DISTRIBUIȚI

„Suntem liberi! Aşa să fim mereu, aşa să fim mereu!”. Așa începe imnul naţional al statului Peru. Și cea mai importantă valoare pentru urmaşii incaşilor este într-adevăr libertatea, pentru care au luptat vreme de secole întregi. Această luptă continuă i-a transformat într-un popor pasionat şi mândru, capabil de sacrificii greu de imaginat.

Anul 2018 a venit cu un cadou fotbalistic pentru oamenii din Peru. Sud-americanii au avut şansa de a fi reprezentaţi la un Campionat Mondial de fotbal, după 36 de ani de pauză. Și deşi naționala La Blanquirroja a fost eliminată încă din faza grupelor, nimeni nu a fost dezamăgit de rezultate. Asta pentru că povestea din spatele acestei participări este una fantastică, iar ecourile ei merg mai departe de sport.

Dragostea pentru fotbal, parte a identității naționale în Peru

Peru a ajuns în sferturile Mondialului din 1970, unde a fost oprită de Brazilia. Fotografie via

Cel mai popular sport din țară, fotbalul a ajuns în Peru la sfârşitul secolului al XIX-lea, prin intermediul unor imigranţi britanici. În 1892 s-a jucat primul meci oficial, iar Federaţia de la Lima s-a înființat în 1912. Necunoscută în Europa, competiţia internă, Primera Division, e una fierbinte, caracterizată de fotbalul său în stare pură și de orgoliile neînfrânate ale suporterilor gălăgioși. Club Universitario de Deportes, cu 26 de titluri, e cea mai titrată grupare a țării, urmată îndeaproape de concitadina Alianza Lima, care are 23. 

De altfel, rivalitatea dintre cele două e cea mai „feroce” în fotbalul peruan. „U”, așa cum sunt cunoscuți cei de la Universitario, și Alianza s-au întâlnit de 348 de ori de-a lungul anilor, însă cea mai însemnată confruntare a fost chiar prima. Disputată la 23 septembrie 1928, Federacion Universitaria – Alianza Lima era o partidă între un club recent format şi la prima apariţie în prima ligă, respectiv campionii en-titre. Mari favoriţi, cei de la Alianza au primit gol în primele minute, dar meciul s-a încheiat prematur după ce cinci jucători ai lor au fost eliminați. Jocul dur al celor de la Alianza i-a făcut pe fanii lui „U” să arunce cu obiecte în sportivii rivali, astfel că adversitatea era deja născută. Alianza şi Universitario mai au un rival local foarte important, clubul Sporting Cristal, adică cea de-a treia echipă din Peru, cu 18 titluri.


Citește și: Clubul simbol al toleranței, ai cărui fani se luptă cu rasismul și discriminarea sexuală


Însă echipa care îi aprinde cel mai tare pe fanii din Peru este naționala. Los Incas a jucat primul său meci în 1927, iar din 1936 a îmbrăcat celebrele tricouri complet albe cu dungi roșii, în diagonală. Peru, al cărei prim joc la Cupa Mondială a fost înfrângerea în fața României, în 1930, a obținut primul succes important în 1939. Atunci, a câștigat Copa America, acasă, la Lima. Au urmat decenii de suferință, în care peruanii n-au reuşit să se apropie de nivelul marilor ţări din America de Sud, precum Argentina ori Brazilia, însă apoi au trecut printr-o perioadă de graţie în anii ‘70.

Naţionala s-a calificat dramatic la Mondialul mexican, după o remiză scoasă în Argentina. În Mexic, „incaşii” au reuşit să prindă sferturile de finală, iar după doi ani, Unviersitario ajungea în finala Copei Libertadores. În ’75, Peru câştiga a doua Copa America, iar în 1978 şi 1982 reuşea participări consecutive la Mondial. Au fost anii de glorie pentru fotbalul din Peru şi pentru generalul Juan Velasco, conducător cu tendinţe dictatoriale. De altfel, Velasco s-a servit de aceste succese încă de la început, folosindu-le ca metoda de propagandă, şi a transformat fotbalul într-o mândrie patriotică. Astfel, dragostea peruanilor pentru fotbal a devenit parte a identităţii naţionale.

Fanii care și-au vândut mașinile, au făcut credite ori s-au îngrășat 25 de kile pentru a călători în Rusia

Fanii din Peru au sărbătorit pe străzi calificarea la Mondialul din Rusia. Screenshot via Youtube

După căderea controversatului regim Velasco a urmat perioada declinului fotbalistic în Peru. Abia în 2017, naţionala avea să obţină o nouă calificare la Mondial. Cu o echipă entuziastă şi adeptă a unui fotbal deschis, incaşii au trecut peste un complex care i-a ţinut trei decenii departe de acest gen de competiţie. Se spune că succesul e cu atât mai plăcut cu cât aşteptarea durează mai mult, iar pentru fanii Peru aşteptarea a fost foarte lungă. La Blanquirroja a avut de trecut un baraj cu Noua Zeelandă, iar după un 0-0 la Wellington, calificarea s-a decis la Lima. Înaintea partidei, 687 de mii de peruani au aplicat pentru un bilet, în condițiile în care Estadio Nacional din Lima poate primi doar 40 de mii de spectatori.

