DISTRIBUIȚI

De fiecare dată când se apropie o ediţie a Cupei Mondiale, se porneşte o adevărată vânătoare a superlativelor. Se caută cel mai frumos turneu final, cel mai bun jucător, cea mai bună echipă, meciul meciurilor şi, mai ales, cel mai frumos gol. La ultima categorie, nominalizările sunt, mai mult sau mai puţin, aceleaşi. „Golul secolului”, marcat de Diego Maradona contra Angliei, în 1986, reuşita lui Carlo Alberto din finala cu Italia, din 1970, care a consacrat triumful Braziliei lui Pele în Mexic sau chiar cea a lui Pele însuşi din ultimul act al ediţiei 1958, împotriva Suediei, sunt probabil cel mai des amintite. Pe „lista scurtă” se mai află Johan Cruyff, cu momentul care e considerat apogeul fotbalului total, Roberto Baggio şi cursa sa formidabilă din meciul contra Cehoslovaciei, la Coppa del Mondo, şutul incredibil al lui Nelinho, din 1978, sau sauditul Saeed Al Owairan şi „coast-to-coast-ul” dezlănţuit din partida cu Belgia, disputată la Mondialul american din 1994. Dennis Bergkamp, Archie Gemmill şi Manuel Negrete sunt de asemenea aduşi în discuţie, dar, de la un anumit punct, totul se reduce la preferinţele personale.

În condiţiile în care analizele se concentrează asupra unui cerc restrâns, multe goluri cu adevărat speciale rămân, poate nedrept, în afara discuţiei. Motivele sunt diverse. De exemplu, al doilea Mondial mexican, desfăşurat în 1986, a fost un adevărat festival de goluri superbe (o să vezi asta mai jos). Însă acestea au fost eclipsate complet de cursa lui Maradona din sfertul de finală cu Anglia. Sau de golul cu mâna înscris de acelaşi jucător, în acelaşi meci. Depinde din ce parte priveşti. Culmea ironiei e că şi starul indiscutabil al acelei ediţii a avut de suferit din cauza sa. Dubla reuşită contra englezilor a trecut în plan secund chiar şi „celălalt gol al secolului”, aşa cum a fost numit de o parte a presei golul pe care Diego l-a marcat în semifinala cu Belgia. Căpitanul „pumelor” a făcut 2-0 (golul de 1-0 i-a aparţinut tot lui), la capătul unei acţiuni în care a driblat aproape jumătate din echipa adversă. Nu sunt puţini cei care consideră că faza din penultimul act nu este deloc mai prejos decât cea reuşită în partida precedentă.

Golul lui Maradona din meciul cu Belgia 

Şi Cruyff s-a confruntat cu o astfel de problemă. În 1974, a marcat golul turneului, în meciul cât o semifinală cu Brazilia, astfel că puţini îşi mai amintesc momentul de virtuozitate din partida câştigată cu 4-0 în faţa Argentinei. Olandezul a făcut o preluare inaccesibilă celor mulţi, apoi, cu o mişcare fluidă, a driblat portarul aproape de pe loc şi a trimis simplu în plasă. O bijuterie!

Golul lui Cruyff din meciul cu Argentina 

În alte cazuri, motivele extrafotbalistice au fost cele care aproape au anulat realizările de pe teren. Maradona, un pas în faţă! Cupa Mondială din 1994, disputată în SUA, ar fi trebuit să fie ocazia reîncoronării argentinianului. Totul s-a terminat, însă, cu un scandal uriaş. După al doilea meci din grupă, contra Nigeriei, El Pibe d’Oro a fost depistat pozitiv la un control antidoping şi a fost exclus din competiţie. Cariera celui care are în continuare suficiente argumente pentru a fi considerat cel mai bun fotbalist din istorie se încheia în dizgraţie. Dar rupe-ţi câteva secunde să revezi ultimul gol pe care l-a marcat la Mondiale, contra Greciei. Un gol venit după o fază în care mingea a mers ca pe aţă, pe traseul Abel Balbo – Fernando Redondo – Maradona – Redondo – Claudio Caniggia – Redondo, înainte ca Maradona să o catapulteze în vinclu. Cineva care poate spune că ăsta nu e unul dintre cele mai frumoase goluri înscrise vreodată la Cupa Mondială nu poate fi luat în serios.

