Cu Leicester câștigătoare în Premier League, cel mai bun campionat din lume, sezonul 2015-2016 e în sine o poveste senzațională. Dar când cel mai bun om al echipei e un jucător care abia la 24 de ani a semnat primul lui contract la profesioniști, iar până atunci juca fotbal de plăcere, în timpul liber, și muncea nouă ore pe zi într-o fabrică, e într-adevăr ceva special.
Jamie Vardy s-a născut în Sheffield, orașul unde s-a înființat primul club din lume – Sheffield FC, care a jucat primul meci în 1860, cu Hallam FC. Micuțului Jamie i-a plăcut, însă, Wednesday, formație fondată la un an după ce România și-a declarat Independența. Wednesday era, de altfel, și mult mai titrată decât concitadina sa. Ca orice copil care pune piciorul pe o minge, Vardy se visa purtând cândva tricoul echipei favorite. Și a fost foarte aproape ca visul lui să se împlinească. A dat probe la Wednesday, dar a fost refuzat. Năruirea visului din copilărie, chiar când era atât de aproape să-l realizeze, a fost o lovitură dură pentru Vardy.
Deși încă joacă la cel mai înalt nivel, ba chiar are șanse să participe la Mondialul din vară, Vardy a publicat deja o autobiografie, în care a descris sincer drumul său incredibil, din fabrică până la titlul de campion și de jucător al anului în Premier League.
Refuzat de echipa pe care o iubea, din cauză că era prea scund
Vardy a fost dus pentru prima dată pe stadion la cinci ani, de tatăl său. Idolul lui era David Hirst, atacantul care a jucat pentru Wednesday între 1986 și 1997, marcând 106 goluri. Își dorea să ajungă ca el. „Bufnițele” erau într-o formă foarte bună în acea perioadă. În 1991, cuceriseră Cupa Ligii, învingând-o pe United, iar în 1993, jucaseră finala Cupei Angliei, contra lui Arsenal. Pentru a se decide câștigătoarea, a fost nevoie de două meciuri. Primul s-a terminat la egalitate, 1-1, iar în cel de-al doilea, „tunarii” s-au impus cu 2-1. Atunci a avut loc prima vizită pe Wembley a lui Vardy. „Meciul s-a jucat într-o joi și a fost nevoie să lipsesc de la școală. Mama m-a învoit, a anunțat că am o programare la dentist”.
De atunci, Vardy a mers la aproape toate meciurile de acasă ale lui Wednesday. „Când am mai crescut, mi-am dat seama că unele comportamente, care nu erau tolerate altundeva, erau acceptate pe stadioane”. De altfel, calmul nu era deloc una dintre trăsăturile sale de caracter. Pe lângă fotbal, a luat și cursuri de box. „Aveam foarte multă energie. Totuși, nu m-am dus la box ca să mă implic în bătăi de stradă, ci mai mult din curiozitate.”
Puștiul Jamie nu dădea prea multă importanță școlii, dar era foarte bun la aritmetică. „Nu știu de unde a venit aptitudinea asta. Poate pentru că îl ajutam pe tatăl meu și pe prietenii lui să țină scorul la darts, prin baruri, sau, poate, de la cum încercam să prezic poziția lui Wednesday în clasament.” De când a semnat un contract cu echipa de juniori a lui Wednesday, Vardy a avut în cap un singur obiectiv: să ajungă la seniori. Așa că dezamăgirea a fost imensă când a fost refuzat. I s-a zis că „nu e destul de înalt”, deși atacantul are, acum, 1,79 metri. „Am fost dezamăgit și furios când am aflat vestea, simțeam că tot ce-mi doream mi-a fost furat”, mărturisește englezul.
A jucat cu brățara de supraveghere de la poliție
Resemnat, s-a dus să joace la echipa de tineret a lui Stocksbridge. „Nu mă mai gândeam deloc să devin jucător profesionist, nici să demonstrez celor care m-au refuzat că au greșit. Voiam doar să joc fotbal.” În adolescență, era interesat doar de fotbal, iar refuzul lui Wednesday l-a lăsat fără vreun plan de rezervă, așa că a fost obligat să accepte ce slujbe s-au nimerit. Mai întâi, a fost barman, iar apoi un client l-a ajutat să–și găsească de muncă în construcții. Programul era infernal, jobul, de asemenea. Abia ce împlinise 20 de ani și lucra la o fabrică producătoare de produse medicale, job din care a reușit să se întrețină și să se distreze până la primul lui contract la profesioniști. La finalul lunii, îi rămâneau o mie de lire și avea timp să evolueze și la echipa de amatori Stocksbridge, unde mai primea 30 de lire pe săptămână. „Eram doar un băiat din clasa muncitoare din Sheffield, care făcea ture în fabrică, stătea cu părinții și marca pentru o echipă de amatori. Asta ar fi baza piramidei”, povestește Vardy.
