1 Decembrie este o zi importantă, dar nu numai pentru patrioții sau nostalgicii „tricolori”. Undeva în zona mediteraneană, pe o insulă aparte, unică prin istoria și mitologia ei, 1 decembrie este una dintre fundațiile temporale ale fotbalului italian și, în esență, un punct de plecare pentru fotbalul sicilian.
Sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX au văzut un tipar al evoluției social-economice în zona mediteraneană, venit ca urmare a revoluției industriale începute în Regatul Unit, care, cu ajutorul flotei pe care și-a îmbunătățit-o, și-a consolidat un imperiu comercial redutabil. Deci, locuri de muncă exportate în alte piețe de desfacere, precum Italia.
Sevilla (care era destinația portocalelor scoțiene) sau Milano & Torino (destinațiile multor materiale textile pentru pantofi și îmbrăcăminte) sunt exemple clare de contact și schimb cultural între cele două populații, care au împărtășit și experiența unui fenomen în plină creștere: fotbalul.
Fotbalul ajunge în Sicilia, de la Palermo la Messina
Un pasionat cu o aventură englezească avea să deschidă prima pagină din istoria unui club sicilian. Numele lui era Adolfo Marangolo, un sicilian născut în festivul an 1877, care a descoperit fotbalul odată cu studiile sale la Colegiul Eton din Londra, alături de bunul său prieten Ignazio Pagano. Cei doi aveau să schimbe pentru totdeauana peisajul fotbalului în Insula Peninsulei, Sicilia.
Ambii veneau din familii burgheze, care își permiteau să-și trimită odraselele în străinătate, și erau de vârste similare. Pagano avea un avans de un an, trăind pentru prima dată în Anglia experiența fotbalului, așa cum era el, la finalul secolului XIX. După doi ani, ambii s-au întors în Sicilia cu câteva lucruri de valoare de nișă: manuale cu regulile fotbalului, o minge de piele, pantofi de joc, pălării și uniformă de arbitru, plus o mulțime de tricouri alb-albastre, tipice colegiilor.
Datorită poziționării geografice, Sicilia se afla în mijlocul schimbului comercial maritim mediteranean, în mare parte dominat de navele britanice, prilej cu care multe echipaje de englezi aveau să vină, unii să se și stabilească, ba chiar să pună la cale asociații fotbalistice de club în Italia.
Prima societate sportivă existentă în acea zonă purta numele eroului național Garibaldi, cunoscută ca și Societatea de Gimnastică Garibaldi. Din nou, Pagano avea să „fure startul”, înființând la 1 noiembrie 1900 primul club de fotbal sicilian, la Palermo, alături de vice-consulul britanic Edward De Garston. Un club constituit în prima fază cu un mix de italieni și englezi, majoritatea aduși prin intermediul contextelor economice.
O lună mai târziu, Marangolo avea să devină eroul poveștii noastre, deoarece pe 1 decembrie 1900 – fix acum 120 de ani – înființa primul club de fotbal din Messina și punea bazele primului derby sicilian și regional din fotbalul italian. Un club la care se va implica la fel ca orice alt fondator al vremii: patron, jucător, antrenor, arbitru, suporter, orice.
Ce este și mai interesant e că unul dintre oamenii de bază care l-au ajutat în acest demers a fost un reverend anglican, cu nume de cod Caulified, unul dintre oamenii de bază ai clubului, care va deveni unul dintre primii antrenori-jucători din istoria echipei: Charles Bousfield Huleatt.
Pentru cei nefamiliarizați încă cu numele lui, el este cel care a descoperit Papirusul Magdalenian în perioada ca misionar în Egipt, cel mai vechi documentat atestat din perioada Evangheliei după Matei, fiind dat între anii 60 și 400. Ca orice bun creștin, imediat după ce l-a descoperit, l-a donat Colegiului Magdalen din Oxford.
Revenind la primul club de fotbal din Messina, staff-ul administrativ era format din nouă englezi, patru italieni, doi elvețiano-danezi, un american și un german. Primul căpitan și antrenor al echipei avea să fie F. L. Padgett, membru în consiliul de administrație, un englez care a stat doar un sezon.
Messina – Palermo, primul derby sicilian, și cutremurul care a schimbat totul
Era primăvara anului 1901 în Sicilia. Cei doi buni prieteni burghezi, Marangolo și Pagano, aveau deja înființate primele cluburi de fotbal din insulă. Ce putea lipsi? Un meci, un derby, ceva care să producă spectacol, divertisment.
Cele două cluburi s-au înțeles ca meciul să aibă loc în luna aprilie, pe stadionul San Ranieri, din Palermo, iar încasările să fie donate pescarilor și marinarilor șomeri, fără contracte la momentul respectiv. A fost, la bază, un meci caritabil.
Anunțul oficiliazării organizării acestui joc inedit a venit în ediția ziarului Il Marchesino din 13-14 aprilie, unde clubul Messina declara oficial că acceptă invitația celui din Palermo, pentru a închide sezonul (așa era termenul).
Meciul avea să se joace într-o zi de joi, 18 aprilie, iar cei din Messina aveau să plece cu o zi înainte cu o navă pusă la dispoziție de președintele Walter Becker, expert în această nișă. Deși am folosit titulatura scurtă, clubul din Palermo se numea în întregime Clubul de Fotbal Anglo-Palermitan, lucru care definea în mare parte nucleul lotului de jucători și administrativ.