Golul marcat de Maradona cu Grecia 

Şi dacă tot am ajuns aici, să ne amintim că una dintre marile beneficiare ale suspendării lui Maradona în 1994 a fost chiar România, adversara sud-americanilor în optimile de finală. E adevărat, acum 24 de ani aveam şi noi un Maradona, pe Gică Hagi, care a ajuns în America în forma vieţii sale şi e posibil ca deznodământul partidei să fi fost acelaşi. Însă nu scade cu nimic din meritele „tricolorilor” dacă recunoaştem că absenţa decarului lor a avut o contribuţie mare la cel mai mare succes din istoria naţionalei noastre. Un succes consfinţit chiar de golul lui Hagi, după „o lecţie de contraatac predată vicecampionilor mondiali”, aşa cum spunea regretatul Cristian Ţopescu. Da, reuşita „Regelui” merită să se numere printre cele mai importante din istoria Mondialelor. Atât pentru faza propriu-zisă, cât şi pentru ceea ce a însemnat.

Golul marcat de Hagi cu Argentina 

Tot în categoria „eclipsaţilor” se numără şi Jairzinho, brazilianul care a marcat în toate meciurile disputate la primul Mondial mexican, în 1970. Golul lui Carlo Alberto, de care am amintit deja mai sus, a fost, pe drept cuvânt, imaginea victoriei obţinute de o naţională care este considerată şi în prezent cea mai bună din toate timpurile. Dar reuşita din finală a căpitanului nu a fost decât versiunea mai bună a golului înscris de Jairzinho în partida cu Anglia, din faza grupelor. Selecao s-a impus cu 1-0 în faţa deţinătoarei titlului, iar golul care a decis duelul ar merita în mod clar mai multă atenţie.

Golul marcat de Jairzinho cu Anglia 

Mai sus ai doar cinci exemple de goluri subapreciate din istoria Cupei Mondiale. Nu întâmplător le-am ales, pentru că este vorba despre fotbalişti cu nume, ceea ce arată că celebritatea nu este neapărat un criteriu când se realizează un clasament all-time. În acelaşi timp, mai sunt şi alte goluri care merită atenţia ta. Am selecţionat încă 15, fără a avea pretenţia că dau un verdict definitiv sau că realizez un top al lor. Tocmai de aceea, le prezint în ordine cronologică.

Zoltan Czibor, Ungaria – Uruguay 4-2 (Elveţia 1954, semifinale) 

La șase ani de la disputarea lui, revista World Soccer l-a numit „cel mai mare meci jucat vreodată”. Titulatură pe care şi-o păstrează şi în prezent în ochii unora. Faţă în faţă au stat campioana olimpică, o naţională neînvinsă de 30 de meciuri şi care bătuse Anglia cu 6-3 şi 7-1 în doar câteva luni, şi deţinătoarea titlului mondial, o echipă care nu pierduse vreodată la Cupa Mondială. Finala din semifinale, vorba clişeului. A ieşit un clasic cu șase goluri. Primul dintre ele, marcat de Zoltan Czibor, îşi are indiscutabil locul printre cele mai frumoase din istoria turneelor finale. Faza a fost începută la mijlocul terenului de Palotas, care i-a pasat lui Hidegkuti. Primul 9 fals al fotbalului a ridicat mingea pentru Kocsis, iar acesta i-a trimis cu capul lui Czibor, al cărui şut cu stângul la colţul lung a făcut inutil plonjonul lui Roque Maspoli.

Golul lui Czibor cu Uruguay 

Garrincha, Brazilia – Anglia 3-1 (Chile 1962, sferturi de finală) 

Cupa Mondială din 1962 i-a aparţinut, fără dubii, lui Garrincha. În condiţiile în care Pele a ratat aproape întregul turneu, din cauza unei accidentări, jucătorul considerat aproape unanim cel mai bun dribleur din toate timpurile a fost starul Selecao, pe care a condus-o spre al doilea titlu consecutiv. Meciul de referinţă a fost cel cu Anglia, din sferturi. Mané a marcat o dublă, iar al doilea gol, prin care a stabilit scorul final, a rămas memorabil: şut de pe loc, de la aproximativ 20 de metri, direct în vinclul porţii lui Ron Springett.

