Când vine vorba despre cele mai bune naţionale care nu au câştigat Cupa Mondială, inevitabil primul nume la care îți zboară gândul e cel al Olandei, în 1974. Varianta din 1982 a Braziliei sau Ungaria 1954 sunt de asemenea în discuţie. Pe lângă valoarea indiscutabilă pe care aceste echipe au avut-o şi fotbalul revoluţionar pe care l-au propus la momentele respective, la nominalizarea lor printre „glorioasele învinse” au contribuit şi legendele din jurul lor. E poate o nedreptate că de foarte puţine ori se aminteşte despre Italia 1990, pentru că, în urmă cu 28 de ani, una dintre cele mai frumoase generaţii din istoria squadrei azzurra a ratat cucerirea trofeului suprem pe teren propriu, deşi a încheiat turneul final neînvinsă şi a primit primul gol abia în semifinale.

„Am ieşit de la Mondiale primind un singur gol şi fără a pierde vreun meci. Asta e crucea pe care o vom purta mereu, mai ales că a fost un turneu final jucat în Italia. Dacă am fi câştigat acasă, am fi intrat în istorie. Absolut”, spunea peste ani fostul fundaş al Interului şi al naţionalei Italiei, Riccardo Ferri, într-un documentar realizat de RAI. A fost şi crucea purtată de Azeglio Vicini, creatorul acelei echipe şi antrenorul ei la Coppa del Mondo. La începutul lui 2018, a încetat din viaţă, la Brescia. Peste mai puţin de două luni ar fi împlinit 85 de ani. Moartea sa i-a făcut pe mulţi să se întoarcă în timp acum aproape trei decenii şi să-și amintească „nopţile magice” ale Mondialului din 1990.

Omul care a scos Italia din depresia care a urmat triumfului din ‘82

Victoria Italiei la Cupa Mondială din 1982 a fost o adevărată sărbătoare națională. Un triumf în adevăratul sens al cuvântului. Nu doar datorită modului în care a fost obținut (succese cu deținătoarea titlului, Argentina, și marea favorită, Brazilia), ci și datorită contextului în care a venit (la doi ani după scandalul Totonero și cu un selecționer criticat vehement pentru alegerile sale). Nimeni nu-și imagina că mahmureala care a urmat câștigării turneului final din Spania, de înțeles până la un punct, se va prelungi. Ratarea calificării la Euro 1984 (într-o grupă câștigată de România) a fost considerată mai curând un accident. Asta deși primele semne ale declinului erau evidente. Dar când azzurrii au părăsit Cupa Mondială din Mexic, în 1986, încă din faza optimilor de finală, o întreagă țară a căzut în depresie. Italia avea nevoie de o schimbare. Enzo Bearzot, omul providențial cu doar patru ani mai devreme, a plecat. În locul său a venit cineva care a rupt-o aproape complet cu trecutul și a propus cea mai brutală schimbare de linii din istoria squadrei. Acel cineva a fost Azeglio Vicini.

Născut pe 20 martie 1933, la Cesena, Vicini a avut o carieră de jucător decentă, petrecută în cea mai mare parte la Sampdoria. În  palmaresul său – nu foarte bogat, fie vorba între noi –  găsim și două promovări în Serie A, cu Vicenza, în 1955, și Brescia, în 1965. Nu a fost un fotbalist strălucitor, dar se vedea că era făcut pentru meseria de antrenor. „E foarte inteligent din punct de vedere tactic şi îi place să aibă un loc de muncă permanent”, îl caracteriza Eraldo Monzeglio, care a fost dublu campion mondial cu Italia, în anii ‘30, şi care l-a pregătit patru sezoane la Doria. Aşa că nu a fost o surpriză când, la scurt timp după retragere, a devenit antrenor.