Nu era deloc străin de conflicte, iar uneori nu-i trebuia mult ca să izbucnească. Spre exemplu, odată era cu un coleg de serviciu într-un cazino. Băiatul avea un handicap: era surd. Vardy a reacționat violent imediat ce s-au făcut glume pe seama dizabilității lui, iar ulterior a fost acuzat de tulburarea liniștii publice și de agresiune. În ciuda repercusiunilor, Vardy recunoaște că ar proceda exact la fel dacă ar fi pus iar într-o situație similară. După ce și-a recunoscut vina, a fost eliberat pe cauțiune și a așteptat procesul în libertate. Șansele să fie trimis la închisoare erau destul de mari, mai ales că judecătorul cazului avea reputația că acordă pedepse dure. Totuși, a scăpat de executare, dar a fost condamnat să poarte timp de șase luni brățara prin care putea fi mereu localizat de poliție, a primit o sentință de un an cu suspendare și o supraveghere de doi ani. În plus, avea de făcut 280 de ore de muncă în folosul comunității și să participe la ședințe de gestionare a furiei. Deși nu a fost trimis după gratii, în timpul anunțării sentinței și-a spus în gând că „s-a zis cu viața mea”; era îngrijorat că pedeapsa nu îi va mai permite să joace fotbal și i-a trecut prin cap chiar că i-ar fi fost mai ușor la închisoare.
Totuși, a primit permisiunea să evolueze în continuare și să participe la antrenamente, cât timp se întorcea direct acasă, imediat după meci. Nu avea voie să–și dea jos brățara de localizare. Unul dintre adversari, care știa că o poartă, chiar a urlat: „Dați-i la glezne! Are brățară!”. Vardy însă nu s-a supărat și nici nu a ripostat, ci a gustat „gluma”. Problema cu restricția a apărut abia la serviciu, unde nu a putut să facă ore suplimentare. Cum era de așteptat, viața lui socială, chiar în apropierea aniversării de 21 de ani, a avut de suferit. Era acasă și se uita la American Pie, în timp ce prietenii lui erau în oraș. S-a dus la ședințele de terapie, unde printre pacienți erau și foști pușcăriași, și la orele de muncă în folosul comunității. A fost nevoit să zugrăvească în școli sau să gătească pentru pensionari.
Citește și: Istoria nonconformistă a lui Union Berlin, clubul „cool” al capitalei Germaniei
„E cam dus cu pluta, dar ne câștigă meciuri!”
Sfârșitul perioadei de supraveghere a adâncit sentimentul de dezorientare. „Nu era nimic care să umple imensul gol lăsat de refuzul lui Wednesday. Eram pierdut și nici nu realizam. La un moment dat, m-am gândit chiar să mă înscriu în armată.” S-a dus la un centru de recrutare, unde a fost întrebat de cazier. A spus adevărul și i s-a transmis sec: „Nu se poate”.
În 2011, Vardy juca pentru Halifax, echipă din Blue Square Bet North, două ligi sub League Two. Deși se plătiseră niște bani pentru el − 15 mii de lire −, era departe de statutul de profesionist. Agentul său, John Morris, avea în față un muncitor în fabrică, pasionat de fotbal în timpul liber, căruia îi spunea că poate ajunge în echipa națională a Angliei. „Fii, mă, serios!”, a fost replica lui Vardy.
John Morris lucra pentru aceeași firmă care se îngrijea de Theo Walcott și de alți câțiva fotbaliști din Championship. Norocul lui Vardy a fost că unul dintre coechipierii lui de la Halifax, portarul Phil Senior, îl cunoștea pe impresar. „Trebuie neapărat să-l vezi pe Vardy. E el cam dus cu pluta, dar ne câștigă meciuri”, i-a spus goalkeeperul. După ce l-a văzut, Morris a avut atât de mare încredere în el, încât a spus că îi va lua bani abia după ce va semna cu o echipă din circuitul profesionist. Vardy era pesimist. Nu credea că va mai putea face asta la 24 de ani.
Pe 25 aprilie 2011, s-a născut fetița lui, Ella, ceea ce l-a responsabilizat pe Jamie, însă după câteva luni în care a locuit alături de Emma, mama copilului, cei doi au decis să se despartă. „I-aș fi distrus viața Ellei, dacă am fi încercat să facem relația noastră să meargă din motive greșite.” Vardy s-a dus la președintele Halifax și a cerut să i se mărească salariul la 250 de lire pe săptămână, dublu față de cât avea la Stocksbridge.
