Dan Petrescu a câștigat titlul cu CFR Cluj în vară, dar a refuzat șansa de a antrena în cupele europene ca să o preia pe Guizhou Hengfeng, echipa de pe ultimul loc în Super Liga chineză. Tehnicianul român a plecat în Asia ademenit cu un salariu amețitor: cinci milioane de euro pe sezon, plus un bonus consistent în caz că salvează clubul de la retrogradare. Petrescu tocmai a ratat obiectivul și ar urma să fie demis în curând, însă în nici jumătate de an în China a încasat cât n-ar fi primit în vreo zece sezoane în țară.
Farmecul milioanelor de dolari atrage antrenori faimoși în campionatul din China. În acest sezon, numai patru dintre cele 16 cluburi din campionat au avut pe bancă tehnicieni locali. Restul au fost străini, de la tineri precum Cannavaro, Jordi Cruyff sau Chris Coleman – fostul selecționer al Țării Galilor – până la manageri experimentați ca Uli Stielike, Bernd Schuster sau românul Cosmin Olăroiu. În același timp, selecționerul echipei naționale a Chinei este legendarul Marcello Lippi, în funcție din 2016.
Practic, China s-a transformat într-un paradis financiar pentru fotbaliștii și antrenorii cu CV-uri construite în Europa și America de Sud. La prima vedere, pare că asiaticii aruncă banii pe fereastră și totodată strică piața, însă e o strategie asumată. În spatele sutelor de milioane de dolari cheltuite cu lejeritate, stă un plan solid al conducătorilor de la Beijing, care și-au propus ca naționala „dragonilor” să devină campioană mondială în 2050.
De la corupție și meciuri trucate la un rebranding total
Deși este cel mai populat stat de pe glob, China n-a avut niciodată performanțe notabile în fotbal. Selecționata de seniori a mers o singură dată la un Mondial, în 2002, iar în Cupa Asiei nu a reușit să se impună vreodată, jucând doar o finală, tocmai în 1984.
De fapt, abia în anii ’90 fotbalul din China a devenit profesionist și tot atunci companiile private au primit dreptul să achiziționeze cluburi locale. De-a lungul anilor, asta a dus la numeroase schimbări de nume ale grupărilor din țară, modificări făcute în scopuri de marketing.
Totuși, la începutul anilor 2000, asistența la partidele din campionatul intern scăzuse îngrijorător, totodată scandalurile de meciuri trucate deveniseră tot mai frecvente. Astfel că s-a simțit din plin nevoia unui rebranding. Așa a apărut Super Liga, în 2004, care a reprezentat însă mai mult decât o simplă schimbare de titulatură.
Scopul noii întrecerii a fost clar din start: progresul fotbalului în întreaga țară. Cluburile au fost imediat somate să creeze programe de dezvoltare pentru copii și juniori și să formeze echipe de U15, U17 și U19 care să participe în campionate de tineret. Interesul chinezilor pentru fotbal a început să crească, totuși nu a existat acel boom visat de conducători.
Mai mult, în 2010, bula s-a spart brutal odată cu izbucnirea unui imens scandal de corupție, care a arătat că fotbalul chinez e dominat de nepotisme, meciuri aranjate pentru pariuri și șpăgi date de jucători ca să evolueze la loturile naționale. Până și conducătorii federației erau implicați, ceea ce a dus la o intervenție în forță a guvernului de la Beijing. A urmat o „curățenie” totală și o muncă asiduă, întinsă pe câțiva ani, de convingere a suporterilor că lucrurile s-au îndreptat.
După restructurări și apoi mult PR, imaginea Super Ligii și în general a fotbalului chinez s-a îmbunătățit considerabil. Tribunele s-au umplut din nou – campionatul chinez a devenit acum a cincea întrecere fotbalistică din lume ca număr de spectatori, iar sumele pentru drepturile de televizare au explodat: China Media Capital a plătit recent peste un miliard de lire pentru cinci sezoane.