Ultima echipă la care a evoluat, Brescia, i-a oferit șansa de a sta pe bancă, în 1967, la doar un an distanță de momentul în care agățase ghetele-n cui. Dar experiența a fost una scurtă și nereușită. Rândunelele au retrogradat, după ce, în ultima etapă a sezonului 1967/68, au remizat la Napoli, pe San Paolo. Parcă un semn al destinului. Cu toate acestea, cineva a văzut ceva în tânărul tehnician, care, la doar 35 de ani, a intrat în staff-ul naționalei Italiei. A însoțit-o inclusiv la Mondialul din 1970, cel mai bun al azzurrilor după Al Doilea Război Mondial (finală pierdută cu 4-1 în faţa Braziliei lui Pele). Faptul că a stat alături de un grup care cuprindea nume uriașe, precum Giacinto Facchetti, Sandro Mazzola, Gianni Rivera sau Gigi Riva, nu avea cum să nu-i fie de ajutor. A urmat, în 1975, primul pas important ca antrenor – preluarea naționalei Under 23. Un an mai târziu, a fost numit la Under 21, unde a rămas un deceniu și unde a avut rezultate foarte bune: trei sferturi de finală, o semifinală şi o finală la Europenele de tineret. Dar, mai important, a putut construi o generație pe care a dus-o până la un pas de marele premiu.

Embed from Getty Images

În 1986, când a făcut pasul important, la naţionala mare, nu a stat pe gânduri şi a schimbat complet faţa squadrei azzurra. Jucătorii cu care avusese succes la Under 21 au fost promovaţi masiv. Aşa şi-au făcut loc în echipă Walter Zenga, Paolo Maldini, Riccardo Ferri, Ciro Ferrara, Fernando De Napoli, Roberto Donadoni, Giuseppe Giannini, Roberto Mancini şi Gianluca Vialli. Vechea gardă, adică experienţa, era reprezentată de Giuseppe Bergomi, Franco Baresi, Carlo Ancelotti sau Alessandro Altobelli. Dar o asemenea revoluţie trebuia gestionată corect. Era esenţial ca toţi jucătorii să se simtă importanţi şi orgoliile să fie ţinute în frâu. Şi poate tocmai aceasta a fost principala calitate a lui Vicini. A reuşit să construiască nu doar o echipă frumoasă, ci şi un vestiar puternic. „Toţi, inclusiv cei accidentaţi, veneau la lot cu mare plăcere”, îşi amintea Vialli. „Nimeni nu voia să rateze nici măcar un amical. Era plăcut să fim împreună şi să stăm în cantonament”, l-a completat Bergomi. „Era ca un tată pentru noi, cei care făcuserăm parte din acea echipă Under 21. Dincolo de rolul de antrenor, interpreta la fel de bine şi rolul de părinte pentru cei tineri, pe care îi ajuta şi îi consola la nevoie”, a confirmat şi Giannini.

Cu nucleul amintit mai sus şi o stare de spirit pozitivă, Italia a plecat la drum în preliminariile Euro 1988. Suedia, Portugalia, Elveţia şi Malta au fost adversarele din calificări, care s-au dovedit un succes. Squadra azzurra a pierdut un singur meci şi şi-a asigurat prezenţa la turneul final cu o etapă înainte de final, datorită unei victorii cu 2-1 în faţa Suediei, la Napoli, pe San Paolo. Acelaşi stadion pe care Vicini cunoscuse prima mare dezamăgire a carierei. Nu şi ultima. Contra nordicilor, decisiv a fost Vialli, autorul unei duble spectaculoase, care confirma ceea ce toată lumea susţinea. El era liderul noului val, cel care trebuia să le readucă italienilor gloria pierdută.

Italia-Suedia 2-1, în preliminariile CE din 1988

Primul obiectiv fusese îndeplinit şi, mai important, noul parcurs ales de Vicini se dovedise un succes. Noua naţională plăcea fanilor, dar şi specialiştilor. Însă aceasta nu fusese încă pusă la încercare cu adevărat. Era nevoie de un test serios. Iar Campionatul European din RFG exact asta a fost.

Euro 1988, repetiţia pentru Coppa del Mondo

Squadra azzurra înaintea meciului cu Spania de la EURO 1988. Fotografie via storiedicalcio.altervista.org

Dacă italienii şi-au propus ca Euro să fie doar o repetiţie pentru Mondialul pe care urmau să-l organizeze doi ani mai târziu, atunci se poate vorbi despre un succes. Dacă, în schimb, au mers în fosta Germanie Federală pentru a lua trofeul, turneul a fost un eşec. Cum în Italia se vorbeşte şi după trei decenii la superlativ despre acel European, putem presupune că Vicini şi-a atins scopul.

