Povestea lui Daniele De Rossi nu e neapărat prima despre care se vor scrie articole. Nu are strălucirea lui Messi sau Ronaldo. Nu este una de acțiune, dar este una de dragoste. Pentru Roma, pentru fotbal.
Nu e genul de operă ușor de consumat, care să capteze atenția neapărat, ci una care are nevoie de ea. Și dacă ești dispus să o acorzi, vei fi răsplătit pe măsură.
Începuturi: Un „romanista” pur sânge
Daniele De Rossi s-a născut pe 24 iulie 1983, la Roma, evident. A fost singur la părinți, iar tatăl său, antrenor la Roma Primavera, i-a insuflat dragostea pentru fotbal încă de la o vârstă fragedă.
Tânărul Daniele a fost martor la succese importante pentru Albert de Rossi: câștigarea campionatului de tineret cu AS Roma, precum și Coppa Italia. Povestea aștepta să fie scrisă: după câțiva ani petrecuți la clubul local din cartierul Lazio, Ostia Mare, Daniele a făcut pasul firesc și a semnat cu echipa de tineret de la AS Roma.
La 17 ani, De Rossi ajungea la Roma și deși jucase ca atacant la Ostia, tatăl său a citit mai bine calitățile fiului și a decis să îl folosească fundaș și apoi mijlocaș la închidere. După un prim sezon impresionant la Primavera, Fabio Capello nu a ezitat să îl cheme pe adolescent direct la prima echipă.
Pe 10 octombrie 2001, De Rossi a debutat la prima echipă, într-un meci cu Anderlecht, în UEFA Champions League. Tânărul de doar 18 ani a mai jucat în acel sezon doar în Coppa Italia, dar următoarea stagiune avea să treacă la următorul nivel.
Pe 25 ianuarie 2003, De Rossi juca primul său meci în Serie A, împotriva lui Como. Abia în mai a venit și prima partidă ca titular, care a adus și primul gol, împotriva celor de la Torino. N-a durat mult până când De Rossi s-a impus ca membru cheie al echipei. Italianul era cu adevărat un fotbalist special, iar Roma avea să afle în următorii ani de ce.
De Rossi, la intersecția dintre Pirlo și Gattuso
La începutul anilor 2000, mijlocașii care dominau peisajul fotbalistic în Italia erau legendarii Andrea Pirlo și Gennaro Gattuso, combinația perfectă de la Milan: finețe și putere, tehnică și agresivitate. Două arhetipuri aparent opuse. Pirlo dicta jocul la mijloc prin creativitatea sa extraordinară, în timp ce Gattuso era un scut în fața apărării și oprea atacurile adverse.
Puștiul De Rossi a atras atenția pentru că reușea să combine calitățile celor doi, iar la acea vreme era uimitor. De Rossi combina noul cu vechiul, trecutul cu viitorul. Avea fizicul specific gloriilor italiene trecute, era scund și nu neapărat în cea mai bună condiție, dar capabil să le facă pe toate pe teren, la fel ca marii fotbaliști de azi.
De Rossi părea să aibă o capacitate de efort nelimitată. La 21 de ani, tackling-urile sale erau de cele mai multe ori impecabile, intercepțiile păreau să-i vină natural. Nu e de mirare că a fost rapid remarcat și de selecționerul de la acea vreme, Marcello Lippi. A debutat la națională cu un gol superb împotriva Norvegiei.
De Rossi era un fotbalist plin de pasiune și energie, devotamentul său fiind de necontestat pe întreaga durată a carierei. Deși a rămas constant unul dintre cei mai buni mijlocași din Serie A, se poate spune că apogeul carierei sale a avut loc între 2006 și 2009, perioadă în care a fost ancora echipei în sistemul 4-2-3-1, implementat de Luciano Spaletti.
