Cu două săptămâni în urmă, cunoscutul Siniša Mihajlović a fost dat afară de Sporting Lisabona, după doar nouă zile petrecute ca antrenor al clubului. Demiterea sârbului a fost o nouă dovadă a haosului instaurat la gruparea din capitala Portugaliei. Criza profundă a început în aprilie, când președintele Bruno de Carvalho, supranumit și „Donald Trump al fotbalului portughez”, și-a criticat dur jucătorii la finalul meciului cu Atletico Madrid, pierdut cu 0-2. Ca răspuns, fotbaliștii au amenințat că nu mai intră pe teren la returul cu spaniolii. Au jucat în cele din urmă, dar degringolada „leilor” era abia la început.
La jumătatea lunii mai, 50 de fani cu cagule pe cap au pătruns la un antrenament al echipei, unde i-au atacat – cu bastoane, curele și pumni – pe jucători și pe membrii staff-ului tehnic. Olandezul Bas Dost, care a fost pus la pământ și s-a ales cu capul spart, a avut cel mai tare de suferit. Ca urmare a brutalei agresiuni, portarul Rui Patricio, care petrecuse 18 ani consecutivi la clubul de pe Jose Alvalade, a lăsat-o pe Sporting și s-a dus în Anglia, la Wolverhampton.
În acest context, Mihajlović a fost doar victimă colaterală. Totuși, sârbul a intrat în istorie ca unul dintre tehnicienii cu cele mai scurte mandate. Cel puțin din fotbalul mare. Pentru că, dacă te uiți atent la Liga I, au existat cazuri de antrenori demiși chiar și după câteva ore. Spre exemplu, pe 25 februarie 2004, controversatul Adrian Mititelu l-a pus antrenor pe Marius Lăcătuș la Craiova, în locul lui Nicolo Napoli. Anunțul a declanșat un protest strașnic din partea fanilor Științei, iar oltenii s-au văzut nevoiți să renunțe la legenda Stelei după doar o noapte.
Demis după zece minute de noii acționari ai clubului

Se pare totuși că „Fiara” nu a avut cel mai scurt mandat de antrenor din istorie. Leroy Rosenior, un englez care ultima dată a lucrat ca selecționer al naționalei din Sierra Leone, a fost și mai „precoce” de atât. A rezistat doar zece minute pe banca clubului Torquay United.
În mai 2007, președintele lui Torquay, Mike Bateson, a aprobat vânzarea a 51% dintre acțiunile clubului, la numai zece minute după ce îi oferise postul de antrenor ghinionistului Rosenior. Primul lucru pe care l-au făcut noii acționar? L-au demis pe proaspăt numitul tehnician, stabilind, probabil fără să-și propună asta, un record mondial care pare imposibil de bătut. Șocul a fost cu atât mai mare cu cât Leroy petrecuse patru ani, între 2002 și 2006, pe banca celor de la Torquay, pe care în 2004 îi promovase în League One, a treia divizie engleză.
Născut la Londra în 1964, Rosenior era văzut drept un atacant promițător în perioada junioratului. A debutat la seniori pentru Fulham, în 1982, iar timp de zece ani a evoluat la patru dintre cele 15 echipe londoneze. Pe lângă The Cottagers, a mai trecut pe la Queens Park Rangers, West Ham United și Charlton Athletic. În 1992, s-a transferat, nu departe, la Bristol, oraș aflat la 172 de kilometri de capitala Marii Britanii, unde a jucat doi ani. A mai prins încă doi ani la Gloucester, oraș aflat tot în sudul Angliei, și și-a încheiat cariera de fotbalist în 1996.
Prin urmare, am putea concluziona că pe Rosenior nu îl caracterizează tocmai spiritul aventurier. A strâns câteva prezențe în loturile naționale ale Angliei, însă nu a reușit să prindă niciodată echipa mare. Spre finalul carierei, a jucat un meci pentru Sierra Leone, țara de origine a părinților săi.
O carieră de antrenor obscură, al cărei vârf au fost cinci luni pe banca lui Brentford