Golul lui Garrincha cu Anglia 

Ferenc Bene, Ungaria – Brazilia 3-1 (Anglia 1966, faza grupelor) 

Între sferturile de finală ale Cupei Mondiale din 1954 şi etapa a doua a grupelor de la ediţia 1966, Brazilia nu a pierdut vreun meci la turneul final. Cele două înfrângeri venite la distanţă de 12 ani una de cealaltă au fost suferite în faţa Ungariei. Naţionala maghiară prezentă în Anglia nu era nici măcar pe aproape la fel de puternică precum generaţia fantastică a lui Puskas, Hidegkuti şi Kocsis, dar se putea lăuda la rândul ei cu un titlu olimpic cucerit în 1964, la Tokyo. În Japonia, vedeta echipei a fost un tânăr care nu împlinise încă 20 de ani, Ferenc Bene, care a marcat 12 goluri, jumătate dintre ele în meciul câştigat cu 6-0 în faţa Marocului. La Cupa Mondială, a deschis drumul victoriei care s-a dovedit decisivă pentru calificarea în sferturile de finală, chiar împotriva deţinătoarei titlului. Bene a driblat ca un brazilian tot ce a întâlnit în cale şi a finalizat cu sângele rece al unui veteran.

Golul lui Bene cu Brazilia 

Teofilo Cubillas, Peru – Scoţia 3-1 (Argentina 1978, prima fază a grupelor) 

Înainte de a fi protagonista unuia dintre cele mai mari scandaluri din istoria Cupei Mondiale, naţionala Perului a arătat că ştie şi ceva fotbal. Golul marcat de Cubillas împotriva Scoţiei o dovedeşte. O lovitură liberă care nu poate lipsi din niciun top all-time.

Golul lui Cubillas cu Scoţia 

Arie Haan, Olanda – Italia 2-1 (Argentina 1978, a doua fază a grupelor) 

În 1978, fără Johan Cruyff, Olanda nu a avut strălucirea din 1974, însă acest amănunt nu a împiedicat-o să ajungă în a doua finală consecutivă la Cupa Mondială. Iar golul care a trimis „Portocala mecanică” în meciul pentru titlu rămâne unul cu adevărat memorabil. Haan a şutat violent de la aproximativ 30 de metri, iar plonjonul disperat al lui Dino Zoff a fost zadarnic. Italia şi legendarul său portar au mai aşteptat patru ani pentru un triumf urmărit aproape obsesiv încă din perioada interbelică.

Golul lui Haan cu Italia

Eder, Brazilia – URSS 2-1 (Spania 1982, prima fază a grupelor) 

Există pe YouTube o compilaţie cu cele mai frumoase goluri marcate de Brazilia la Cupa Mondială din 1982. Sunt aproape șase minute de fotbal minunat, care reprezintă testamentul lui Tele Santana. Nu întâmplător, acea echipă e considerată, la concurenţă cu Olanda 1974, cea mai bună care nu a câştigat titlul mondial. Oricare dintre golurile de acolo putea fi amintit în acest articol. Dar cel prin care Eder a adus victoria în minutul 89 al partidei cu Uniunea Sovietică rămâne numărul unu. Şi dacă Selecao nu pierdea contra Italiei, poate că lumea şi-ar fi adus aminte mai uşor de el.

 Golul lui Eder cu URSS 

Michael Laudrup, Danemarca – Uruguay 6-1 (Mexic 1986, faza grupelor) 

Am amintit mai sus despre calitatea golurilor marcate la Mondialul din 1986, rămase însă în plan secund din cauza cursei lui Maradona din meciul cu Anglia. Argentinianul nu a fost singurul plecat într-un slalom dezlănţuit la acea ediţie. Johan Cruyff spunea despre Michael Laudrup că a fost „unul dintre cei mai dificili jucători cu care am lucrat. Atunci când dă 80-90%, este de departe cel mai bun, dar eu vreau 100% şi foarte rar făcea asta”. Acum, dacă reuşita asta din meciul cu Uruguay – una dintre cele mai impresionante demonstraţii de forţă din istoria competiţiei – înseamnă „doar” 80-90% din ce putea fratele mai mare din familia Laudrup, atunci suntem ghinionişti că nu l-am văzut la 100%.

Golul lui Laudrup cu Uruguay 

Josimar, Brazilia – Irlanda de Nord 3-0 (Mexic 1986, faza grupelor) 

Fundaşul dreapta al Braziliei la turneul final de acum 32 de ani a fost unul dintre starurile acelei ediţii. Însă el nici măcar nu trebuia să fie în Mexic. Rămăsese fără club, nu mai jucase din martie şi nu avea vreo selecţie până atunci. Şi apoi a explodat pe cea mai importantă scenă a fotbalului. A marcat două goluri antologice, dar cel reuşit contra Irlandei de Nord l-a aşezat definitiv alături de alţi apărători laterali brazilieni, precum Carlos Alberto, Roberto Carlos sau Maicon. A dispărut din lumina reflectoarelor la fel de repede cum a apărut. Al doilea Mondial mexican i-a fost apogeu şi cântec de lebădă în acelaşi timp.