Halifax a terminat detașat pe primul loc în acel an și a promovat, iar Vardy a semnat un nou contract, de 350 de lire pe săptămână, fără să se consulte prea mult cu agentul său. Când a auzit, impresarul a cerut o întâlnire cu oficialii lui Halifax ca să afle pentru ce sumă i-ar da drumul lui Vardy. 150 de mii de lire au cerut aceștia. Era foarte mult pentru acel nivel, dar Morris nu s-a lăsat descurajat și a obținut oferta lui Fleetwood. Era vorba despre un contract profesionist într-un alt oraș. „Aveam 24 de ani, nu mai eram un copil, iar timpul se scurgea. John îmi vorbea de parcă avea mai multă încredere în mine decât aveam eu. Am decis să risc și să-mi dau demisia. I-am zis șefului meu că voi trăi doar din salariul primit de la clubul de fotbal. Spuneam adio la 20 de mii de lire pe an, cu toată stabilitatea cu care veneau, dar eram pregătit pentru acest sacrificiu.”
De la Fleetwood în fotbalul mare
Fleetwood a plătit suma cerută și Vardy s-a mutat din orașul natal. Atunci a început o viață complet nouă pentru el. Nu mai trebuia să meargă la fabrică, se putea concentra pe fotbal și avea bani să trăiască singur. Faptul că se putea concentra exclusiv asupra jocului a contribuit pozitiv la forma lui. Antrenorul era conștient de temperamentul său agresiv, dar credea despre el că își putea transforma furia în energie. Și a avut dreptate. În prima parte a sezonului, Vardy a jucat excelent pentru Fleetwood, lucru care a contribuit decisiv la poziționarea echipei în fruntea clasamentului.
La fel cum a procedat la Halifax, impresarul lui s-a interesat pentru ce sumă Fleetwood i-ar da drumul. De data asta, s-au cerut un milion de lire pentru el. Cu puțin înaintea închiderii perioadei de transferuri din iarnă, două cluburi au făcut oferte pentru Vardy: Leicester și Southampton. Deși cerințele financiare le-au fost îndeplinite, cei de la Fleetwood au refuzat să-i dea drumul până la finalul sezonului, motivând că au plătit 150 de mii de lire pe el ca să promoveze. Stabiliseră suma aceea, de un milion de lire, dintr-un motiv foarte simplu: nu credeau că va da cineva banii ăia pe el! Până la urmă, Fleetwood a promovat, iar Vardy a fost liber să plece.
La finalul acelui sezon, Vardy s-a transferat la Leicester, care pe atunci evolua în Championship. Nu s-a acomodat din prima la „vulpi”. Începuse să bea iar destul de mult și mintea nu îi stătea deloc la Leicester. Se gândea să se ducă înapoi la Fleetwood, sub formă de împrumut, sau chiar să se lase de fotbal și plece în Ibiza să lucreze. S-a dus la managerul Nigel Pearson, înainte să înceapă sezonul, să-i spună că nu s-a adaptat. „«Nu pleci nicăieri. Ești bun. Aici rămâi. Ai capacitatea necesară și credem în tine. Muncește din greu și vei realiza lucruri și mai mari», asta a fost, în esență, ce mi-a spus Pearson. Asistenții Steve Walsh și Craig Shakespeare, care erau de față, au susținut același lucru.” Ca un amănunt, nu doar Vardy nu prindea primul 11 al „vulpilor” la acea vreme. Jucători precum Kane, împrumutat de la Tottenham, sau Drinkwater nu erau titulari obișnuiți în echipa condusă de Pearson.
Altfel, transferul la Leicester a însemnat și un salt financiar pentru Vardy. „Am semnat un contract valabil trei ani, cu un salariu de bază de opt mii de lire, plus un bonus de loialitate de două mii. Suma mare de bani mi-a schimbat, evident, viața și m-am simțit norocos să-i am, dar nu erau cei mai importanți pentru mine. Voiam să devin un fotbalist mai bun.” A jucat cu Leicester doi ani în Championship, iar în vara lui 2014, echipa a reușit promovarea în Premier League. Tot atunci, a cunoscut-o pe viitoarea lui soție, ulterior mamă a celui de-al doilea copil al său.
