Portarul Adrian Gabriel Crețu (28 de ani) și-a început cariera la juniorii Rapidului, după care a trecut pe la diverse echipe din ligile inferioare ale țării: Turis Turnu-Măgurele, Astra II, Gloria Cornești, Frăția București, Automatica sau Berceni. Însă în 2017 s-a accidentat grav la genunchiul stâng, așa că a decis să se lase de fotbal și să-și îndeplinească visul din copilărie: să călătorească în lume.
A obținut viză pentru Statele Unite, iar în mai 2017 a plecat din țară fără să se uite în urmă. Destinația? Una cel puțin exotică: Alaska. „Am pe cineva acolo și mi-a povestit câte ceva despre cum e viața în această zonă a lumii. Mi s-a părut atrăgător”, afirmă Adrian Gabriel Crețu.
Odată ajuns în Alaska, n-a putut sta departe de fotbal. A jucat pentru echipa Warriors FC, alături de care a câștigat campionatul regional – Summer Eleven’s League. Românul a povestit pentru The Playmaker cum e să joci fotbal într-unul dintre cele mai friguroase locuri de pe planetă.
„We can’t score against this goalkeeper”
„Vărul meu din Alaska auzise c-am jucat fotbal în România, așa că m-a dus la un teren unde se strângeau băieți din tot orașul Fairbanks. Era abia a treia zi de când ajunsesem în America. Iarba era perfectă, porțile de handbal. Mă simțeam ca un câine care a rupt lanțul. «Vă arăt eu ce pot!», mi-am zis. Am zburat din bară în bară, iar în două ore mi-au dat un singur gol.
Am auzit expresii disperate precum «We can’t score against this goalkeeper!». La sfârșit, portarul advers a venit să mă felicite și să mă-ntrebe despre mânușile și ghetele mele. Un alt tip, foarte scund, dar tehnic, mi-a zis că se vede c-am jucat fotbal. Peste câteva zile, ne-am întâlnit într-un centru comercial și m-a întrebat dacă aș vrea să joc în echipa lui. Am acceptat, chiar dacă atunci când am plecat din țară hotărâsem să mă las.”
Fotbaliștii din Alaska sunt gata să te lovească oricând
„În Alaska fotbaliștii nu sunt plătiți, joacă din pasiune. Majoritatea sunt haotici, gata oricând să te lovească. Nu cu intenție, ci din pur entuziasm. Sigur, sunt și excepții. Spre exemplu, tipul care m-a adus la echipă avea o tehnică ieșită din comun. Lovea bine mingea, avea viziune, dădea pase filtrante, era și iute. Un decar adevărat.
Alt jucător valoros era căpitanul echipei, un sengalez pe nume Yaya. Juca la închidere, stătea bine fizic, alerga mereu și anticipa excelent jocul. Fundașii centrali din fața mea erau ambii americani și se completau perfect. Unul sărea bine la duelurile aeriene, celălalt știa să se poziționeze excepțional. Chiar dacă n-au jucat niciodată la nivel ridicat, toți erau fotbaliști de calitate.”
Antrenamente doar o dată pe săptămână
„Ne antrenam o singură dată pe săptămână. Făceam o alergare ușoară, apoi un exercițiu doi contra cinci. Am încercat să le arăt ce înseamnă jocul din puține atingeri și chiar erau extrem de receptivi la sugestiile mele.
Senegalezul Yaya își asuma rolul de antrenor. Mă respecta mult, fiindcă văzusem ce fac pe teren. Știa că am experiență de profesionist, așa că de multe ori se consulta cu mine. Ședințele de pregătire se încheiau cu un joc școală. Asta era tot, nimic complex.”
Puștiul „tupeist” pe care l-a pus la respect
„Campionatul din Alaska se joacă în sistem cu grupe, semifinale și finală. E mai mult o cupă decât o ligă propriu-zisă. Primele două echipe din cele două grupe se califică mai departe. Mi-aduc aminte că în semifinală am jucat contra unei echipe din care făceau parte doar puști de 16-17-18 ani. Aveau un băiat în partea stângă care făcea legea pe teren. Intra în centru și pasa între apărarea noastră și linia de mijloc. Patru ocazii mari au avut în prima repriză, toate în același mod.
