DISTRIBUIȚI

Alexandria, 8 octombrie 2017. Egipt joacă meciul care o poate duce din nou, după aproape trei decenii, la Cupa Mondială. Adversarul este Congo, națională care ocupă ultimul loc în grupă și nu mai are niciun obiectiv. Totuşi, partida este complicată. Dar când Mohamed Salah deschide scorul, în minutul 63, totul pare să devină doar o formalitate. Apoi, cu două minute înainte de final, pe uriaşul stadion Borg el-Arab (86 de mii de locuri), plin ochi, se lasă liniştea. De nicăieri, Arnold Bouka Moutu egalează. Ţara africană cu cel mai mare succes pe continent e la un pas să rateze o nouă şansă de a merge la Mondiale. Salah e imaginea disperării. Se prăbuşeşte pe gazon, deznădăjduit. După câteva secunde, se ridică, aproape în lacrimi. Îşi încurajează colegii, face apel la sprijinul fanilor, dar fără convingere. 

De la margine se arată cinci minute de prelungiri. Cu toate acestea, puţini mai au forţa să creadă într-o răsturnare de situaţie. Însă, în minutul 90+3, Beranger Itoua are o intrare imprudentă în propriul careu asupra lui Mahmoud Hassan, mai cunoscut ca Trezeguet, iar arbitrul, un gambian de doar 38 de ani, Bakary Papa, nu stă pe gânduri şi acordă penalty. Aproape 90 de mii de spectatori şi întreaga naţională egipteană sunt în delir. Comentatorul repetă obsesiv şi gâtuit de emoţie „Allahu Akbar”. Aproape nimeni nu-şi mai aminteşte că lovitura de pedeapsă mai trebuie şi executată. Evident, Salah e cel care pune mâna pe minge şi o aşează la 11 metri. E momentul în care se trece de la un zgomot infernal la o tăcere ireală, de mormânt. În doar câteva secunde, entuziasmul de nestăpânit se transformă în anxietate şi în frică. Imaginile arată oameni rugându-se şi plângând. Doar golul aduce calificarea la turneul final din Rusia, iar o ratare ar fi mult mai dureroasă în acest context.

Teama oamenilor din tribune e firească. Egipt a fost de şapte ori campioana Africii (record absolut) şi prima ţară care a reprezentat continentul la Cupa Mondială, în 1934. Dar, de atunci, a mai participat doar o dată la competiţia numărul unu a fotbalului. S-a întâmplat în urmă cu 28 de ani, în Italia. În ultimele aproape trei decenii, „faraonii” s-au impus în patru rânduri la Cupa Africii, fără a reuşi să rupă blestemul preliminariilor pentru Mondiale. Astfel, fanii şi jucătorii s-au obişnuit cu eşecul. Eşecul a devenit a doua natură a lor, ceva firesc, indiferent de numărul succeselor din turneele continentale. Apoi au apărut ei. Adică Hector Cuper – paradoxal, un antrenor a cărui carieră este definită chiar de eşec – şi Mohamed Salah, considerat unul dintre marile staruri ce vor fi prezente în Rusia, alături de Leo Messi, Cristiano Ronaldo, Neymar sau Kylian Mbappe.

O participare meritorie la Coppa del Mondo și eșecurile ulterioare

Mahmoud El-Gohary este, aproape sigur, un nume care nu-ți spune mare lucru. Nu la fel stau lucrurile şi pentru egipteni. Pentru că el este antrenorul care a reuşit precedenta calificare a Egiptului la Cupa Mondială, la ediţia din 1990, găzduită de Italia. Dramatismul nu a lipsit nici atunci. Pe 17 noiembrie 1989, la Cairo, în faţa a o sută de mii de spectatori, „faraonii” au învins Algeria cu 1-0, prin golul lui Hossam Hassan. O adevărată legendă locală. E golgheterul all-time al naţionalei, a câştigat de trei ori Cupa Africii şi are nu mai puţin de 14 titluri naţionale, jucând atât la Al-Ahly, cât şi la marea rivală, Zamalek.