Azzurrii au fost repartizaţi în grupă cu RFG, Spania şi Danemarca. Deloc uşor, dar într-o perioadă în care la turneele finale ajungea doar elita, nu întregul continent, ca în prezent, era normal să se întâmple astfel. Chiar dacă nu se număra printre favorite (sau poate tocmai de aceea), Italia a făcut o figură frumoasă. A contat, cu siguranţă, şi startul cu dreptul. La Dusseldorf, pe 10 iunie 1988, Roberto Mancini a deschis scorul contra gazdelor, însă avantajul a durat doar trei minute, pentru că Andreas Brehme a egalat dintr-o „indirectă” acordată pentru că Zenga a ţinut prea mult mingea în braţe. A fost însă un 1-1 de moral pentru o echipă tânără, aflată la prima competiţie importantă. Cât de mult a însemnat acea remiză s-a văzut în meciul următor, contra Spaniei.

Partida contra ibericilor, desfăşurată la Frankfurt, nu a fost una oarecare. Puştii italieni care veniseră de la Under 21 nu uitaseră că, doar doi ani mai devreme, au pierdut la penalty-uri finala Europeanului. În condiţiile în care pe teren erau nu mai puţin de 17 fotbaliști care jucaseră şi în 1986, se poate vorbi despre o revanşă. Pe care Italia a obţinut-o datorită jucătorului său de paradă, Gianluca Vialli, care a marcat unicul gol al întâlnirii în minutul 73, cu un şut cu stângul la colţul lung. O contribuţie esenţială a avut-o veteranul Altobelli, intrat pe teren cu doar patru minute mai devreme. Timpul a dovedit că Vicini avea o anumită inspiraţie când trebuia să facă schimbări în atac. Fostul interist nu a atins mingea la faza golului, dar a pus apărarea adversă pe picior greşit cu o simplă fentă. Vialli a făcut restul.

Golul marcat de Vialli Spaniei

1-0 cu Spania a fost rezultatul care a dus încrederea echipei la cote nebănuite. „A fost momentul în care am înţeles că suntem una dintre cele mai bune echipe ale Europei. Şi am început să credem că putem lua trofeul”, a recunoscut Vialli. Optimismul italienilor a crescut ulterior după 2-0 cu Danemarca, la Koln. Un succes venit în urma unei alte prestaţii solide şi contra unei naţionale la modă în acei ani. Dar squadra azzurra a fost readusă cu picioarele pe pâmânt de URSS, în semifinale. Pe 22 iunie, la Stuttgart, Litovchenko şi Protasov puneau capăt viselor de glorie ale lui Vialli şi ale colegilor săi. „Zbornaia” lui Lebanovski a câştigat cu 2-0 şi a jucat finala cu Olanda. Acolo a pierdut în faţa unor băieţi despre care e posibil să fi auzit, Gullit şi Van Basten.

Italia nu a reuşit să meargă până la capăt în vara lui 1988, dar oferise suficiente motive tifosilor să aştepte Mondialul de peste doi ani cu încredere. Puţini erau cei care îşi imaginau că squadra lui Vicini nu va lua titlul. Avea de partea ei publicul, stadioanele pe care le cunoaştea atât de bine, o generaţie de excepţie, care fusese crescută încă de la tineret de cel care se afla acum pe bancă şi care evolua săptămână de săptămână în cel mai tare campionat al lumii. În plus, avea să primească un ajutor nesperat din partea unui improbabil erou.

„Nopţile magice” ale lui Toto Schillaci

Toto Schillaci, eroul Italiei la Mondialul din 1990. Fotografie via Getty Images

În optimismul aproape general, singura grijă a lui Azeglio Vicini o reprezenta numele celui care urma să facă pereche în atac cu Vialli. Toată lumea era convinsă că Mondialul italian va reprezenta consacrarea definitivă a atacantului de la Sampdoria. Probabil cea mai bună soluţie ar fi fost Mancini, care îi era coleg la formaţia genoveză, dar acesta s-a autoexclus practic, datorită caracterului său dificil. Nu a acceptat ideea că ar putea fi rezervă şi a urmărit turneul final doar ca spectator. Noul star emergent din Il calcio, Roberto Baggio, era o altă variantă, la fel cum era şi Aldo Serena, venit după câteva sezoane excelente la Inter. Despre Salvatore „Toto” Schillaci puţini credeau că va avea un cuvânt de spus. E adevărat, fusese golgheterul lui Juventus în sezonul 1989/90, dar, la 25 de ani, avea doar un sezon de Serie A, iar convocarea lui a fost considerată mai mult una politică, în condiţiile în care bianconerii, în mod normal scheletul squadrei azzurra, erau slab reprezentaţi în acea perioadă. În cele din urmă, Vicini l-a preferat pe Andrea Carnevale, colegul lui Maradona la Napoli şi atacantul „care poate face câte puţin din toate”, după cum spunea fostul tehnician.