Ritualul de dinaintea unui meci
Primul lui gol în Premier League l-a marcat contra lui Manchester United, la vârsta de 27 de ani, meci în care a reușit și patru pase de gol, în victoria cu 5-3. După acel joc de vis, și-a amintit vremurile când era fotbalist amator și evolua cu brățara de supraveghere. „Am intrat într-un grup select, de jucători care au reușit să marcheze atât împotriva lui Manchester United, cât și împotriva lui FC United. Nu trebuie să–ți uiți niciodată rădăcinile, dar mintea mea era în prezent. Eram un jucător de Premier League și trebuia să mă comport ca atare.”
https://www.youtube.com/watch?v=th4g_X9p7c8&t=336s
Meciul în care Vardy a înscris primul său gol în Premier League
Deși începutul la Leicester a fost dezordonat, încă de la Fleetwood începuse să aibă grijă de viața extrasportivă. Nu-și mai permitea să bea cu o seară înainte de meci, așa cum făcea la amatori. Își formase chiar un ritual înaintea partidelor: termina o băutură energizantă imediat ce se trezea și nu mânca nimic până la ora 11, când lua micul dejun − omletă cu brânză și șuncă, alături de fasole fiartă −, după care dădea pe gât încă un energizant. Înainte să se schimbe, bea un espresso, iar în vestiar sorbea încet din a treia cutie de energizant, lăsând ultima gură pentru când se întorcea de la încălzire. Din sezonul 2015-2016, a adăugat acestui ritual special un pahar de vin de Porto.
După promovarea în Premier League, se anunțau confruntări cu jucători la care Vardy nici nu se gândea pe vremea în care juca fotbal la amatori. Și echipa lui s-a întărit cu nume sonore. În 2014, la Leicester a venit Esteban Cambiasso, jucător cu Real Madrid și Inter în CV și cu titluri în Champions League, La Liga sau Seria A. Cambiasso venea într-un grup destul de închegat, cu jucători care evoluau de trei ani împreună; Vardy își amintește că era îngrijorat că argentinianul ar putea avea atitudine de superstar. Dar nu a fost cazul.
Citește și: Din Bundesliga la jihad: fotbalistul care a devenit terorist Al Qaeda
Campion și om de gol în naționala Angliei
Pe 21 mai 2015, Vardy primea un mesaj prin care era anunțat c-a fost convocat la echipa națională. Era șocat. Nu se aștepta deloc să fie convocat și, inițial, nu a vrut să se ducă. I-a spus asta lui Pearson, iar replica lui l-a deșteptat încă o dată: „Nu fi idiot! Du-te și arată ce poți!”. Așa a făcut, iar pe 7 iunie 2015 a debutat pentru echipa națională a Angliei, într-un joc cu Irlanda.
După debut, urma un nou sezon în Premier League. Nigel Pearson, cel care era manager când Vardy a venit prima dată la echipă, a fost înlocuit cu Claudio Ranieri. Cambiasso a plecat și el, iar la echipă a venit necunoscutul, pe atunci, N’Golo Kante – două mutări care s-au dovedit decisive în cucerirea titlului. Leicester era pe primul loc de Boxing Day, iar tradiția indica faptul că va fi campioană. Dar nimeni în vestiar nu vorbea despre asta. Ceea ce părea incredibil cu un an în urmă s-a întâmplat, însă, pe 2 mai 2015. Jucătorii lui Leicester au sărbătorit chiar la Vardy acasă titlul de campioană a Angliei, cucerit matematic la finalul partidei lui Chelsea cu Tottenham, încheiată 2-2. 5000 la 1 era cota „vulpilor” înainte de începerea sezonului, iar un suporter a fost destul de inspirat să parieze pe asta. Datorită „nebuniei” sale a încasat 108.703,41 de lire.
Vardy a depășit, în acel sezon, recordul lui van Nistelrooy, marcând în 11 meciuri consecutive în Premier League, în egalul contra fostei echipe a batavului, Manchester United, 1-1. Cum era logic după o asemenea prestație, a fost în lotul Angliei la Euro 2016. Singura partidă în care nu a evoluat deloc a fost cea de debut, contra Rusiei, un 1-1. A jucat o repriză în victoria cu Țara Galilor, 2-1, tot meciul în egalul contra Slovaciei, 0-0, și 30 de minute în optimea de finală contra Islandei, pe care Anglia a pierdut-o cu 2-1. În meciul cu Țara Galilor l-a înlocuit pe Kane, iar în „optimea” cu Islanda a evoluat 30 de minute alături de fostul lui coleg de la Leicester, de pe vremea când echipa era în Championship.
La 31 de ani, Vardy are acum 19 selecții și șase goluri în echipa națională a Angliei. Nu-i trecea prin cap asta în 2011, când încă lucra în fabrică și nu avea niciun minut jucat în Premier League. Totuși, cineva a avut încredere în el atunci: „Poți juca pentru Anglia! Atât de bun ești!”, i-a spus agentul John Morris. Iar timpul i-a dat dreptate.