Golul lui Hossam Hassan în poarta Algeriei

Dar meciul de acum aproape 29 de ani a rămas cunoscut mai curând pentru incidentele care au urmat. Mai mulţi fani egipteni s-au bătut cu jucătorii algerieni în holul hotelului în care aceştia din urmă se aflau. În urma scandalului, un doctor egiptean a pierdut un ochi, vinovat fiind considerat Lakhdar Belloumi. Timp de aproape 20 de ani, cel care a devenit celebru în 1982, când a marcat golul prin care Algeria a învins RFG cu 2-1, la Cupa Mondială din Spania, a avut un mandat de arestare pe numele său. A susţinut mereu că e nevinovat şi a afirmat că a fost scos ţap ispăşitor doar pentru că era un nume important. De asemenea, a acuzat oficialităţile egiptene de faptul că au dat amploare cazului pentru a deturna atenţia de la erorile de arbitraj din partida decisivă pentru calificarea la Cupa Mondială.

Prima participare a Egiptului la Cupa Mondială după 56 de ani a fost una decentă, în ciuda locului patru ocupat în grupă. O grupă din care, totuşi, au făcut parte Anglia, viitoare semifinalistă, Olanda, campioana europeană, şi Irlanda. Magdi Abdel-Ghani a marcat singurul gol al africanilor, din penalty, în remarcabila remiză, scor 1-1, obţinută contra Olandei. Un alt egal, 0-0 cu Irlanda, şi o înfrângere la limită, 0-1 cu Anglia, au pus capăt aventurii „faraonilor” în Italia. Dar trebuie ținut că, în 1990, doar doi jucători din lot evoluau în afara ţării. Este vorba despre deja amintitul Abdel-Ghani, la Beira Mar, şi Magdy Tolba, la PAOK. Comparativ, din lotul preliminar de 29 pentru Rusia, mai mult de jumătate sunt stranieri, majoritatea legitimaţi la cluburi din Europa.

Rezumat Olanda-Egipt 1-1

După Coppa del Mondo, naţionala Egiptului a avut 19 selecţioneri, 11 dintre ei străini. Pe listă s-a aflat şi un român, Mircea Rădulescu. De asemenea, lângă Piramide au antrenat nume selecte, precum olandezul Ruud Krol, italianul Marco Tardelli sau americanul Bob Bradley. S-a mai apelat şi la El-Gohary, rechemat în două rânduri. În zadar. Egipt s-a împiedicat mereu în preliminariile CM.

Victoria eternului loc doi

Hector Cuper conduce un antrenament al „faraonilor”. Fotografie via Egypt Today

Punctul de cotitură a fost angajarea lui Hector Cuper, în 2015. Numirea argentinianului a fost privită cu neîncredere. Firesc. Tehnicianul venea după o serie de experienţe nereuşite la echipe de rang secund din Grecia, Spania, Turcia sau Emirate. De asemenea, nici ca selecţioner al Georgiei nu avusese succes. Dar, mai important decât orice, Cuper era perceput ca un etern loc doi. La Huracan, prima echipă pe care a pregătit-o, a ratat titlul în ultima etapă. Când a venit în Europa, a transformat-o pe Mallorca într-o forţă a Spaniei şi a Europei, dar a pierdut două finale în doi ani, în Cupa Regelui (1998) şi în Cupa Cupelor (1999). Au urmat Valencia şi alte două eşecuri în finale, de fiecare dată în Liga Campionilor: în 2000, cu Real Madrid, şi în 2001, cu Bayern Munchen, la penalty-uri. Massimo Moratti l-a adus la Inter, unde, în chiar primul sezon, a pierdut dramatic un Scudetto ce părea deja câştigat. Evident, în ultima etapă. Cinci ani la rând a fost aproape de triumf, de fiecare dată s-a împiedicat la ultimul pas. Sau, aşa cum glumea cunoscutul jurnalist Sid Lowe, probabil că într-o competiţie pentru locul doi, Cuper ar termina al doilea. La propagarea acesteia a contribuit şi înfrângerea din finala Cupei Greciei, în 2011, pe banca lui Aris. Apoi, pentru a da şi mai mult apă la moară detractorilor, Egipt a fost învinsă de Camerun în finala Cupei Africii din 2017.

Totuşi, atât tehnicianul sud-american, cât şi oficialii federaţiei egiptene au fost convinşi că cea mai bună decizie este să continue împreună. „Sunt momente în viaţă când, fără să faci planuri, totul se potriveşte”, spunea Cuper, la începutul lui 2017, într-un interviu pentru The Guardian. De altfel, obiectivul declarat al argentinianului a fost chiar de la început calificarea la Cupa Mondială. Parcursul foarte bun de la Cupa Africii a reprezentat doar un bonus. Şi o etapă din procesul de transformare a naţionalei Egiptului.