Restul echipei nu avea necunoscute. Apărarea era o combinată Inter-Milan, cu Zenga în poartă şi Bergomi, Ferri, Baresi şi Maldini în faţa sa. Lucrurile erau clare şi la mijloc, unde titulari erau Ancelotti (înlocuit ulterior de Berti, din cauza problemelor medicale), De Napoli, Giannini şi Donadoni. Iar Vialli şi Carnevale au completat primul 11 în meciul cu Austria, disputat pe 9 iunie 1990, pe un Stadio Olimpico plin ochi.

„Atmosfera de la primul meci a fost una aproape ireală”, şi-a amintit Vialli, în timp ce Baresi spunea, tot pentru RAI, că „a fost extraordinar să avem de fiecare dată 70-80.000 de spectatori în tribune. Îmi voi aminti mereu asta”. Acelaşi Vialli a recunoscut că Italia se afla într-o „situaţie ideală”, dar Vicini atrăgea atenţia că există şi dezavantaje. „Era superb să jucăm mereu pe un Olimpico plin, dar nu puteam gestiona meciurile ca pe teren neutru, eram mereu împinşi de la spate. De aceea, pierdeam multă energie. Era un ajutor pe care îl primeam, dar cu un preţ”, povestea antrenorul.

Din fericire, soluţia pentru a face faţă presiunii a venit tot de pe bancă. „Azeglio Vicini a reuşit întotdeauna să stăpânească orice tensiune, să evite dramatizarea oricărei situaţii. A creat un grup foarte serios şi capabil să se simtă bine”, spunea Vialli. „De fiecare dată când intram pe teren, ne spunea că, înainte de a câştiga, trebuie să arătăm că avem entuziasm, că vrem să ne simţim bine. Ăsta e lucrul cel mai important”, a adăugat Giannini. Iar Bergomi povestea că „Vicini era mereu un exemplu pozitiv. Rezultatul era important pentru el, dar la fel de importantă era şi ideea de echipă”.

Jucătorii au simţit că li s-a ridicat o greutate de pe umeri şi au intrat pe teren contra Austriei decişi să pună repede lucrurile la locul lor. Dar în ciuda dominării şi a numeroaselor ocazii, golul izbăvitor nu venea. Aşa că, spre suprinderea generală, Vicini l-a înlocuit pe Carnevale cu Schillaci, cu un sfert de oră înainte de final. Mutarea care a schimbat meciul. Şi Mondialul italian. „Du-te şi dă gol cu capul, cum făcea John Charles (fost atacant galez al lui Juventus – n.a)”, i-ar fi spus Stefano Tacconi, portarul de rezervă al azzurrilor, lui Toto. Iar sicilianul l-a ascultat. După doar patru minute, s-a aflat la capătul centării lui Vialli şi a aruncat stadionul în aer. A urmat o bucurie aproape isterică , cu ochii parcă aproape de a-i ieşi din orbite. O imagine simbol pentru Italia Novanta, mai ales că a fost urmată şi de altele.

Schillaci înscrie contra Austriei

„Cunoscându-l pe Vicini, cu greu ne imaginam că un jucător care intră şi marchează nu va juca în următorul meci”, declara Ferri, când şi-a amintit victoria cu 1-0 în faţa Austriei. Dar, contra Statelor Unite, pe 14 iunie, Schillaci a început tot pe bancă. A fost ultima oară când s-a întâmplat. „Era corect să dau continuitate unei echipe construite în timp. În plus, golul lui Toto se putea dovedi doar o lovitură norocoasă”, şi-a explicat alegerea selecţionerul italian, care a mizat în ofensivă tot pe tandemul Vialli-Carnevale. Însă doar până în minutul 51. În acel moment, era 1-0, după golul lui Giannini, iar Vialli ratase un penalty. De nicăieri, lucrurile au început să se complice pentru gazde. Americanii au prins curaj şi au avut câteva ocazii mari. Vicini a decis să-l schimbe tot pe Carnevale, la fel ca în primul meci, deşi napoletanul nu jucase deloc rău. Evident nemulţumit, atacantul campioanei din Serie A (Napoli luase al doilea titlu în 1990) a gesticulat nervos din cap şi a scăpat printre dinţi un sănătos „vaffa…”. Insuficient de bine ascuns, pentru că totul a putut fi surprins de camere. Într-o ţară care abia aşteaptă astfel de subiecte, ieşirea lui Carnevale a devenit un adevărat caz naţional. Imaginile au fost reluate de mai multe ori în următoarele zile, iar Vicini a sfârşit prin a-l exclude din lot pe cel căruia îi oferise încrederea sa la startul turneului. „Acel gest m-a condamnat. După aceea, m-am simţit marginalizat”, şi-a amintit Carnevale. Nu a mai jucat deloc la Coppa del Mondo.