Firește, tot mai multe companii controlate de miliardari au investit în fotbal, nu doar pentru a câștiga notorietate la nivel național, ci și ca să „se pună bine” cu guvernul chinez, orientat acum spre dezvoltarea sportului în țară.
Fotbaliști plătiți ca niște sultani și critici venite din toate părțile
Vizibilitatea Super Ligii a crescut enorm, iar în scurt timp au apărut transferurile pe bani mulți și numele celebre. Didier Drogba, Nicolas Anelka, Seydou Keita sau Frederic Kanoute au fost printre primii jucători consacrați care au luat drumul Chinei. Pe atunci, starurile mondiale nu erau impresionate de seriozitatea chinezilor, unii fotbaliști chiar au reclamat că n-au fost plătiți, dar lucrurile s-au reglat pe parcurs.
Când a devenit președinte al Chinei, în martie 2013, Xi Jinping a decis că fotbalul este parte integrantă în procesul de transformare a țării într-o putere mondială.
În următorii ani, cluburile din țară au plătit zeci de milioane de dolari pentru fotbaliști de primă mână precum Hulk, Oscar, Alex Teixeira, Jackson Martinez, Yanick Carasco, Demba Ba sau Carlos Tevez. Ultimul a ajuns în China la sfârșitul lui 2016, momit cu un salariu absolut fabulos: 41 de milioane de dolari pe sezon, sumă care l-a transformat imediat în cel mai bine plătit fotbalist de pe planetă.
Oscar și Hulk, brazilienii care în această stagiune evoluează la campioana Shanghai SIPG, câștigă la rândul lor peste 30 de milioane de dolari anual, în timp ce oameni ca Graziano Pelle și Ezequiel Lavezzi primesc în jur de 20.
Citește și: Românul vedetă în Asia de Sud-Est: „Am pus un clip pe Youtube și-am prins un transfer în Vietnam”
Contracte astronomice au și antrenorii din Super Ligă. Cannavaro primește peste 12 milioane de dolari anual, românul Olăroiu șapte, iar Dragan Stojkovic – sârbul care pregătește echipa de pe locul 11 – ia 8,6 pe sezon. Asta în timp ce selecționerul Lippi e al doilea cel mai bine plătit tehnician din lume, după Mourinho, cu circa 26 de milioane de dolari încasați pe an.
Inevitabil, fotbaliștii care au debarcat în Asia au fost catalogați mercenari sau oportuniști, în timp ce Super Liga din China a fost demonizată și acuzată că distruge fotbalul. Însă campionatul chinez e mult mai competitiv decât se vorbește în Europa. „Super Liga din China nu se ridică la nivelul La Liga, dar cred că standardul e similar cu cel al echipelor de mijlocul clasamentului în Serie A”, spunea columbianul Fredy Guarin, care evoluează din 2016 la Shanghai Shenhua.
Sumele aproape ireale cu care cluburile din China atrag jucătorii de top au născut și ele numeroase dezbateri în lumea fotbalului. Diego Simeone, tehnicianul lui Atletico Madrid, chiar mărturisea recent că se simte „inconfortabil” când vine vorba despre posibilitatea ca fotbaliștii pe care-i pregătește să se transfere în China. Argentinianul critica perioada lungă de mercato din Super Liga chineză, spunând că ar trebui să existe un termen limită pentru toate cluburile, indiferent de țară.
Critici au apărut inclusiv în presa chineză. People’s Daily, ziarul oficial al Partidului Comunist, a publicat numeroase articole în care atrăgea atenția că grupările locale cheltuie nechibzuit și le sugera să investească mai degrabă în infrastructură fotbalistică și academii. „Cea mai bogată ligă din lume nu e neapărat și cea mai puternică”, scriau jurnaliștii chinezi. În același timp, străinii care au ajuns în China au fost acuzați că își oferă serviciile la prețuri „umflate” și că profită fără jenă de pe urma sacilor fără fund ai patronilor locali.