„Nouă ne place stilul brazilian. Oamenilor le place să vadă jucători talentaţi şi multe goluri, dar cu Hector Cuper e diferit. Toată lumea poate să vadă ce face. Îi învaţă pe jucători organizarea, are un sistem care nu se schimbă şi jucători care se obişnuiesc cu el. De aceea continuăm să ne îmbunătăţim jocul. Toată lumea spune acum că Egipt joacă având un sistem. Cuper joacă un fotbal prin care se câştigă, astfel că oamenii sunt mulţumiţi”, explica Hazem El-Hawary, membru în conducerea federaţiei egiptene, în timpul Cupei Africii din 2017. Un stil „puţin old-school”, aşa cum l-a numit Ahmed Elmohamady, unul dintre veteranii naţionalei, dar care a produs rezultatele dorite şi aşteptate de multă vreme. E adevărat, a beneficiat şi de un talent care apare odată la câteva generaţii, a cărui ascensiune fulminantă poate nu ar fi fost posibilă fără cel mai mare dezastru din istoria fotbalului egiptean.


Citește și: Cupa Mondială 2018: Șase echipe naționale care pot fi surprizele turneului


Idolul unui popor

Salah a ieșit pe locul doi la alegerile prezidențiale din Egipt. Evident, fără să candideze. Fotografie via

E un clişeu, dar Mohamed Salah este, într-adevăr, idolul unui întreg popor, omul care îi uneşte pe egipteni. Involuntar, fotbalistul lui Liverpool a dat naştere unui cult al personalităţii în toată regula. Statutul său a fost cel mai bine confirmat de ceea ce s-a întâmplat imediat după accidentarea din finala Ligii Campionilor, care a tăiat respiraţia tuturor compatrioţilor săi. Golgheterul „cormoranilor” a fost sunat personal de preşedintele Abdel Fattah el-Sisi, iar acesta a oferit primele informaţii legate de starea jucătorului de 25 de ani. Până la urmă, nu poţi risca să nu-ţi pese de un bun naţional, de un sportiv care, fără să candideze, a ieşit pe locul doi la alegerile prezidenţiale. Iar cu asta am spus totul.

E o mică surpriză că Salah a ajuns atât de sus fără a juca la vreuna dintre cele două forţe ale fotbalului egiptean, Al Ahly şi Zamalek (merită, totuşi, menţionat că Zamalek l-a respins la o selecţie, la juniori). Trebuie însă ţinut cont şi că dramaticele evenimente din 2012 i-au influenţat traseul pe care l-a avut în carieră. În urmă cu șase ani, într-un context politic oricum tensionat, a avut loc „Masacrul de la Port Said”, denumirea sub care au rămas cunoscute incidentele care au urmat meciului dintre Al Masry şi Al Ahly. Fanii primei echipe erau apropiaţi ai regimului, în timp ce ultraşii celeilalte formaseră nucleul protestatarilor din lunile precedente. Bilanţul ciocnirilor a fost teribil: 74 de morţi şi peste 500 de răniţi. A urmat suspendarea campionatului pe o perioadă nedeterminată, astfel că multe cluburi au fost obligate să-şi vândă cei mai buni jucători pentru a supravieţui. Printre ele, El Mokawloon. De acolo, FC Basel l-a cumpărat pe Salah, în schimbul a doar 2,5 milioane de euro.

La doar 20 de ani, Salah ajungea în Europa, dar trecerea la un alt fotbal şi o altă cultură nu l-a afectat. Debutul neoficial al puştiului despre care nimeni nu auzise pe atunci a avut loc împotriva Stelei lui Laurenţiu Reghecampf. Un banal amical din intersezon, disputat în Austria şi câştigat de roş-albaştri cu 4-2. Egipteanul a şi marcat un gol. Primul al său în afara Africii.