Calificarea a declanșat trepidație pe străzile din țară. „Am suferit după fiecare Mondial pe care l-am ratat, pentru că suntem foarte pasionați după fotbal. De aceea, după 36 de ani, suntem înnebuniți să urmăm echipa națională în Rusia. Mi-am vândut mașina ca să ajung aici. Aveam un Mustang GT și l-am dat, pentru că asta e o experiență pe care o trăiești doar o dată în viață”, spunea Angel Carranea, un fan peruan, pentru The Guardian.

Există suporteri care şi-au cumpărat bilete pentru Rusia încă din 2016, cu doi ani înaintea turneului, fără să aibă nici cea mai vagă idee dacă naţionala lor va ajunge sau nu la Moscova. Alţii au deschis credite bancare pentru a-şi permite deloc ieftina călătorie. Ştiind că vor primi sume compensatorii semnificative din partea firmelor pentru care au lucrat perioade îndelungate, dacă întrerup colaborarea, câţiva oameni au demisionat de la joburi chiar înaintea Mondialului. S-au ales cu timp liber şi bani numai buni de investit în marea lor dragoste: echipa națională.


Citește și: Locul în care trofeele nu contează: Hammarby, clubul cu spirit latin din inima Scandinaviei


Metodele peruanilor de a ajunge în Rusia au fost care mai de care mai ingenioase. Cea mai impresionantă poveste este cea a unui fan care s-a îngrăşat 25 de kilograme, pentru a prinde un bilet destinat persoanelor cu dizabilităţi. Miguel, un tânăr de 24 de ani din Lima, a încercat să-şi cumpere bilete de pe site-ul FIFA, însă n-a mai găsit nimic disponibil, în afara tichetelor destinate persoanelor cu dizabilităţi. A verificat criteriile pentru a obţine un astfel de bilet şi s-a apucat să le bifeze. Nu trebuia decât să se îngraşe 25 de kilograme în trei luni. După nenumărate mese bogate în carbohidraţi, certuri cu mama îngrijorată şi o aprobare de la medic, Miguel a reuşit să pună mâna pe bilete şi pe acceptul FIFA de a merge în Rusia pe un loc special.

Povestea sa nebunească a atras atenţia în mod deosebit, însă acest lucru nu s-ar mai fi întâmplat dacă ideea unui alt suporter era dusă la bun sfârşit. Tot cu obiectivul de a prinde un bilet destinat persoanelor cu dizabilităţi, unui fan din Peru i-a venit ideea de a-şi rupe un picior, numai că n-a găsit curajul să îşi pună în aplicare planul.

Povestea merge mai departe, poate până în Qatar

Dacă au noroc, peste patru ani vor merge și în Qatar. Fotografie via

Peru a pierdut la limită primele două meciuri de la Mondial, cu Danemarca și Franța. Sud-americanii n-au jucat rău, dar lipsa de experiență la nivelul ăsta s-a dovedit decisivă în cele două înfrângeri. Suporterii, în schimb, au impresionat pe toată lumea. „Au fost minunați, extraordinari! Erau atât de fericiți că sunt aici. După meci, au fost amărâți de ce s-a întâmplat, dar în același timp a existat mereu multă căldură și energie din partea lor”, povestește o localnică din Saransk (orașul în care Peru a jucat cu Danemarca), citată de BBC.

Sacrificiile şi eforturile incaşilor au fost recompensate de succesul favoriților cu 2-0 în faţa Australiei. Chiar dacă victoria obținută la Sochi nu le-a mai putut aduce calificarea, suporterii peruani au sărbătorit-o exuberant, pentru că a fost elementul care îi va putea face să exclame bucuroşi că tot efortul a meritat. Văzută drept potenţiala surpriză a competiţiei, Peru n-a reuşit să se apropie de acest statut, însă chiar şi aşa povestea sa va rămâne în amintirea comună îndeosebi datorită oamenilor de toate vârstele care au mers în Rusia, la peste 14 mii de kilometri depărtare de casă.

Incaşii lasă mărturie istoriei lacrimile din timpul intonării imnului și atmosfera spectaculoasă pe care au emanat-o atât în interiorul stadioanelor, cât şi în afara lor. Dar mai ales indiferenţa acestor oameni în fața realității că pe mulţi îi aşteaptă un drum de întoarcere pe care nu ştiu dacă au bani să-l parcurgă ori că se vor regăsi acasă fără un loc de muncă. Au la dispoziţie patru ani să caute noi idei şi resurse, în speranţa că vor avea şansa unei noi călătorii. Şi până în Qatar, tot 14 mii de kilometri au de mers.


Citește și: Fotbalul din Salzburg, între succesul lui Red Bull și pasiunea suporterilor care au pornit din liga a șaptea


Comentarii