DISTRIBUIȚI

În 2001, Fabio Capello a adus al treilea, şi ultimul, Scudetto din palmaresul lui AS Roma. Aceeaşi echipă împotriva căreia, cu doar trei ani înainte, suferise cea mai clară înfrângere a carierei. Pe 3 mai 1998, formaţia din capitala Italiei, condusă de pe bancă de „boemul” Zdenek Zeman, o bătea cu 5-0 pe AC Milan, în ceea ce La Stampa a numit „funeraliile unei foste mari echipe”.

„E punctul cel mai de jos în care ne-am aflat în cei 12 ani ai noştri la Milan. Am vorbit cu Berlusconi la pauză şi mi-a zis că se simte anihilat”, spunea, la finalul acelui meci, Adriano Galliani, care venise la club în 1986, odată cu preluarea acestuia de către Silvio Berlusconi. În perioada scursă între cele două momente, rossonerii şi-au consolidat locul printre marile echipe ale Europei. Au câştigat cinci titluri în Serie A (unul dintre ele, la capătul unui sezon fără înfrângere), trei Cupe/Ligi ale Campionilor şi tot atâtea Supercupe ale Europei, două Cupe Intercontinentale şi patru Supercupe ale Italiei. Însă ciclul marilor victorii părea să fi ajuns la final. Nu fără avertisment totuşi.

Întoarcerea lui Don Fabio

Revenirea lui Capello la Milan, în 1997. Fotografie via The Sun

După ce a câştigat al patrulea titlu cu Milan, în 1996, Capello a plecat la Real Madrid, iar locul său a fost luat de Oscar Tabarez. Experimentul a eşuat rapid, astfel că uruguayanul a fost înlocuit după doar 11 etape cu Arrigo Sacchi, antrenorul care a făcut posibile triumfurile spectaculoase de la finalul anilor ’80. Însă dezastrul nu a putut fi evitat. Campioana a terminat următoarea ediţie de Serie A abia pe locul 11, cea mai slabă clasare după Al Doilea Război Mondial (exceptând sezonul 1981/82, încheiat cu retrogradarea în Serie B), astfel că, în vara lui 1997, a fost rechemat Don Fabio. Acesta devenise campion în Spania, însă un telefon primit din Italia l-a determinat să-şi facă imediat bagajele: „Aventura mea la Real Madrid s-a terminat când am fost sunat de Berlusconi, care mi-a cerut să mă întorc. Lui îi datorez totul. Nu puteam să-l refuz”.

Revenirea lui Capello a coincis şi cu schimbări importante la nivelul lotului. Veteranii Franco Baresi şi Mauro Tassotti s-au retras după sezonul 1996/97, astfel că banderola a trecut pe braţul lui Paolo Maldini. Roberto Donadoni s-a întors la rândul său la echipă, după un an petrecut în SUA, la New York MetroStars (actualul New York Red Bull). S-a renunţat la, practic, toate achiziţiile din vara precedentă: Edgar Davids, Christophe Dugarry, Pietro Vierchowod, Jesper Blomqvist şi Michael Reiziger. De asemenea, Marco Simone şi Roberto Baggio au fost vânduţi. În schimb, au fost transferaţi Christian Ziege, Ibrahim Ba, Patrick Kluivert, Massimo Taibi, Leonardo sau Winston Bogarde. Aceştia şi nucleul de bază, format din deja amintiţii Maldini şi Donadoni, plus Demetrio Albertini, Alessandro Costacurta, Marcel Desailly, Dejan Savicevic, George Weah şi Zvonimir Boban, aveau sarcina de a o readuce pe Milan în prim plan.

Dar într-un campionat atât de competitiv precum Serie A în anii ‘90, misiunea „Diavolului” nu avea să fie deloc uşoară. În vara anului 1997, la rivala Inter Milano sosea cel mai bun jucător al lumii, brazilianul Ronaldo. Totodată, Juventus redescoperea gustul succesului. Tocmai luase al doilea Scudetto în trei ani, după ce anterior nu mai cucerise titlul aproape un deceniu. În acelaşi timp, la Roma se punea la cale o altă revoluţie.