Primul gol al lui Salah în Europa, marcat în poarta Stelei lui Reghecampf

Salah nu a rămas la Basel decât un an şi jumătate. Chelsea l-a cumpărat la începutul lui 2014, dar prima experienţă în Premier League a fost un eşec. Jose Mourinho nu i-a oferit multe şanse, iar cifrele perioadei petrecute pe Stamford Bridge nu sunt deloc impresionante: doar două goluri în 19 apariţii, în toate competiţiile. După un singur an, a fost trimis sub formă de împrumut la Fiorentina. În Italia şi-a relansat cariera. Mai întâi în Toscana, apoi la Roma. Vara trecută, Liverpool i-a oferit şansa revanşei în Anglia. A acceptat provocarea, dar probabil că nici Mo nu-şi imagina că transferul pe Anfield este începutul unei poveşti superbe. Egipteanul a devenit golgheter, cu 32 de goluri, şi a fost desemnat unanim jucătorul sezonului. În paralel, a fost decisiv în parcursul senzaţional reuşit de echipa lui Jurgen Klopp în Liga Campionilor, încheiat cu înfrângerea din finala de la Kiev, 1-3 cu Real Madrid. Un ultim act care pentru Salah s-a încheiat prea repede. A părăsit terenul după doar o jumătate de oră, accidentat la umăr, în urma unui duel cu Sergio Ramos. Iniţial, s-a crezut că va rata Cupa Mondială. Ca de multe ori în astfel de cazuri, s-a dovedit o alarmă falsă. Aproape sigur va lipsi doar la primul meci. Egiptenii pot răsufla liniştiţi.

Sezonul istoric reuşit în tricoul lui Liverpool a lăsat senzaţia că explozia lui Salah a venit de nicăieri. Dar drumul parcurs până în discuţia legată de posibilitatea de a câştiga Balonul de Aur nu a fost unul cu scurtături. Este rezultatul unui proces evident de creştere. „Dacă vă amintiţi, numărul golurilor din acest an este mai mare decât al celor de anul trecut, iar anul trecut a fost mai mare decât în anul precedent. În fiecare an am simţit că devin mai bun. Acesta e cel mai important lucru pentru mine”, a explicat egipteanul, într-un interviu pentru Sports Illustrated.

Într-o ţară care încă încearcă să-şi revină după traumele politice din ultimii ani şi în care corupţia, lipsa libertăţii şi problemele sociale continuă să fie la ordinea zilei, fiecare gol marcat de Salah a reprezentat o rază de speranţă. Astfel, starul vicecampioanei Europei a rămas una dintre puţinele bucurii ale conaţionalilor săi, care efectiv îl venerează. Sigur, la această zeificare a contribuit şi transformarea unui anumit penalty.


Citește și: Top 5 lucruri pe care trebuie să le știi despre Al Ahly, cel mai de succes club din lume


Cel mai important gol

Ne întoarcem de unde am plecat. Adică în prelungirile meciului Egipt-Congo, din octombrie 2017. Salah se pregăteşte să execute lovitura de la 11 metri care îi poate trimite pe „faraoni” la Cupa Mondială. Pleacă hotărât spre minge şi trage tare în stânga portarului, care se aruncă în dreapta. E gol şi nebunia se declanşează pe stadionul din Alexandria. Toată lumea se îmbrăţisează cu toată lumea, comentatorul nu mai poate vorbi din cauza lacrimilor. Copleşit de emoţii, crainicul arenei, Inas Mazhar, nici măcar nu mai are forţa de a anunţa golul şi numele marcatorului. De parcă nu ar şti oricum toată lumea. „Lacrimile curgeau din ochii tuturor: jucători, staff, forţe de securitate. A însemnat atât de mult pentru Egipt. Am scris istorie”, a declarat Mazhar pentru CNN.

Cele mai grele șapte minute din istoria fotbalului egiptean

În ceea ce-l priveşte pe Salah, nu sunt dubii. Acel gol este cel mai important din cariera sa. „Când joci pentru ţara ta e un alt sentiment. Nu spun că nu simţi ceva când joci pentru Liverpool, pentru că vedeţi că simt. Dar e un sentiment diferit să-ţi duci propria ţară la Cupa Mondială”, a mai spus Mo pentru Sports Illustrated.

Dintre jucătorii care au luat parte la campania de calificare pentru Rusia, doar opt erau născuţi în 1990, când Egipt a fost ultima oară la Cupa Mondială. Dintre aceștia, unul singur, portarul veteran Essam El-Hadary, care a împlinit 45 de ani în ianuarie, a văzut meciurile din Italia. Pe atunci, era doar un adolescent care bătea toată ziua mingea pe maidanele din Damietta natală. „Nu e vreun colţ de stradă pe care să nu ne fi jucat”, îşi amintea un prieten din copilărie. Acum îşi va conduce naţionala la turneul final din postura de căpitan şi cu gândul la un record impresionant.

