George Florescu e un jucător cu parcurs atipic. La echipa națională a purtat numărul zece, unul cu greutate și presiune în fotbalul românesc, deși nu a avut niciodată profilul unui „decar” autentic. A plecat din țară la numai 20 de ani, dar fără să fi apucat în prealabil să joace pe prima scenă. S-a dus în Moldova, la Sheriff Tiraspol, iar mai apoi, după o trecere prin Rusia, a ajuns în Danemarca, la FC Midtjylland, club pentru care a evoluat doi ani.
De-a lungul anilor, a mai jucat în Ucraina, Azerbadjan și Cipru, iar în 2017 trecut s-a întors acasă, la prima iubire: Universitatea Cluj. Cu „șepcile roșii” a văzut chiar și maidanele din divizia a treia, însă anul acesta speră că își va ajuta echipa de suflet să promoveze în Liga I. Aflat acum spre final de carieră, „Geo Flores” a strâns zece selecții și a marcat un gol pentru selecționata României, unde a venit mereu cu gândul să dea tot ce are mai bun, cu toate că rezultatele slabe din acea perioadă i-au fost puse pe nedrept în cârcă.
În 2004, ai refuzat marile cluburi bucureștene ca să mergi în Moldova. De ce?
Motivele au fost de două feluri. Financiare, pentru că la Sheriff eram plătit de două-trei ori mai mult decât se oferea atunci în România, și logistice. Condițiile de antrenament de la Tiraspol erau la nivelul cluburilor mari din Europa. Pe deasupra, am fost asigurați – atât eu, cât și colegul Răzvan Cociș – că interesul clubului Sheriff, care plătise o sumă mare Universității Cluj, este ca noi să jucăm, să ne dezvoltăm și să fim vânduți mai departe la echipe din campionate mai puternice. Era, deci, o bună oportunitate să ne afirmăm și să profităm de condițiile de acolo. În plus, mergând la Sheriff, am evitat posibilitatea de a „ne pierde” într-un oraș ca Bucureștiul, care ne putea atrage spre activități extrasportive sau anturaje nepotrivite.
Care e povestea reprofilării tale din atacant în mijlocaș central?
În perioada junioratului și chiar până la 18-19 ani, am fost atacant. Dar în ultimul meu an la „U”, la prima echipă eram șapte atacanți: Jula, Szekely, Goga, Codreanu, Costea, Cociș și cu mine. Echipa juca într-un sistem cu doi atacanți, așa că mulți am fost reprofilați de antrenorul Ovidiu Sabău. Eu am devenit mijlocaș central, Cociș mijlocaș stânga, Szekely mijlocaș dreapta. Țin minte că Jula a fost folosit ca închizător sau fundaș central. N-am întâmpinat probleme să mă acomodez cu noua postură, pentru mine era important să joc meci de meci, să prind curaj și experiență, apoi să ajung într-un campionat bun.
În 2008 ai ajuns în Danemarca, după un an la Torpedo Moscova. Cum te-ai acomodat acolo?
A fost frumos pentru că am avut ocazia să joc împotriva unor fotbaliști care ulterior au ajuns la cluburi mari din Europa. În Danemarca am crescut mult din punct de vedere al pregătirii fizice. Campionatul lor e bazat mult pe comabtivitate, așa că a trebuit să mă adaptez. Am căpătat și mai multă încredere, pentru că danezii, cu felul lor de a fi, cu educația și bunătatea lor, au un talent aparte de a te face să realizezi că ești valoros. Știu să-ți transmită încrederea lor în aptitudinile tale, ceea ce nu poate duce decât spre progres.
Ce te-a impresionat cel mai tare în Danemarca?
Era foarte neobișnuit pentru mine să văd oameni atât de zâmbitori, deschiși și comunicativi. Țin minte că ieșeam în centrul orașului și nu vedeam oameni triști. „Oare aici nu e nimeni supărat niciodată?”, mă-ntrebam. Chiar și când pierdeam meciuri, nimeni nu era supărat. A doua zi se ștergea totul cu buretele și ne concentram la ce urma.
