Gibraltar e un paradis îndepărtat. „Capătul lumii”, cum îi ziceau grecii antici.
Regiune britanică aflată în extremitatea sudică a Peninsulei Iberice, Gibraltar se întinde pe circa 6,8 kilometri pătrați – de vreo 30 de ori mai mic decât Bucureștiul – numără 32 de mii de locuitori, cât Tecuci sau Sighetul Marmației, și câteva semafoare. Loc scump, unde costul vieții e de vreo două ori mai ridicat decât peste graniță, în Spania, dar care merită toți banii. Fiecare colț de țară e „instagramabil”, vorba aia, și ascunde o poveste.
De la Málaga, cu mașina, faci cam două ore și jumătate. Se merge lejer, din autostradă în autostradă, iar granița o treci imediat. Cel puțin în februarie, când nu se înghesuie turiștii. Dacă ai număr de înmatriculare de Spania, vameșii îți urează, din reflex, „Serviciu ușor!”. Motivul? Mare parte din clasa muncitoare a Gibraltarului face naveta din țara vecină. Se conduce pe dreapta, deși regiunea aparține Marii Britanii.
Cuplaj la Europa Point
Eu m-am dus pentru fotbal de data asta, mai exact două meciuri din Rock Cup, Cupa Gibraltarului. Competiție cu istorie, care se ține încă din 1895, cu mult înainte ca-n România să apară primele cluburi de fotbal. Mons Calpe cu FC Europa, în deschidere, și apoi FC Lynx cu Manchester 62, într-o formulă care te duce cu gândul la faimoasele cuplaje bucureștene de pe vremuri.
S-a jucat pe stadionul Europa Point, practic în capătul sudic al Gibraltarului, unde Marea Mediterană își dă mâna cu Oceanul Atlantic. Al doilea stadion din țară, după Victoria, aflat în nordul orașului-țară. De altfel, sunt singurele două terenuri din Gibraltar, ambele cu iarbă artificială.
Stadionul Europa Point e micuț, dar cochet, la umbra stâncii și bot în bot cu Universitatea din Gibraltar (da, au și universitate, deschisă în 2015). Arenă cu mireasmă de obiectiv turistic, de unde în zilele senine se vede și Africa. E parcare mare în zonă, vegheată strategic de moschee. Și gratuită, pentru tot omul. Tot gratis e și să intri la meciuri în Gibraltar, indiferent că-i campionat sau cupă. Altfel, există un pub lângă stadion, dar a tras obloanele devreme, de pe la orele șase, deși era sâmbătă cu meciuri.
Vânt puternic și bere scumpă
Primul meci s-a jucat de la 16:30, pe un vânt care făcea ca cele 15 grade să se simtă vreo două. După 90 de minute fără goluri, s-au bătut direct lovituri de departajare și Mons Calpe, un club înființat abia în 2013, a câștigat cu 4-2 în fața lui FC Europa. O surpriză, în contextul în care Europa, care anul ăsta își serbează centenarul, e unul dintre cei trei granzi ai fotbalului din Gibraltar, alături de Lincoln Red Imps și St Joseph’s.
Cu 10-15 minute înainte de startul meciului, numărasem doar șapte spectatori. Până la urmă, s-au strâns, ochiometric, vreo 70-80 de inși. Prieteni, rude și băieți care joacă la alte echipe din regiune. De altfel, senzația e că toată lumea se cunoaște cu toată lumea. Spectatorii dau indicații cot la cot cu antrenorii, arbitrul se salută amical cu oamenii din tribune, în timp ce copiii își mai strigă tații care aleargă pe gazon. Uneori, primesc și răspuns.
Berea la pahar – mare, ce-i drept – costă 3,5 lire. Legat de asta, localnicii nu au acel comportament de stadion tipic britanic. Mă așteptam la fani care rad patru-cinci beri pe repriză și se manifestă în consecință. Nici vorbă. Consum moderat, spectatori cuminți. Cel mai „controversat” moment s-a consemnat când un nene l-a certat pe arbitru pe motiv că n-a dat un fault. Centralul l-a reperat, s-a uitat urât la el, apoi și-a văzut de joc.
