În 2011, Paris Saint-Germain era preluată de grupul Oryx Qatar Sports Investments. Cunoscut până atunci drept clubul care l-a adus în Europa pe Ronaldinho, PSG devenea brusc una dintre marile forţe financiare ale fotbalului continental. Tânărul Nasser Ghanim Al-Khelaifi, fost tenismen, era numit președinte, iar romanticul Paris era pregătit să aibă în sfârşit o echipă pe măsura strălucirii sale.
Şapte ani mai târziu, PSG debutează în Champions League cu o înfrângere la Liverpool şi arată că încă îşi caută stabilitatea. Uite cinci motive pentru care succesul european întârzie să apară pe Parc de Princes:
Lipsa unei identităţi clare în joc
Un miliard de euro a cheltuit PSG pe cei 77 de jucători transferaţi de la preluarea clubului de către QSI, însă în niciun sezon nu a părut să existe o identitate clară în jocul echipei.
Este PSG un club care se ia mereu la trântă cu oponenții, indiferent de numele acestora? „Da”, am fi putut răspunde după acel 4-0 cu Barcelona sau după ce a dominat-o și eliminat-o pe Chelsea chiar pe Stamford Bridge, în 2015, în ciuda cartonașului roșu primit de Ibrahimovic încă din minutul 30.
Dar poate este, totuși, o echipă adeptă a contraatacului! „Absolut”, am fi spus după returul istoric de pe Camp Nou, când parizienii au ales să se apere din răsputeri – și au făcut-o lamentabil -, ori chiar după meciul disputat recent, la Liverpool.
Jucătorii Parisului au arătat, vreme de șapte ani, și curaj și teamă, însă n-au dat dovadă de consecvență. Indiferent de antrenorul aflat pe bancă, jocul lor nu a părut a avea o direcție tactică limpede în meciurile cu adversari de top, ci a părut întotdeauna mai degrabă concentrat în jurul potențialului individual al jucătorilor de atac precum Ibrahimovic, Cavani, Neymar ori Mbappe.
Într-un mediu tot mai competitiv, a devenit esențial să ai o abordare strategică bine definită și niște fotbaliști care să se plieze pe aceasta, nu invers.
Antrenorii aduși nu au fost adepții unei filosofii specifice
Mult mai inspirat decât qatarezii de la QSi a fost Roman Abramovich, atunci când a preluat Chelsea cu dorința de a câștiga UEFA Champions League. După șapte ani sub conducerea rusului, londonezii adunaseră trei semifinale și o finală a Ligii, dar și un nucleu de jucători format din oameni precum Cech, Ashley Cole, Terry, Essien, Lampard sau Drogba.
Cheia? Jose Mourinho. Abramovich l-a demis pe Ranieri imediat ce a avut oportunitatea și l-a adus pe cel care făcuse din FC Porto o echipă capabilă să câștige Cupa UEFA și trofeul Champions League, în ani consecutivi. Jose a transformat-o pe Chelsea dintr-un club mediu în Premier League într-unul dintre cele mai de temut de pe continent. Cu un fotbal pragmatic si foarte eficient, Chelsea s-a menținut constant la nivel înalt, bazându-se pe spirit și pe un stil de joc coerent, deși economicos, mai mult decât pe talente individuale.
După ce relația cu portughezul s-a stricat, Abramovich a schimbat o sumedenie de alți antrenori, dar succesul echipei s-a menținut constant. Asta pentru că moștenirea lăsată de Jose la Londra a fost mai profundă decât trofeele interne și parcursurile europene reușite. Ceea ce Abramovich a nimerit de la bun început, Manchester City a reușit să implementeze abia la aproape zece ani. Pep și-a impus filozofia la Manchester și i-a oferit finalmente lui City direcția clară ce-i lipsea din joc. Guardiola, Mourinho, Sarri, Simeone ori Allegri sunt tacticieni care au demonstrat ca au capacitatea de a implementa un stil de fotbal.
În schimb, Ancelotti, Blanc și Emery nu au reușit să ducă PSG-ul la un alt nivel. Deși antrenori excelenți, niciunul dintre ei nu are un trecut care să îl recomande drept expert în implementarea unui specific de joc. Așa că PSG continuă să se caute.
A venit, în fine, și rândul lui Thomas Tuchel. Antrenor care a propus un fotbal spectaculos la Dortmund, Tuchel a preluat totuși o mașinărie deja atent cosntruită de Jurgen Klopp, chiar cel care l-a învins la debutul în acest sezon de Champions League. Timpul va dovedi dacă neamțul poate să le insufle jucătorilor săi un stil de joc limpede. Numai că ce am văzut pe Anfield nu a părut deloc promițător.
Unii jucători nu sunt atât de valoroși cum se spune
Sumele imense cheltuite pe transferuri au avut menirea de a le oferi celor de la PSG o aură de club la care ajung doar fotbaliști excepționali. La o analiză atentă, se observă că această idee este mai degrabă un mit.
Foarte mulți dintre cei aduși cu așteptări uriașe au dezamăgit, bune exemple în acest sens fiind Yohan Cabaye, Grzegorz Krychowiak, Hatem Ben Arfa ori Jese Rodriguez. O altă categorie de jucători transferați de PSG este cea formată din fotbaliști ca Jeremy Menez, Javier Pastore, Lucas Moura sau Ezequiel Lavezzi. Incontestabil, ei au fost utili pentru club, dar n-au reșit să depășească anumite limite.