În vara lui 2008, trebuia să mergem în cantonament în Germania. Antrenorul m-a întrebat dacă soția mea va pleca în România în acele 10-12 zile. I-am zis că nu, iar el mi-a propus să o iau cu mine în cantonament, ca să nu stea singură într-o țară străină cât sunt eu plecat. Clubul ne-a asigurat o cameră la un hotel în apropierea celui unde era cazată echipa, iar după fiecare antrenament mergeam la soția mea. Întâmplarea asta m-a lăsat cu gura căscată. Voiau ca tu, ca fotbalist, să te concentrezi strict pe antrenamente și meciuri. Te scuteau de alte griji, te încurajau să le zici orice problemă personală și se ofereau să te ajute. Uite, alt exemplu. Când un coleg a trecut printr-un divorț, clubul i-a oferit două săptămâni de concediu în mijlocul campionatului.
Cum e fotbalul din Rusia și Ucraina, comparativ cu cel danez?
Total diferit. Echipele rusești și ucrainiene au bugete imense și aduc jucători scumpi, foarte tehnici, care fac diferența. Jucătorii defensivi sunt foarte puternici, dar de la mijloc în sus se pune baza pe finețe, pe viteză. Au fotbaliști combinativi, cu dribiling bun, cu execuție, creativi. Mie, datorită profilului meu mai defensiv, mi s-au potrivit ambele stiluri.
În 2013, ai revenit în România, la Astra. Cum ai regăsit fotbalul nostru față de atunci când ai plecat? Ce îi lipsește?
Eu am părăsit țara când încă existau două serii de „B” și 18 echipe în Divizia A. Deși n-am jucat în prima ligă la începutul anilor 2000, cred totuși că nivelul era mai bun atunci. La Astra a fost o experiență plăcută, am avut ocazia să joc cu fotbaliști buni. Am închegat o echipă frumoasă, care a și izbutit să câștige campionatul.
Citește și: Românul vedetă în Asia de Sud-Est: „Am pus un clip pe Youtube și-am prins un transfer în Vietnam”
Ca să performeze în Europa, fotbalul din România are nevoie de infrastructură mai bună, cu siguranță. La noi se nasc talente pe bandă rulantă, însă felul în care îi educăm pe tineri lasă de dorit. Și asta din cauza lipsei de investiții în centrele de copii și juniori, în pregătirea și stimularea antrenorilor la un nivel superior celui de supraviețuire. E vorba de o lipsă generală de interes a României în dezvoltarea sportului, nu doar a fotbalului.
În România au fost mereu probleme cu salariile neplătite la timp. Ai întâmpinat asemenea probleme la cluburile de afară?
Am avut situații în Rusia și în Ucraina, dar n-am rămas niciodată neplătit. Însă trebuie să ținem cont și de sume. E vorba de diferențe imense între salariile de acolo și cele din România. În Rusia, spre exemplu, nu era problemă dacă se întârzia plata salariului două sau trei luni. Aveam prime de joc considerabile, care se dădeau imediat după meci. Deci nu simțeam niciodată lipsa banilor.
Care e povestea transferului ratat la Dnepr, când jucai la Arsenal Kiev?
E unul dintre puținele regrete pe care le am în activitatea de fotbalist. Am fost influențat puțin de antrenorul pe care-l aveam la Kiev, Leonid Kuchuk, un om căruia îi datorez mare parte din cunoștințele mele fotbalistice. El a aflat primul că urma să plec la Dnepr și m-a chemat la el înainte de antrenament. Mi-a zis c-ar vrea să rămân și că în timp o să am oferte mult mai bune, deci n-ar trebui să mă grăbesc. A mai fost și o diferență între ce mi se oferea în contract și ce am cerut eu împreună cu agenții mei, iar în cele din urmă transferul a căzut. După un an, Dnepr juca finala Europa League. Așa a fost să fie.