Italia a bătut SUA cu 1-0, dar evoluţia neconvingătoare şi „scandalul Carnevale” cereau schimbări. Cum şi Vialli s-a ales cu o problemă musculară, Vicini a fost nevoit să revoluţioneze atacul înaintea ultimului meci din grupă, cu Cehoslovacia, decisiv pentru primul loc.  Şi astfel, pe 19 iunie, Schillaci a fost în premieră titular, iar alături de el a jucat Roberto Baggio. S-a dovedit un adevărat punct de cotitură. Cei doi s-au înţeles perfect şi au marcat golurile victoriei cu 2-0. Toto, cu o execuţie din apropiere, la o fază la care a dovedit că ştie să stea la pândă ca un prădător. Roby, la capătul unei splendide acţiuni personale, care a smuls comentatorului englez multiple „yes-uri” de satisfacţie. Pe scurt, golul turneului.

Baggio și „oh yes-urile” comentatorului englez

Squadra azzurra oferise cea mai bună imagine a ei la turneul pe care îl găzduia, îşi câştigase grupa cu un parcurs perfect şi dovedise că nu este dependentă de Vialli. Schillaci şi Baggio au fost titulari şi cu Uruguay, în optimile de finală, pe 25 iunie, dar, de această dată, decisiv a fost un alt jucător venit de pe bancă, Aldo Serena. Intrat în locul coechipierului de la Inter, Nicola Berti, în startul reprizei a doua, a oferit pasa decisivă la deschiderea scorului, reuşită de Schillaci, cu un şut violent de la marginea careului, apoi a înscris cu capul şi a stabilit scorul final, 2-0. Un mod cum nu se poate mai potrivit pentru a-şi sărbători cei 30 de ani împliniţi chiar în ziua meciului.

În sferturi, pe 30 iunie, a urmat Irlanda. Toto şi-a făcut din nou treaba şi a marcat golul prin care Italia a câştigat cu 1-0. După cinci meciuri câştigate fără gol primit pe Stadio Olimpico din Roma, squadra lui Vicini trebuia să plece la Napoli, pentru semifinala cu Argentina. Argentina lui Maradona. Doar napoletan să nu fi fost în acele zile.


Citește și: Prietenia neortodoxă dintre „El Loco” Higuita și Pablo Escobar, regele cocainei


„È stato un bel sogno, grazie lo stesso”

Gazzetta dello Sport după meciul din sferturi, cu Irlanda. Fotografie via gazzettaobjects.it

„Italia nei cori, Diego nei cuori” şi „Diego, Napoli ti ama ma l’Italia è la nostra patria” sunt doar două dintre mesajele care puteau fi citite pe Stadio San Paolo, pe 3 iulie 1990. Data la care Maradona a fost adversar în locul în care a făcut istorie. Miza era finala Cupei Mondiale. Însă pentru italieni tensiunea deja crescuse după fiecare meci, care devenea în sine o finală. Parcă pentru a complica şi mai mult lucrurile, Azeglio Vicini a luat o decizie controversată. Deşi tandemul Schillaci-Baggio funcţionase excelent, pentru duelul cu deţinătoarea titlului a renunţat la „Il Divin Codino” şi l-a readus în echipă pe Vialli, refăcut după problemele musculare.

„În astfel de momente, antrenorul e cel care îşi asumă responsabiltatea”, s-a mulţumit să spună Toto Schillaci, legat de acest subiect. Mult mai clar a vorbit Aldo Serena: „A ales cu inima, pentru că a fost jucătorul lui de suflet încă de la Under 21. Cred că în astfel de momente trebuie să fii raţional, dar a fost o alegere care mie personal mi-a plăcut. A demonstrat că e un om care crede în sentimente”.