Roma nu a fost construită într-o zi. Dar Zeman a revoluţionat-o într-o vară

„Boemul” Zeman, ca antrenor al Romei. Fotografie via Corriere della Sera

„Cu un an în urmă, în ciuda a ceea ce credeau câţiva, am decis să revoluţionăm echipa. Un gest curajos, care astăzi a dat rezultate. Suntem din nou în Europa, după probabil cel mai bun şi cel mai frumos meci al Romei în acest sezon. Am avut puterea de a construi de la zero o echipă care, acum, poate fi uşor îmbunătăţită prin aducerea a trei-patru piese importante. Dacă nu am fi făcut această alegere, astăzi am fi fost precum Milan”, a declarat preşedintele Romei din acea perioadă, Franco Sensi, după istorica victorie cu 5-0 de acum două decenii.

La fel ca Milan, Roma a început sezonul 1996/97 cu un antrenor sud-american pe bancă: Carlos Bianchi, câştigător al Copei Libertadores cu Velez Sarsfield, în 1994. La fel ca Milan, capitolinii au terminat campionatul conduşi de un nume mare din trecutul clubului, suedezul Nils Liedholm, cel care a adus titlul giallorossilor în 1983. Acum, însă, nu a putut obţine mai mult de un loc 12, la doar patru puncte de retrogradare. Pentru ieşirea din criză a fost ales Zdenek Zeman. Omul care uimise Italia cu Foggia, la începutul anilor ‘90, şi care venea după o experienţă reuşită la Lazio. Cehul i-a transformat pe biancocelesti dintr-o echipă de pluton într-o forţă a campionatului. Dar o clasare pe locul al doilea, urmată de o alta pe poziţia a treia nu au fost suficiente pentru a evita demiterea sa, puţin după mijlocul celui de-al treilea sezon petrecut la Lazio, marea rivală a Romei. Sensi i-a oferit şansa revanşei, iar „Boemul” nu a stat pe gânduri.


Citește și: Seara în care Totti a marcat golul carierei şi a fost aplaudat de adversari la „Scala fotbalului”


Dorinţa preşedintelui de a revoluţiona lotul şi ideile lui Zeman au dus la plecările lui Giovanni Cervone, Marco Lanna, Francesco Moriero, Jonas Thern, Daniel Fonseca sau Amedeo Carboni, în timp ce jucători importanţi ca Michael Konsel, Antonio Chimenti, Cafu, Paulo Sergio, Eusebio Di Francesco ori Ivan Helguera s-au alăturat echipei. Exceptându-l pe spaniolul care avea să devină om de bază la Real Madrid în prima „epocă galactică”, toţi ceilalţi au contribuit la revirimentul Romei. Fundamentală a fost şi explozia lui Francesco Totti, care avea să facă primul sezon al carierei cu peste zece goluri marcate.

Rezultatele nu au întârziat să apară, iar Roma s-a transformat dintr-o candidată la retrogradare într-una dintre protagonistele campionatului. Cu tot ce presupune o echipă antrenată de Zeman. Multe goluri marcate, dar şi nenumărate primite. Inconstanţă din punct de vedere al rezultatelor. Dar niciodată meciuri banale. Marile dezamăgiri au fost derby-urile cu Lazio, patru la număr şi toate pierdute. Două în Serie A (1-3, 0-2) şi două în sferturile de finală ale Cupei Italiei (1-4, 1-2). De altfel, rivala giallorossilor avea să câştige Cupa în acel sezon, după o finală jucată chiar împotriva Milanului.

„Zeman a dezintegrat ce a mai rămas din Milan”

Suporterii Romei la meciul cu Milan din 1998. Fotografie via asromaultras.org

În timp ce Zeman reuşea să readucă entuziasmul la Roma, Capello nu putea reînvia zilele de glorie din trecut. Sezonul lui AC Milan a fost unul dezastruos. Prima victorie în campionat a venit abia în etapa a cincea. Fanii au fost nevoiţi să asiste la câteva umilinţe greu de digerat – Lecce a câştigat cu 2-1 pe San Siro, înfrângeri consecutive la scor în faţa rivalelor istorice Inter (0-3) şi Juventus (1-4), egal acasă cu un Napoli practic retrogradat. Întoarcerea antrenorului care umilise Barcelona lui Cruyff în finală de Liga Campionilor s-a dovedit un fiasco. Salvarea putea veni din Cupă, acolo unde rossonerii şi-au bătut „verişorii” nerrazzurri cu 5-0 în sferturi şi au ajuns în finala cu Lazio. S-au impus cu 1-0 la Milano, printr-un gol marcat de Weah în minutul 90, au condus cu acelaşi scor în returul de pe Olimpico, dar apoi au luat trei goluri în zece minute şi trofeul a rămas la Roma. Astfel, cu moralul zdruncinat de eşecul de a evita un alt an falimentar, echipa care odată speria Europa se pregătea de întâlnirea cu Zeman.