De menționat că în acele vremuri infrastructura de transport era deficitară, dacă nu inexistentă, având în vedere că statele italiene de abia s-au unit într-un format convergent, iar majoritatea vehiculelor necesitau un tractaj animal sau șine feroviare. Ținând cont de faptul că vorbim despre o insulă, soluția previzibilă și logică era un vapor cu aburi.
Rivalitatea se naște imediat, în acea zi de aprilie, deoarece ziarele vremii nu se pun de acord în ceea ce privește scorul. Cotidianul Il Giornale di Sicilia a optat pentru o remiză prietenoasă, 2-2, în timp ce Il Marchisano a consemnat o victorie cu 3-2 a gazdelor din Palermo.
Ceea ce este comun și recunoscut e că au venit aproape o mie de oameni pe terenul improvizat, cu bănci din lemn în tribune. Ca orice eveniment la acea vreme și în esență un derby care avea să devină o tradiție, sărbătoarea a continuat la Milano, unde oficialii și suporterii au sărbătorit cu un banchet în care s-au bucurat de faptul că au reușit să organizeze primul meci oficial din istoria Siciliei.
Cele două echipe aveau să-și consolideze rivalitatea și prietenia deopotrivă în următorii zece ani, punând la care primul trofeu local, Cupa Whittaker, pe care Messina a câștigat-o doi ani la rând, în 1904 și 1905.
Cutremurul din 1908 avea să schimbe din temelii fundațiile clubului, deoarece numărul său imens de victime (60 de mii decedați numai în Messina) i-a inclus și pe unii membri cheie ai clubului: fostul antrenor Charles Huleatt, jucătorii Frank Carter și Walter Coates, unul dintre finanțatori, George H. Pierce.
Clubul a trăit primele dificultăți existențiale cauzate de acest eveniment și finanțarea avea să devină greoaie, fiind susținută din propriul buzunar al noului președinte (Arthur Lascelles – numit în funcție odată cu cea de consul în 1901). Bani care s-au epuizat în 1910 și au făcut să deschidă seria transformărilor clubului dintr-o entitate în alta.
Istoria clubului din Messina avea să devină una destul de complicată, cu peste zece schimbări de statut, înființări, desființări și reînființări, ca o pasăre Phoenix, o similaritate cu care se regăsește la nivel cromatic: roșu și galben.
Salvatore Schillaci: cei șapte ani de-acasă
Tot într-o zi de 1 Decembrie, ca o speranță pentru fotbalul sicilian și italian, avea să se nască un nume predestinat. Salvatore Schillaci.
Născut într-o familie modestă din Palermo, avea să înceapă fotbalul la o echipă de cartier, AMAT. Previzibil ar fi fost să fi ajuns la Palermo, care l-a abordat și a încercat să-l cumpere cu 28 de milioane de lire italiene (moneda vremii în Italia, echivalentă cu aproximativ 14.500 de euro, cel puțin la începutul anilor 2000).
Pentru o diferență de șapte milioane, deci un total de 35 de milioane, care reprezenta suma prin care clubul de juniori și însuși familia lui Schillaci puteau supraviețui un pic mai confortabil, transferul nu s-a mai realizat, marcând definitiv drumul lui Salvatore, care avea să aleagă o rivală din insulă: FC Messina. Acolo unde avea să-l aibă coleg pe cel mai cunoscut antrenor străin din Craiova, Nicolo Napoli.
La fel ca Napoli, și el născut la Palermo, Salvatore Schillaci avea să debuteze în sezonul de Serie C2 în prima echipă a Messinei, reușind un gol la debut, împotriva unei echipe din Roma. Iar la finalul stagiunii promova o treaptă mai sus, în Serie C1, competiție în care a avut nevoie de trei ani ca să devină o certitudine și să scoată capul în fotbalul mare.
Din 1986 a început o serie de cinci ani care l-a catapultat dintr-o tânără speranță într-un jucător de bază la o echipă națională de campionat mondial și echipă de club de cupă europeană. Cei șapte ani la Messina (1982-1989) își confirmă renumele proverbial, căci au fost cea mai lungă perioadă petrecută de Salvatore Schillaci la un club.
A reușit să devină un jucător esențial din istoria clubului: cele mai multe prezențe în tricoul galben-roșu (256) și al doilea la nivel de goluri marcate all-time în toate competițiile (77).
Restul avea să devină istorie, căci 1990 a fost anul său ca jucător. A devenit noua vedetă a fotbalului internațional, chiar și pentru o vară, la Mondialul din țara natală, unde a fost decisiv pentru medalia de bronz a echipei sale.
Scânteia lui Salvatore Schillaci avea să pălească treptat, ajungând să se retragă definitiv în 1997, la o echipă din Japonia. Nu a dispărut din conștiința publicului italian, participând în zona de media cu apariții televizate, lansări de cărți sau roluri minuscule în film. Dar probabil cea mai importantă realizare a sa este o academie de fotbal în Palermo, închizând astfel cercul pe care l-a deschis la începutul anilor ’80.