Presa italiană l-a catalogat rapid pe De Rossi drept un „mediano” – mijlocaș defensiv. Dar el putea fi orice era nevoie: distrugător, creator, omul de legătură între atac și apărare. De Rossi avea și un talent remarcabil al șuturilor de la distanță, execuțiile sale fiind remarcabile atât prin puterea lor, cât și prin plasamentul extraordinar.
Poate cel mai bun meci al carierei a fost cel din optimile UEFA Champions League din 2008, împotriva lui Real Madrid. Roma i-a eliminat pe madrileni, iar Daniele De Rossi a fost cu adevărat magistral. Un adevărat căpitan și regista-mediano (combinație între creator și distrugător).
Capitano Futuro: mereu în umbra lui Totti
Daniele De Rossi este un „romanista” pur. El este Roma. Cu toate astea, De Rossi a avut ghinionul joace în aceeași perioadă cu Francesco Totti, legenda absolută a Romei, omul de neatins. Are tot sensul din lume ca el să primească porecla „Capitano Futuro”, dar acest lucru nu înseamnă decât că a fost mereu în umbra lui Totti, adevărata tragedie a carierei sale.
Adolfo Baloncieri este singurul mijlocaș care a marcat mai multe goluri decât de Rossi pentru naționala Italiei. Să reținem că toate aceste goluri (21) au fost date în perioada în care Pirlo era văzut de mulți drept adevărata bijuterie italiană.
Cu toate astea, cu 684 de meciuri jucate pe parcursul a 18 sezoane în tricoul Romei, De Rossi nu poate scăpa niciodată de eticheta „Capitano Futuro”. Avea tot ce-i trebuie: suflet, tehnică, determinare. Totul pentru a fi cel mai mare jucător al Romei din istorie. A existat însă Totti.
Ultimul act
Pentru 18 ani, Roma a avut un fan în primul „11”. Un adevărat romanista, care alături de Totti, s-a asigurat că spiritul Romei și al suporterilor va fi mereu prezent pe teren, indiferent de rezultat. Cu toate acestea, Roma nu a ezitat la finalul sezonului trecut să îi arate ușa din dos. Clubul a ales să nu îi reînnoiască contractul.
„Nu cred că decizia trebuia să fie doar a mea. Clubul există tocmai pentru a lua astfel de decizii. Am acceptat decizia lor și le-am refuzat politicos oferta (de director sportiv)”, declara De Rossi la conferința de presă din mai 2019, în care își anunța plecarea. Chiar și la 36 de ani, având în vedere problemele Romei și influxul de tineri din lot, De Rossi ar mai fi fost cu siguranță util încă un sezon, dar clubul a ales să îi întoarcă spatele.
De Rossi nu a fost niciodată genul de om care să își ascundă sentimentele: în 2014, ca răspuns la ostilitățile fanilor lui Napoli, el a ales să își sarute stema de pe tricou chiar în fața peluzei napoletane. Ar fi ușor de spus că meciul său de retragere de la Roma a făcut „ca cerul să plângă”, pentru că ploua. Dar adevărul este că numai ploaia mai ascundea lacrimile unui stadion întreg. Ultimul romanista părăsea clubul vieții sale.
Citește și: Azeglio Vicini şi povestea celei mai frumoase naţionale a Italiei care nu a luat titlul mondial
Ultimul capitol din cariera lui De Rossi nu avea cum să fie unul banal. Italianul a simpatizat mereu Boca Juniors pentru atmosfera incredibilă creată de fani și a ales să își petreacă ultimele clipe ca fotbalist pe legendarul „La Bombonera”.
Totuși, la 36 de ani, după un singur sezon petrecut în Argentina, dorul de familie a fost prea mare iar italianul și-a anunțat retragerea: „Am crezut că pot gestiona altfel situația, dar îmi este dor de familia mea. Fiica mea de 14 ani are nevoie de tatăl ei”.
Cariera lui De Rossi nu se putea încheia decât cu o declarație de dragoste: „Nu m-am gândit niciodată că aș putea iubi altă echipă în afară de Roma, dar o parte a inimii mele va rămâne aici”.