Iniţial, riscul pe care Vicini şi l-a asumat a dat rezultate. După doar 17 minute, Schillaci a deschis scorul, la capătul unei acţiuni la care Sergio Goycochea a respins în faţă şutul lui Vialli. Pentru toţi italienii, finala era doar o chestiune de timp. A fost, însă, suficient un moment de neatenţie, singurul al lui Zenga în întregul turneu, iar Argentina a egalat. Caniggia a marcat la mijlocul reprizei a doua, profitând de o ieşire greşită a portarului squadrei azzurra, şi a pus capăt în mod brutal perioadei fără gol primit de Italia. Cele 517 minute în care Zenga nu a scos mingea din poartă au rămas până în prezent un record al Cupei Mondiale. O palidă consolare pentru „Omul Păianjen”, care va fi mereu asociat cu eşecul din acea semifinală.

Rezultatul a rămas neschimbat până în minutul 120. Asta deşi au intrat Baggio şi Serena, care i-au înlocuit pe Vialli şi Giannini, iar sud-americanii au jucat în zece oameni mai mult de o repriză din prelungiri, după eliminarea lui Ricardo Giusti. Pentru prima oară în istoria ei, Italia îşi juca prezenţa într-o fază superioară a unei competiţii majore la loviturile de departajare. Vicini a făcut rost cu greu de cinci executanţi. Vialli nu mai era pe teren, Schillaci s-a plâns de probleme musculare, Aldo Serena a acceptat în ultima instanţă. Până la urmă, poate că nu e o surpriză că s-a terminat cum s-a terminat. Argentinienii au transformat tot, italienii au ratat ultimele două lovituri, prin Donadoni şi indecisul Serena.

Cel mai urmărit eveniment din istoria televiziunii italiene (27 de milioane de telespectatori) s-a încheiat cu o mare deziluzie. După 1-1 în timpul regulamentar, „pumele” s-au impus cu 4-3 la loviturile de la 11 metri şi au mers să-şi apere titlul mondial contra fostei RFG, pe care o învinseseră în finala din 1986. Germanii au câştigat cu 1-0, dintr-un penalty controversat, iar Italia s-a simţit oarecum răzbunată.

Rezumat Italia-Argentina

Azzurrii s-au consolat cu locul 3. În finala mică, au învins Anglia cu 2-1. Vicini a revenit la atacul Schillaci-Baggio şi ambii au marcat. Toto a devenit golgheter datorită unui gol marcat din penalty, pe care colegul său de atac i l-a cedat în finalul partidei. „Cred că 80% din succesul meu i se datorează lui Vicini. A fost foarte important pentru mine. Mi-a oferit şansa de a juca în naţională şi m-a ajutat să devin Toto Schillaci. Eu l-am răsplătit cu goluri”, a spus eroul Italiei în „nopţile magice” ale Mondialului din 1990, când a aflat de decesul fostului selecţioner.

Din păcate pentru Vicini şi Italia, golurile lui Toto nu au fost de ajuns pentru ca squadra azzurra să obţină ceea ce îşi dorea. Cu toate acestea, la meciul pentru locul 3, disputat la Bari, pe 7 iulie 1990, fanii au afişat un banner uriaş cu mesajul „È stato un bel sogno, grazie lo stesso” (A fost un vis frumos, mulţumim oricum!).

Anii Italiei lui Azeglio Vicini au fost cei ai unei generaţii superbe, cu jucători uriaşi, însă au fost şi ani în care au lipsit trofeele. Dacă cineva ţine neapărat, se pot găsi vinovaţi. Dar istoria fotbalului este plină de exemple de echipe excelente care au eşuat în momentele cheie. Sunt lucruri care se întâmplă şi care se vor mai întâmpla şi de care Vicini a fost mereu conştient. Probabil de aceea nu a avut vreodată cu adevărat regrete. Exceptând faptul că a trebuit să joace cel mai important meci al carierei sale în locul în care a avut parte de prima mare dezamăgire ca antrenor: „Dacă am fi putut juca tot Mondialul pe Olimpico, nu ne-ar fi bătut nimeni”.


Citește și: Șapte lucruri pe care trebuie să le știi despre fotbalul din Coreea de Nord


Comentarii