Golul lui Josimar cu Irlanda de Nord 

Igor Belanov, URSS – Belgia 3-4, după prelungiri (Mexic 1986, optimi de finală) 

Într-unul dintre marile meciuri ale istoriei Cupei Mondiale, Belanov a avut o prestaţie memorabilă. A reuşit un hat-trick, iar evoluţia sa din acea partidă a fost unul dintre motivele pentru care a câştigat Balonul de Aur în 1986, în ciuda înfrângerii dramatice pe care sovieticii au suferit-o în prelungiri. La impresia artisitică a contat cu siguranţă şi unul dintre golurile pe care le-a înscris. Acesta:

Golul lui Belanov cu Belgia 


Citește și: Cupa Mondială 2018: Șase echipe naționale care pot fi surprizele turneului


Claudio Caniggia, Argentina – Brazilia 1-0 (Italia 1990, optimi de finală) 

Nivelul la care a jucat  Maradona în 1990 nu a fost nici măcar apropiat de cel arătat cu patru ani înainte. Dar Diego avea încă resurse pentru a produce momente senzaţionale. Cum s-a întâmplat chiar împotriva marilor rivali sud-americani, în optimi. A luat mingea de la mijloc, a tras toată apărarea adversă după el şi l-a eliberat astfel pe Caniggia, care a marcat golul victoriei şi al calificării. De unde şi expresia „form is temporary, class is permanent”.

Golul lui Caniggia cu Brazilia 

David Platt, Anglia – Belgia 1-0, după prelungiri (Italia 1990, optimi de finală) 

Ce e mai bun decât un gol marcat în ultimul minut al prelungirilor? Golul ăsta înscris de Platt în ultimul minut al prelungirilor. Cu totul cu assistul lui Gazza.

 Golul lui Platt cu Belgia 

Michael Owen, Anglia – Argentina 2-2, 3-4 după lovituri de la 11 metri (Franţa 1998, optimi de finală) 

Una dintre marile rivalităţi ale fotbalului nu putea să nu producă momente memorabile de ambele părţi. Iar golul lui Michael Owen, pe atunci doar un puşti de 18 ani, face parte din această categorie. Ultimul englez care a câştigat Balonul de Aur a marcat după o acţiune personală splendidă, începută cu o preluare dificilă, din alergare, şi încheiată cu mingea trimisă în vinclu. În 2002, într-un sondaj realizat de FIFA, a fost votat al doilea cel mai frumos din istoria Cupelor Mondiale, după cel înscris de Maradona contra Angliei în 1986. Atunci încă era proaspăt în memoria fanilor.

Golul lui Owen cu Argentina

Salif Diao, Senegal – Danemarca 1-1 (Coreea de Jud şi Japonia 2002, faza grupelor) 

La prima prezenţă la Cupa Mondială, naţionala Senegalului a fost revelaţia competiţiei. A bătut deţinătoarea titlului, Franţa, în meciul de deschidere, şi a ajuns până în sferturile de finală. În drumul spre cele mai bune opt echipe ale lumii, africanii au oferit şi o lecţie de contraatac, la care probabil că s-au luat notiţe inclusiv la Coverciano.

Golul lui Diao cu Danemarca 


Citește și: Prințul scandalgiu din Kuwait, care a pătruns pe teren și a anulat un gol la Cupa Mondială din 1982


Rivaldo, Brazilia – Belgia 2-0 (Coreea de Sud şi Japonia 2002, optimi de finală) 

Mai rămânem puţin la primul Mondial asiatic, pentru capodopera creată de Ronaldinho şi Rivaldo împotriva Belgiei. Încă e greu să mă decid care dintre pasă, preluare şi finalizare e mai bună. Aşa că cel mai simplu e să te bucuri de întreaga fază.

Golul lui Rivaldo cu Belgia

Alessandro Del Piero, Italia – Germania 2-0, după prelungiri (Germania 2006, semifinale) 

Niciun triumf al squadrei azzurra nu e complet fără un contraatac scos direct din caietele lui Helenio Herrera sau Nereo Rocco. Cu atât mai dulce e succesul dacă un asemenea gol consfinţeşte calificarea în finală, chiar acasă la unul dintre rivalii tradiţionali. Tot ce ţine de această fază e impecabil. Ieşirea din apărare a lui Cannavaro. Pasa lui Totti pentru Gilardino. Assistul pentru Del Piero. Mingea care se duce cuminte în vinclu. Bucuria necontrolată a italienilor.

Golul lui Del Piero cu Germania

Comentarii