Un top trei al celor mai frumoase momente din carieră?
Primul, debutul la Arsenal Kiev, împotriva Șahtiorului antrenat de Mircea Lucescu. A fost un 1-1 acasă, meci după care am fost inclus în echipa etapei. Apoi, dubla cu Manchester City din turul preliminar al Europa League, când evoluam la Midtjylland. Am câștigat cu 1-0 în deplasare, iar acasă am pierdut 0-1, după un autogol în minutul 89. Ulterior am pierdut calificarea la penalty-uri, dar eu am fost desemnat omul meciului în ambele partide. Al treilea moment, golul de la națională împotriva Hondurasului, la cea de-a doua selecție a mea.
Citește și: Românul care a antrenat în Africa Neagră și a trăit războiul din Siria. „Nu sunt nici preot, nici imam!”
Dar cele mai grele?
Cea mai grea a fost perioada de la echipa națională, când eram aspru criticat și devenisem „carne de tun” după fiecare meci în care rezultatul nu era cel așteptat. Al doilea, o accidentare la gleznă, care a survenit în cea mai bună perioadă a mea la Arsenal Kiev și m-a ținut două luni departe de gazon. Al treilea, o ocazie monumentală pe care am ratat-o în turul al doilea preliminar al Champions League, când jucam la Sheriff, împotriva lui Spartak Moscova. Am făcut 0-0 în deplasare și 1-1 acasă, fiind eliminați.
Cât de mult te-au afectat criticile pe care le-ai primit când jucai pentru selecționata României?
Să joci la națională e un sentiment deosebit. Chiar dacă doar faci parte din lot, oricum este ceva incredibil. Îmi pare rău că în scurta perioadă în care cochetam cu naționala n-am reușit să mă ridic la așteptările criticilor. Însă pentru mine fiecare convocare a însemnat ceva special și mereu am încercat să dau tot ce am mai bun. Am trecut peste tot ce mi-a fost aruncat în cârcă, am șters cu buretele și mi-am continuat cariera, cu bune și cu rele. Chiar dacă era practic imposibil să nu te afecteze anumite comentarii dure, care semănau mai mult a atacuri personale.
Cum a fost revenirea la Universitatea?
Un vis împlinit. Mi-am dorit întotdeauna să-mi închei cariera de fotbalist profesionist acolo unde am început-o. Iar faptul că „U” era în a treia ligă când am revenit a fost o oportunitate să ajut la crearea unei noi epoci „universitare”. E un proiect sănătos aici și sunt sigur că va avea succes pe termen mediu și lung. Susținerea impecabilă și devotată a fanilor ne dă aripi și sper din tot sufletul să le facem o bucurie tuturor celor din familia Universității. Adică să ne îndeplinim obiectivul de a promova în Liga I.
Ce vrei să faci după terminarea carierei de jucător?
Îmi doresc să devin antrenor. Dacă mă întrebi, acum prefer două sisteme de joc: 4-3-3 și un 4-4-2 cu cei patru mijlocași așezați în romb, sau „diamant”, ca să folosesc termeni fotbalistici. Îmi plac aceste sisteme pentru că sunt foarte ofensive, dar ca antrenor, o să-mi aleg stilul în funcție de echipele la care o să lucrez, în funcție de filosofiile cluburilor, precum și de jucătorii pe care o să-i am la dispoziție.
Care e cel mai mare regret din cariera ta?
Am conștientizat foarte târziu ce înseamnă cu adevărat succesul și metodele prin care se ajunge la el. Am pierdut foarte mult timp gândindu-mă și făcând chestii nefolositoare, și astfel n-am reușit să-mi ating potențialul maxim. Practic, acum consider că am gustat doar din firimiturile unei mese deosebit de bogate.