Oamenii precum Angel Di Maria, Maxwell, Alex și Dani Alves au fost transferuri reușite, doar că au ajuns la Paris fie după ce au dezamăgit, așa cum a făcut-o Di Maria la Manchester United, fie după ce au oferit deja fotbalului ce aveau mai bun, asemeni ultimilor trei. Pe de altă parte, Maxwell a fost adus mai degrabă pentru a-i face pe plac lui Zlatan.
Citește și: „Regele” George Weah al Liberiei: superstar, filantrop și politician cu viziuni moderne
Într-adevăr, nu sunt de neglijat nici transferurile excelente reușite de PSG, precum Matuidi, Draxler, Cavani, Ibrahimovic, Thiago Silva, Marquinhos, Verratti, Neymar, Mbappe ori mișcarea excelentă cu tânărul Rabiot promovat intens în ultimii ani. Dar din peste șaptezeci de jucători ajunși la Paris, foarte puțini au reușit să se impună ca fiind printre cei mai buni din Europa pe posturile lor, în timp ce managerii nu au conturat până în prezent un nucleu asemeni celui construit de Mourinho la Chelsea.
Vara acestui an i-a adus la Paris pe Bernat, Kehrer, Choupo-Moting și Gigi Buffon, ceea ce reprezintă o listă mult mai puțin impresionantă, comparativ cu cele ale sezoanelor precedente. Este greu de crezut că lipsa transferurilor arata o nouă strategie a clubului, ci este mai degrabă rezultatul amenințării balanței financiare de către sumele foarte mari plătite anterior pe Neymar și Mbappe.
Urmează să vedem dacă fotbaliștii pe care PSG îi are acum sunt suficient de buni pentru a reuși mai mult decât ce a văzut Parisul din 2011 încoace. Există, totuși, un mare avantaj dat de lipsa transferurilor spectaculoase. Această oportunitate a fost cel mai bine fructificată de Real Madrid, în ultimii ani: stabilitatea primului unsprezece.
Competiția internă nu ține echipa în priză
Din 2011 încoace, doar în două rânduri trofeul Ligue 1 a fost câștigat de alte cluburi – Montpellier l-a cucerit în 2012, iar cei de la Monaco au fost campioni în 2016. În rest, PSG nu a întâmpinat nicio problemă în a termina lejer pe primul loc, iar celor cinci titluri de campioană li se mai adaugă alte cincisprezece trofee câștigate pe plan intern.
Parizienii domină la pas Franța, iar faptul că nu există măcar un club capabil să le pună probleme în mod constant îi afectează evident. Aceeași problemă este întâmpinată și de către Bayern Munchen, iar consecințele pe plan european sunt similare pentru ambele cluburi.
De fiecare dată când dau de echipe din Serie A, La Liga sau Premier League, bavarezii și parizienii au mari dificultăți, întrucât nivelul scăzut din ligile în care joacă nu țin jucătorii conectați și determinați în mod continuu.
Speranța pentru PSG poate veni de la investițiile celor de la Marseille ori de la noua față a Lyon-ului, care pare un club decis să nu cedeze ușor în grupa de UCL cu Manchester City, Shakhtar și Hoffenheim. Odată cu ridicarea nivelului celorlalte competitioare, PSG va fi obligată să păstreze un ritm și o concentrare sporite pe întreg parcursul unui sezon.
Clubul nu pare a învăța din greșeli
În această vară, PSG l-a adus pe Buffon. După trei finale pierdute cu Juve, portarul de 40 de ani încă speră la un trofeu Champions League, iar Parisul este ultima lui speranță. În ce măsură se poate impune Buffon, care a dat rateuri încă din sezonul trecut, în fața lui Areola?
De asemenea, pare dificil de crezut că jucători precum Thiago Silva sau Neymar vor accepta un alt lider, fie el și o legendă a fotbalului european. Dacă Buffon a fost adus pentru rolul de șef al vestiarului, asta înseamnă oare că jucătorilor aflați deja la club le lipsește spiritul de lider? În aceste condiții, transferul italianului pare a fi încă unul din seria jucătorilor deja trecuți de perioada bună a carierei lor, precum și un element de risc în vestiar.
Citește și: Revenirea lui Marseille în prim-planul fotbalului continental, cu Rudi Garcia în rol principal
O altă potențială eroare este reprezentată de alegerea făcută la nivelul băncii tehnice. Tuchel nu e recomandat de mare lucru, ba chiar are un CV mai sărăcăcios decât predecesorii săi. Qatarezii au vrut să dea o nouă direcție clubului, dar experiența recentă sugerează că un forcing la Allegri sau poate chiar Sarri, manageri experimentați și cu un stil specific, ar fi fost de preferat.
Cea mai importantă greșeală pe care parizienii continuă să o comită este aceea de a juca fricos pe terenul marilor cluburi europene, iar meciul de pe Anfield a reconfirmat că încă există un blocaj la nivel psihologic. Rămâne de văzut ce vor putea oferi parizienii în meciurile următoare. Cel mai probabil vor reuși să iasă din grupă, dar noul format al competiției le va asigura, în proporții mari, un adversar redutabil în faza următoare.
Vestea bună pentru francezi e că au destul timp pentru a se pregăti de acel moment. Același timp ne va demonstra și în ce direcție o iau cu Tuchel pe bancă.
