebuie să știi cum să le vorbești, cum să-i faci să creadă în ei înșiși și-n imensul lor potențial. Dacă ești cinstit și pozitiv cu ei, fotbaliștii din Africa sunt în stare să moară pe teren pentru tine.

Cât de superstițioși sunt jucătorii din Africa?
Înainte de meciuri, fotbaliștii au tot felul de cântece-ritualuri și dansuri-rugăciuni, iar paznicii stadioanelor nu te lasă să inspectezi terenurile de joc, de frica să nu faci „juju”, adică farmece. Un exemplu despre cât de superstițioși sunt africanii: în Ghana, după ce echipa mea – King Faisal Babes – a câștigat derby-ul local cu Asante Kotoko, suporterii lor l-au alergat pe maseurul nostru. Îl acuzau că atunci când a tratat portarul accidentat în prima repriză, a pus ceva în acea poartă și de aceea atacanții lui Asante nu au marcat în partea a doua.

Amintiri din Ghana. Fotografie din arhiva personală a lui Dorian Marin

Fotbaliștii africani sunt înnebuniți să plece repede în Europa sau chiar în campionate mai slabe din Asia. Atât de prost sunt plătiți acasă la ei?
În Ghana și în Uganda salariile sunt undeva între 100 și 800 de dolari pe lună, iar primele de instalare încep de la o mie și pot ajunge, în cazul unor fotbaliști bine cotați, la șapte-opt mii de dolari. Primele de instalare se împart însă la cel puțin trei intermediari (oameni din club, antrenori locali, impresari etc). Problema cea mai mare e că salariile nu sunt întotdeauna plătite la timp, iar jucătorii sunt tratați la modul „sclavagist” chiar de către conaționalii lor aflați la conducerile cluburilor.

Se spune să nu bagi mâna-n foc pentru vârsta jucătorilor africani, deoarece își falsifică frecvent actele. Ați întâlnit cazuri?
O mulțime. La un turneu final U-17, unde am participat cu Eritrea, Nigeria, Ghana și Burkina Faso s-au prezentat cu fotbaliști care aveau trei, patru sau chiar cinci ani peste vârsta trecută în legitimațiile de joc. Mai mult de jumătate din echipa statului Togo era formată din fotbaliști mai bătrâni. Confirmarea că acest lucru e o practică uzuală în Africa a venit în perioadele în care am lucrat în Ghana, Kenya și acum, în Nigeria.

Un exemplu concret este Chrisantus Macauley, vârful și golgheterul Nigeriei U-17, campioană mondială în Coreea de Sud 2007. În 2008 a semnat cu Hamburg – unde nu a confirmat, iar nemții au spus că e cu patru ani mai în vârstă decât pretinde.


Citește și: „Aici până și managerul clubului ajută la curățenie!” Andrei Ciolacu, uimit de ce-a găsit în Singapore


Ați revoluționat fotbalul din Eritrea, dar nu v-ați prelungit contractul după un an. Cum a fost experiența?
În Eritrea m-a șocat bunătatea sufletească și dragostea de viață a oamenilor de acolo. Inteligența lor nativă, puterea de adaptare și dorința de a se perfecționa, atât a jucătorilor cât și a antrenorilor din stafful echipei naționale. Din păcate, ca peste tot în fotbal, și acolo sunt lichele puse pe distrus și pe furat.

Cum i-ați descrie pe antrenorii europeni care-și fac meseria în Africa?
În majoritatea cazurilor, antrenorii din Europa sunt doar turiști în căutare de climă caldă, care devin inamici publici pentru antrenorii locali. În unele cazuri, sunt surse de bani grămadă pentru cei care le intermediază și facilitează contractele, vezi cazul Avram Grant, fost selecționer al Ghanei. În foarte puține situații, sunt Mesia pe Pământ, precum Rajevac, care a dus Ghana în sferturile Cupei Mondiale din 2010, Herve Renard, care a câștigat Cupa Africii cu Zambia și Coasta de Fildeș,  sau Hector Cuper, care tocmai a calificat Egiptul la Cupa Mondială din Rusia. Poate și eu, în Eritrea.

„Antrenor român mâncat de crocodili de dragul șlapilor”

În România se vorbește des despre arbitri care influențează rezultatele meciurilor. Cum e în Africa?
La fel, poate chiar mai rău. În Ghana, spre exemplu, sistemul e profund corupt. Federația  de Fotbal controlează totul și cine nu e cu ei e împotriva lor. Arbitrii sunt trimiși de multe ori la sacrificiu, să facă un rezultat împotriva jocului și evidențelor din teren. De altfel, un arbitru local a fost omorât în bătaie de suporterii unei echipe gazdă care fusese furată ca-n codru.