Portarul record și o națională în căutarea primei victorii la Mondiale

El-Hadary are 45 de ani și va fi titular în poarta egiptenilor la Cupa Mondială. Fotografie via ESPN

Nu este ceva neobişnuit ca un portar egiptean să fie protagonist la Cupa Mondială. În 1934, când ţara din nord-estul Africii a fost prezentă prima oară la turneul final (culmea, desfăşurat tot în Italia), „faraonii” au jucat un singur meci, pierdut controversat în faţa Ungariei, scor 2-4, la Napoli. Mustafa Kamel Mansour, care s-a aflat în poartă la acea partidă, şi-a amintit că deciziile arbitrilor au influenţat rezultatul.

„La 2-2, colegul meu Fawzi (care marcase ambele goluri ale africanilor – n.a.) a luat mingea de la centru, a driblat toţi jucătorii Ungariei şi a înscris a treia oară. Dar arbitrul nu a acordat golul, pentru un offside. Al patrulea gol al Ungariei a venit după un fault clar asupra mea. Am prins mingea după o centrare, dar atacantul lor m-a lovit cu genunchiul în piept. Mi-a spart nasul cu cotul şi chiar m-a împins dincolo de linia porţii. În loc să fluiere fault, arbitrul italian a acordat gol. A doua zi, toate ziarele italiene l-au criticat pe arbitru şi au recunoscut că a trimis Ungaria în faza următoare”, a povestit Mustafa Kamel Mansour pentru BBC, în 2002, cu puţin timp înainte de a înceta din viață.

După Cupa Mondială, Mansour l-a urmat în Scoţia pe James McRea, cel care a antrenat naţionala Egiptului, pentru a studia la Jordan Hill Training College. A jucat şi ceva fotbal, timp de doi ani, la cel mai vechi club din ţară, amatorii de la Queens Park, refuzând însă să devină profesionist. „Mi s-au oferit cinci mii de lire pentru a deveni profesionist, o sumă record pe atunci, dar nu am vrut să joc pentru bani”, şi-a amintit fostul portar, care s-a întors acasă odată cu izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial.

Şi El-Hadary a avut scurte experienţe în străinătate. A trecut pe la Sion (Elveţia), Al Merreikh (Sudan), iar în prezent joacă în Arabia Saudită, la Al Taawoun. Însă cariera sa e legată aproape total de Egipt. În special de Al Ahly, unde a evoluat timp de 12 ani, din 1996 până în 2008. Mai în glumă, mai în serios, le poate fi tată aproape tuturor celor care îi sunt colegi la naţională. De altfel, când şi-a făcut debutul internaţional, în 1996, mulţi dintre componenţii lotului care va merge în Rusia abia dacă erau născuţi. Are opt titluri de campion cu Al Ahly şi a câştigat de patru ori Cupa Africii. În 2012, după un meci contra Coastei de Fildeş, în care a scos tot, Didier Drogba a dat verdictul: „E cel mai bun portar pe care l-am întâlnit”. Acum, e aproape să-şi completeze palmaresul cu o prezenţă la Cupa Mondială.

În Rusia, portarul-simbol al naţionalei Egiptului şi căpitanul ei va deveni cel mai bătrân jucător din istoria Cupei Mondiale. Deocamdată, recordul îi aparţine columbianului Faryd Mondragon (43 de ani şi 3 zile) şi a fost stabilit în 2014. Dar dacă sud-americanul s-a retras după turneul final din Brazilia, El-Hadary nu are astfel de gânduri. „Am fost mereu foarte determinat şi mi-am dorit să joc în continuare. Ăsta e caracterul meu. În perioada petrecută la Al Ahly, Ahmed Nagui (în prezent antrenorul cu portarii al naţionalei Egiptului – n.a.) mi-a spus că voi juca până după 50 de ani”, a povestit veteranul din poarta „faraonilor.

Obiectivul Egiptului în Rusia este să obţină prima victorie din istoria participărilor sale la Cupa Mondială. O ţintă care poate fi atinsă nu foarte greu, într-o grupă cu Uruguay, Arabia Saudită şi ţara gazdă. Totul depinde de forma lui Salah. „Cormoranul” nu va juca în primul meci, contra Uruguayului, indiscutabil cel mai dificil adversar, însă va fi pe teren la celelalte partide. Şi dacă vedeta echipei se va reface complet din punct de vedere fizic şi va repeta prestaţiile din acest sezon, egiptenii pot visa frumos. Iar de această dată nimeni nu-i va reproşa lui Hector Cuper un eventual loc doi.

Comentarii