După ce și-a încheiat cariera de jucător, a început-o imediat pe cea de antrenor, la Gloucester, unde și-a făcut ucenicia timp de doi ani. În 2002, a primit o șansă importantă, fiind angajat de Torquay United. Primul lui mandat la echipa care l-a dat apoi afară în timp record a fost cel mai lung al carierei sale. A condus gruparea din sud-vestul Angliei între 2002 și 2006, a reușit chiar să o ducă până în League One, în 2004, dar a retrogradat în următorul sezon. La finalul acelui an, Rosenior și conducerea clubului au decis să se despartă în condiții amiabile.
Englezul a acceptat apoi oferta celor de la Brentford. „Albinele” au avut un start bun de sezon sub conducerea managerului de culoare. Echipa a fost neînvinsă în primele opt etape și a ajuns până pe locul patru. Accidentările i-au dat apoi mari bătăi de cap lui Rosenior, care a fost forțat să apeleze la tineri pentru a înlocui opt oameni de bază, iar rezultatele au fost catastrofale: Brentford nu a mai câștigat timp de 16 etape și a ajuns în zona retrogradării. În consecință, Leroy a fost dat afară, pe 18 noiembrie 2006, după încă o înfrângere, un 0-4 cu Crewe Alexandra. Schimbarea nu a salvat echipa, care până la urmă a terminat sezonul pe ultimul loc.
Citește și: Antrenorul care n-a jucat niciodată fotbal: Interviu cu tânărul nord-irlandez care a cucerit Africa
A urmat mandatul hilar de doar zece minute, însă acel moment nu a fost singurul dificil din cariera lui Rosenior. De-a lungul anilor, atât ca jucător cât și ca antrenor, englezul cu origini africane s-a confruntat adesea cu rasismul.
În perioada în care activa ca jucător, Rosenior a trăit numeroase momente în care a fost abuzat verbal, iar insultele auzite de la adversarii săi l-au afectat puternic. „Ai zice că cuvintele dor mai puțin decât vorbele. Ei bine, mi-am rupt jumătate dintre oase, iar durerea a trecut repede. Dar acele cuvinte mi-au rămas în minte”, scria Rosenior în autobiografia sa, „It’s only banter! (trad.- E doar bătaie de joc!)”.
Englezul a explicat într-o emisiune TV în ce constă statutul diferit al fotbalistului de culoare: „Fotbaliștii sunt judecați după cât de tehnici sau de rapizi sunt, dar pe vremuri, pentru jucătorul negru, era un criteriu special. Are a chip on his shoulder? A chip on his shoulder înseamnă să reacționezi repede. În momentul în care reacționai, tu erai cel care avea o problemă, nu făptașul.”
Lupta lui Rosenior cu rasismul și șansa carierei

În 2002, când avea 38 de ani și a fost numit la conducerea lui Torquay, avea deja licența PRO. „Aveam toate calificările, dar o licență nu te face automat antrenor. Înveți muncind. Cel mai mult m-a ajutat când președintele clubului mi-a spus: «Te descurci singur!»”. Și Rosenior s-a descurcat. A alcătuit o echipă pe care a construit-o în jurul fiului său, Liam, acum fotbalist la Brighton.
În ciuda faptului că reușise performanțe notabile cu o echipă aflată în dificultate din punct de vedere financiar, iar cota lui, teoretic, ar fi fost una bună, ofertele de la alte cluburi n-au venit. „Doar un club m-a contactat: Brighton. Practic, am primit un singur telefon, chiar dacă eram bine cotat pe piață”, și-a amintit Rosenior.
Mai târziu, a găsit explicația pentru ceea ce părea, la început, inexplicabil: „Există multe stereotipuri în ceea ce îi privește pe jucătorii negri, dar au existat și mulți fotbaliști de calitate care le-au infirmat. Însă nu sunt suficienți antrenori de culoare astfel încât să demonteze rasismul în cazul lor.” Spusele lui Rosenior par să aibă acoperire. Spre exemplu, singurul manager de culoare din sezonul trecut de Premier League a fost Darren Moore, la West Bromwich Albion, pe care a preluat-o în februarie de la Alan Pardew. Echipa nu a reușit să evite retrogradarea și a terminat campionatul pe ultima poziție.
„John Barnes știa ce spune, când vorbea despre numărul de eșecuri care îi e permis unui antrenor de culoare”, mai zicea Rosenior. Barnes, fost jucător de legendă al lui Liverpool, a pregătit-o doar un sezon pe Celtic, între 1999 și 2000, an în care celții au terminat pe locul doi în Scoția, la 11 puncte față de Rangers. Aceasta a fost singura echipă de top din CV-ul său, în care mai sunt trecute naționala Jamaicăi (2008-2009) și Tranmere Rovers (2009).
Rosenior a pățit la fel. Eșecul managerial de la Brentford a fost ultimul angajament pe care l-a mai avut cu o formație de Football League. Asta, desigur, dacă nu luăm în calcul cele zece minute de la Torquay.
Culmea, demiterea inedită l-a adus în centrul atenției pe Rosenior. „Paradoxal, a fost cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla. Știam încă de atunci că vreau să lucrez în media. Știți ce se spune: orice publicitate e bună”.
„Managerul de zece minute” lucrează acum pentru televiziunea africană Pay-Per View G-Sports și participă la programele BBC de la Cupa Africii, începând cu ediția din 2008. Pe lângă acestea, s-a implicat activ și în combaterea rasismului, fiind ambasadorul mișcării Show Racism The Red Card. „E o problemă mare în fotbal. De fapt, e o mare problemă în societate, iar fotbalul reflectă societatea”.
La 30 de ani de la abuzurile rasiale trăite ca jucător, Rosenior a avut parte de o întâlnire surprinzătoare într-un studio TV. „S-a albit la față când m-a văzut. Era clar că se simțea inconfortabil să mă vadă. Nici eu nu știam că o să mă întâlnesc cu el. Dacă știam, i-aș fi zis vreo două. Întâlnirea m-a pus în încurcătură și pe mine, așa că nu mi-a rămas decât să fiu politicos. Iar el părea că și-a pierdut cuvintele”. Rosenior n-a căutat deloc să se răzbune și a insistat să nu fie dezvăluită identitatea celui care l-a abuzat cu decenii în urmă. „El știe cine e. Deși nu și-a cerut scuze, privirea lui sugera că știa ce a zis și că a greșit. Cred că tot ce a spus l-a bântuit, așa cum am fost eu bântuit de vorbele acelea. Aproape”, povestea englezul, cu zâmbetul pe buze.