Fotbal „back to the roots”
Nivelul e, cum ziceam și aici, cam de Cupa Cartierelor. După primul meci, 0-0 și deznodământ de la 11 metri, au venit și golurile. Multe, multe. Manchester 62, un club înființat de câțiva fani ai lui Manchester United, a bătut-o pe FC Lynx cu 5-3. Joc deschis, relaxat și câțiva flăcăi cu gleznă fină la Manchester 62. Altfel, da, Manchester 62 are echipament tras la indigo cu United și emblemă din același registru. Totul, inclusiv numele, cu permisiunea englezilor, evident.
Se pune suflet, se aleargă, se hrănesc orgolii locale. Christian Rutjens, un fundaș născut în Marbella și fost pe la Chindia Târgoviște, pare un soi de Cannavaro aici. Joacă la FC Europa, la fel ca muntenegreanul Stefan Milosevic, atacant trecut pe la UTA în 2023.
Una peste alta, nicio urmă de tikitaka sau ‘jogo bonito’. E fotbal brut, limitat tehnic și tactic, jucat de funcționari publici, pompieri, polițiști, agenți de turism și străini care fie vor să-și dea restart la carieră, fie sunt deja la vârsta la care mai au un pic și agață ghetele în cui.
Viața de fotbalist în Gibraltar
În Gibraltar, liga e semi-profesionistă, mai toți fotbaliștii au și alte slujbe în viața de zi cu zi. Asta și pentru că salariile se învârt pe la 1.500 de lire pe lună, iar să închiriezi aici o garsonieră chircită, în care un picior stă în baie și celălalt în bucătărie, te costă cam o mie. Dacă găsești, că cererea-i mare.
Străini destui, bună parte dintre ei pescuiți de echipele locale prin anunțuri la mica publicitate. Am văzut câțiva expați interesanți la Manchester 62. Portarul e din Republica Centrafricană, extrema stângă vine din Barbados și are cetățenie olandeză, decarul posedă acte de Japonia. Voinici fără pelerină, care au ajuns în Gibraltar pentru că altceva n-a fost. Literalmente.
Unii străini vin să joace în Gibraltar după un an sau chiar mai mult de stat pe bară, cu fotbalul pus complet pe pauză. De locuit locuiesc în Spania, în orașul de lângă graniță, La Línea de la Concepción. Chirii mai mici acolo, coșul de cumpărături mai ieftin, spaniolii mai deschiși, plus că își permit și o ieșire în oraș la sfârșit de săptămână.
@ionutaxinescu Manchester 62 nu e Manchester United, dar are permisiunea să îi folosească numele. #manchester62 #lynxfc #rockcup #gibraltar #manutd
Merită experiența?
Da, 100%, chit că vorbim de o țară a cărei echipă națională e pe locul 106 în clasamentul FIFA, încadrată de Aruba și Timorul de Est. O echipă națională care a pierdut, în noiembrie 2023, cu 0-14 în fața Franței. O echipă națională afiliată la UEFA abia în 2013 și care și-a căutat jucători eligibili cu anunțuri pe Twitter.
Chiar și așa, fotbalul are un farmec aparte în Gibraltar, la fel ca toată țărișoara. E un soi de întoarcere la origini, unde jocul continuă să fie bucurie sinceră și autentică, nu mașină de produs bani și vedete. Intră pe teren doar cine vrea să fie acolo cu adevărat, nu pentru că-l obligă un contract sau un sponsor.
În Gibraltar se joacă fotbal de pe la sfârșitul anilor 1800, când l-au adus militarii britanici. Federația, GFA, există din 1895 și e printre cele mai vechi din lume. 130 de ani, deci, de bătut mingea cu rezultate sportive dezastruoase. Totuși, băieții de la poalele stâncii merg înainte și continuă să joace. E dovada supremă de pasiune și devotament.