Strategia chinezilor și măsurile care limitează „cheltuielile iresponsabile”
În ciuda investițiilor care au dat impresia că scapă de sub control, autoritățile de la Beijing au avut mereu în minte un plan bine pus la punct, menit să transforme China dintr-o echipă de lumea a treia într-o super putere a fotbalului. Proiectul a fost gândit în trei pași: creșterea popularității fotbalului pe tot cuprinsul țării, urmată de rezultate internaționale la nivel de juniori, în timp ce punctul final îl reprezintă succesul echipei naționale de seniori la Cupa Mondială.
Pentru a crea o cultură fotbalistică puternică în țară, chinezii și-au asumat că mai întâi trebuie să angajeze experți din străinătate, atât fotbaliști și antrenori, cât și analiști, consilieri, preparatori fizici sau nutriționiști. Rolul acestora este să inspire tinerii chinezi și să-i facă să se îndrepte spre fotbal, precum și să-i pregătească la cele mai înalte standarde profesioniste.
Până în 2030, China și-a propus să aibă măcar un teren de fotbal la zece mii de locuitori, 20 de mii de școli dedicate „sportului rege”, iar echipa națională să devină o forță pe continentul asiatic. Până în 2050, adică peste 32 de ani, obiectivul este câștigarea Cupei Mondiale și transformarea țării într-un reper global în acest sport.
Ca să promoveze tineri și să formeze jucători locali, Super Liga chineză a impus mereu restricții cluburilor în privința fotbaliștilor străini. De-a lungul anilor, echipele din campionat au avut dreptul să aibă în lot maximum șapte jucători din afara țării și numai trei în același timp pe teren. În actualul sezon, care stă să se încheie, echipele n-au putut alinia mai mult de trei străini într-un meci, iar numărul lor nu putea fi mai mare decât cel al jucătorilor U23 de naționalitate chineză.
Recent, Federația Chineză a reglementat și tranzacțiile cu multe zerouri. Astfel, orice club care plătește mai mult de șapte milioane de dolari pentru transferul unui jucător străin va trebui să achite aceeași sumă și federației, iar banii vor fi folosiți pentru dezvoltarea sistemului de copii și juniori din țară. Taxarea de 100% se aplică și în cazul jucătorilor chinezi transferați pe mai mult de trei milioane de dolari.
Măsura nu a stopat complet sumele colosale băgate în transferuri (Bakambu și Carrasco au ajuns anul acesta în China pe circa 45 de milioane de dolari fiecare), însă le-a mai domolit.
Iar restricțiile nu se opresc aici. Din sezonul viitor – care va debuta în martie 2019 – va fi introdus și un plafon salarial, care va fi calculat în funcție de investițiile medii și contractele jucătorilor din campionatele concurente Super Ligii chineze, cele ale Japoniei și Coreei de Sud.
Oamenii de decizie din sportul chinez sunt siguri că aceste noi reguli înseamnă intrarea într-o nouă etapă a dezvoltării, dar există și voci sceptice, care susțin că nivelul va scădea considerabil, iar jucătorii locali nu vor mai putea progresa.
Până una alta, rezultatele n-au întârziat să apară, chiar dacă sunt departe de a fi la fel de glorioase precum ambițiile chinezilor. Guanghzou Evergrande, clubul antrenat acum de Cannavaro și în trecut de Scolari sau Lippi, a cucerit de două ori Liga Campionilor Asiei, în 2013 și 2015. Aceeași formație a anunțat că până în 2020 își propune să aibă un lot format exclusiv din jucători chinezi.
În acest timp, naționala „dragonilor” se mișcă greoi și întârzie să lanseze un Messi sau un Ronaldo, așa cum visează conducătorii chinezi. Momentan, selecționata lui Lippi ocupă doar locul 75 în clasamentul FIFA și se pregătește pentru Cupa Asiei din 2019.
Își va îndeplini China obiectivul măreț de a fi o putere a fotbalului în deceniile următoare? Greu de spus, însă un lucru e cert: chinezii au construit cel mai prielnic mediu pentru performanță. Rezultatele n-au cum să nu apară în timp; dacă nu la nivel mondial, cu siguranță la cel continental.