Meciul nu a avut istoric. Din momentul în care Candela a deschis scorul, în minutul 16, cu o execuţie spectaculoasă din afara careului, era clar că Milan nu mai putea reveni. Luigi Di Baggio a reuşit una dintre puţinele duble ale carierei, în mai puţin de 10 minute. Primul gol l-a marcat din penalty. Pe al doilea, cu un şut senzaţional cu stângul, la vinclu. Până la pauză, Paulo Sergio a făcut 4-0, la capătul unei faze în care l-a ridiculizat pe Costacurta. A doua zi, Corriere della Sera scria că „Zeman a dezintegrat ce a mai rămas din Milan”. Se putea termina şi mai rău, dar Roma s-a oprit în repriza a doua. Mai puţin Marco Delvecchio, care a vrut cu orice preţ să-şi vadă numele pe tabelă în dreptul marcatorilor. A făcut-o până la urmă în minutul 82, stabilind rezultatul final.

Rezumatul meciului

Nu era prima înfrângere grea pe care Capello o suferea în faţa lui Zeman. În sezonul 1994/95, când cehul o pregătea pe Lazio, a fost un 4-0. Dar era (şi a rămas) cel mai mare eşec al carierei lui Capello. Şi cea mai categorică victorie a Romei în istoria duelurilor cu Milan. Precedentul record, 4-0, se înregistrase de două ori. Prima dată, în campionat, în vremuri imemoriale (sezonul 1932/33), a doua oară, în Cupă, în 1979/80. Dar pentru romanisti exista şi un alt motiv de sărbătoare. Succesul cu Milan le-a asigurat matematic calificarea în ediţia următoare a cupelor europene. În plus, păstrau speranţa de a-şi depăşi în clasament marea rivală, Lazio, lucru care nu se mai întâmplase din 1992. Patru puncte în ultimele două etape au fost suficiente pentru îndeplinirea acestui obiectiv. Locul patru ocupat la finalul campionatului reprezenta cea mai bună clasare din 1988 (locul trei).

În schimb, Milan a terminat în genunchi. A mai luat doar un punct până la final şi a ocupat poziţia a zecea. „Mă scuzaţi, nu sunt aici pentru a răspunde întrebărilor voastre. Sunt aici doar pentru a face o declaraţie. Le cer scuze fanilor noştri şi lui Silvio Berlusconi. Mi-e ruşine de ceea ce am văzut”, a spus Capello, în faţa jurnaliştilor, la finalul partidei de la Roma. Scuze care nu au putut evita despărţirea de club. De această dată, definitiv. Locul i-a fost luat de Alberto Zaccheroni, care a venit de la Udinese cu Oliver Bierhoff şi Thomas Helveg şi a luat titlul încă din primul an, după o luptă pasionantă cu Lazio.


Citește și: Azeglio Vicini şi povestea celei mai frumoase naţionale a Italiei care nu a luat titlul mondial


După ceea ce a rămas probabil cea mai mare dezamăgire a carierei de antrenor, Fabio Capello şi-a luat un an de pauză, pentru ca în 1999 să accepte oferta lui Franco Sensi de a-l înlocui pe Zdenek Zeman la Roma. Pornind de la nucleul lăsat moştenire de ceh, completat cu patru piese importante despre care preşedintele vorbea încă din din ‘98 – Walter Samuel, Emerson, Vincenzo Montella şi Gabriel Batistuta -, fostul tehnician milanist a construit o echipă de titlu. Titlu care a venit entuziasmant în sezonul 2000/01.

La doar trei ani după ce asistase neputincios la „funerariile unei mari echipe”, la a cărei construcţie a contribuit, Capello sărbătorea pe acelaşi stadion consacrarea unei generaţii de excepţie, după care tifosii romani încă suspină. Până la urmă, orice sfârşit este un nou început.

Comentarii