Citește și: Românul care a antrenat în Africa Neagră și a trăit războiul din Siria. „Nu sunt nici preot, nici imam!”
La pauză le-am explicat coechipierilor că cineva trebuie să «i-o pună» piticului ăluia și le-am zis să stăm mai sus, nu înghesuiți în terenul nostru. Scopul nostru era să ajungem în prelungiri. Băieții au fost receptivi, iar adversarii n-au mai avut ocazii. Am reușit să-l prind până la urmă pe puștiul ăla de pe stânga, prin minutul 60, la o pasă peste apărarea noastră. L-am luat pe sus cu tot cu minge și n-a mai mișcat nimic până la final. Mi-a fost milă de el, c-a căzut urât pe sintetic, dar așa e fotbalul.”
„Davids” de Alaska
„O experiență inedită? În grupe am jucat împotriva unei echipe al cărei fundaș central evolua cu ochelari de soare la ochi. Mi-am adus imediat aminte de Edgar Davids. M-am amuzat, a fost ceva ieșit din comun. În România n-am văzut niciodată o așa apariție pe teren.”
Rivalitatea Real – Barcelona există și în Alaska
„Localnicii nu sunt interesați de campionatul intern. Meciurile se jucau cu tribunele goale, iar pe margine vedeai doar câteva fete, care-i însoțeau pe băieți. Dar există ceva interes pentru fotbalul internațional. Am fost să văd finala Champions League, între Real și Juventus, într-un bar, iar acolo erau câteva persoane îmbrăcate în tricouri ale Barcelonei. Evident, îi susțineau pe italieni. Suporterii Realului, din alt colț al barului, le aruncau priviri pătimașe.
Puținii microbiști de aici sunt oameni stabiliți în Alaska, veniți însă din alte colțuri ale lumii. Localnicii nu-s impresionați deloc de fotbal. Rar am văzut pe cineva să tresară când aude de «soccer».”
Viața ca-n filme
„M-am adaptat repede la stilul lor de viață, mai ales că eram obișnuit cu fast-foodurile. Viața e exact cum o vezi în filme sau în jocurile pe calculator. Oamenii sunt educați și sociabili, iar orașul meu e plin de studenți. Așa că găsești multă distracție și viață de noapte. Nu ai timp să te plictisești, mereu găsești ceva de făcut. Sunt lacuri, rezervații naturale, munți, oceane, animale și sălbăticie. Am fost peste tot, n-am ratat nimic.
Citește și: Top 5 lucruri despre Philippe Coutinho, fotbalistul pe care Barcelona a dat 160 de milioane de euro
Sincer, nu mă văd prea curând înapoi în România. Mai greu mi-a fost când m-am întors de acolo acasă, la Ploiești. Se vede imediat diferența dintre cele două lumi. M-am stabilit în Alaska, însă am plecat pe perioada iernii, pentru că e cumplit de frig acolo. O să mă întorc însă la sfârșitul lui aprilie.”
A venit special în țară pentru Rapid – CSA Steaua
„M-aș simți cu adevărat fotbalist dacă m-aș vedea pășind pe Giulești și aș auzi imnul Rapidului măcar o dată. Dacă aș avea șansa asta, aș da zece kilograme jos. Pentru mine, Rapidul e boală veche. Înseamnă lacrimi de bucurie și de durere, cel mai frumos lucru pe care-l am de la tatăl meu.
Am multe amintiri pe Giulești, de la un 5-1 cu Steaua până la foarfeca lui Pancu dintr-un meci cu Gaz Metan, momentele când Șumudică rupea plasele ori Săpunaru și Marius Constantin mușcau din adversari. În toamnă, mi-am schimbat biletul de avion, special ca să fiu pe gard la meciul din Giulești cu CSA. S-a cântat 90 de minute pentru Rapid, a fost fantastic. Clubul ăsta va trăi atâta vreme cât noi și copiii noștri vom fi în viață.”
Citește și: „Aici până și managerul clubului ajută la curățenie!” Andrei Ciolacu, uimit de ce-a găsit în Singapore