Un alt exemplu, în 2006, la Nairobi, jucam cu Eritrea împotriva gazdelor, într-un meci de calificare la AFCON. În repriza a doua, la 2-1 pentru noi, un kenyan a centrat, iar vârful lor l-a luat în brațe și l-a trântit la pământ pe unul dintre fundașii mei. Arbitrul din Malawi a fluierat, eu am aplaudat faultul în atac, dar el a arătat punctul de la 11 metri. Norocul că starul lor, Dennis Oliech, a șutat afară, iar noi am câștigat meciul. Surprinzător, arbitrii nord-africani sunt mai cinstiți și știu să-și facă bine treaba.

Recent, ați avut o experiență nereușită în Kenya, unde ați stat doar cinci zile și i-ați acuzat pe oficialii clubului pentru care ați lucrat, AFC Leopards, că cereau procente din banii jucătorilor.
AFC Leopards e o mașină de tocat antrenori. În 2015, am fost antrenorul lor în ziarele de sport și la radio, din ianuarie până la sfârșitul lui februarie, când au angajat un croat care a acceptat să le dea 20% din contract, față de 10% agreați de mine. Anul acesta, în mai, a venit oferta direct de la președintele clubului, care mi-a garantat susținere totală.

Numai că, atunci când i-am spus că semnează cai în loc de fotbalișit, a plecat din țară și m-a lăsat cu șacalii pe care acum îi apără prin ziare. La AFC Leopards ajung doar jucători care acceptă să împartă banii cu cei din conducere.

Dorian Marin, în timpul perioadei petrecute în Kenya. Fotografie via sportpesanews.com

O peripeție de neuitat din Africa?
Una nebună în Ghana. Aveam meci în deplasare cu Heart of Lions în Kpando, regiunea Volta. La ducere, am traversat Volta cu feribotul, am ajuns la hotel, iar a doua zi urma meciul. Cu o oră înainte de startul partidei, a început o ploaie apocaliptică și cum abia îmi cumpărasem o pereche de adidași Mizuno pe care n-am vrut să-i murdăresc, mi-am pus șlapii. Am câștigat cu 1-0, iar patronul a venit cu prima și ne-a dat o masă copioasă undeva pe traseu.

Am ajuns la feribot pe la nouă seara și m-am dus pe malul lacului să-mi spăl șlapii. Când m-am aplecat spre apă, m-am simțit apucat de subsuori și smucit înapoi. Până să zic ceva, jucătorii mi-au spus agitați: „Coach, la ora asta vin crocodilii la mal după hrană, vrei să te pierdem?”. În autocar, managerul echipei mi-a spus râzând mânzește: „În ziarele de mâine – Antrenor român mâncat de crocodili de dragul șlapilor”.

Cât de complicat e pentru un european să se adapteze în Africa?
Depinde cine ești și ce faci. Ca antrenor de fotbal, mai ales atunci când le oferi șansa de a câștiga bani și glorie, ești respectat și chiar adulat. Într-adevăr, la cumpărături plătești taxa pentru culoarea pielii. Dacă kilogramul de roșii e jumătate de dolar, ție îți cer un dolar. Sunt și țări unde se practică răpirile de albi, pentru recompense, așa că paza bună trece primejdia rea.

Trei sfaturi pe care i le-ați da unui român care se gândește să antreneze în Africa?
Să iubească meseria și să știe să o facă chiar și în condiții care nu sunt tocmai de Champions League. Să respecte obiceiurile și tradițiile locului și să nu creadă că mintea stă în culoarea pielii. Să nu se „prostitueze” profesional de dragul unor avantaje – asta fac antrenorii locali, n-au nevoie de străini care să procedeze la fel.

În timp ce vorbim, sunteți în Nigeria. Ce planuri aveți acolo?
Am venit în august în Nigeria, la propunerea unor foști internaționali nigerieni și a unui om de afaceri local. Am construit o echipă foarte bună în statul Benue, doar că cei mai sus amintiți nu și-au respectat promisiunile, mai ales în ce privește salariile jucătorilor.

Acum sunt în statul Cross River, unde guvernatorul și comisarul pentru sport vor să pună bazele unei echipe de nivel continental. Să vedem ce-o să iasă.

Comentarii