Istoria Rapidului cuprinde mii de povești, de toate tipurile, care au rămas întipărite în mințile suporterilor. Majoritatea sunt transmise din generație în generație, astfel că spiritul alb-vișiniu a rămas la fel de puternic și în ziua de azi, când Rapid se apropie tot mai mult de centenar.
Directorul de imagine și comunicare al Rapidului, Lucian Ionescu, a fost de acord să împărtășească câteva dintre poveștile nemuritoare ale clubului, într-un interviu acordat pentru The Playmaker.
The Playmaker: Rapid s-a aflat de multe ori în fața unor situații dificile, dar mereu a găsit puterea să se ridice. Cum s-a transmis acest spirit din generație în generație?
Lucian Ionescu: În mod clar datorită celor care l-au iubit și îl iubesc. Creatorii Rapidului au fost oameni simpli, săraci. Dar care au pus pasiune. Într-un mod firesc, o astfel de echipă a fost iubită de oamenii simpli, adică de cei mulți. Dar întotdeauna cei mulți au deranjat și asupra lor a fost o permanentă presiune dusă către asuprire.
În istorie, Rapidul a fost de foarte multe ori lovit, împins către mocirlă. Dar atunci forma de iubire a devenit mai puternică și s-a transmis mai departe, din generație în generație. De aceea nu a contat niciodată divizia în care am jucat și ne-am călăuzit mereu după sintagma „am căzut, ne-am ridicat și am luat-o mereu de la capăt”. Important este că Rapid există.
Ce îi deosebește pe rapidiști de steliști sau dinamoviști?
Multe. În primul rând suferința. Este ușor să iubești sau să joci pentru o echipă reprezentantă a puterii într-o epocă și cu aceleași reminiscențe în vremurile următoare. E ușor să iubești o echipă pentru trofee.
Noi, rapidiștii, suntem altfel. Știm să râdem și atunci când lucrurile merg prost. Asta ne diferențiază de ceilalți. Am preferat mereu sărutul sincer al Cenușeresei, în locul bijuteriilor purtate de regina grăsuță și infatuată. Spre deosebire de ceilalți, noi iubim necondiționat. Se spune că rapidist te naști, nu devii. Poate e un pic forțat, cert este că în momentul în care te-ai atașat de Rapid, nu poți avea nicio urmă de simpatie pentru Steaua sau Dinamo.
Ești alături de Rapid de ani de zile. Cum arăta o zi de meci din copilăria ta comparativ cu o zi de meci din prezent?
Singurele puncte comune dintre trecutul îndepărtat și prezent sunt trăirile: de bucurie și de tristețe. În copilăria rapidistă lucrurile erau mai simple și ușor de gestionat. Să fac rost de câțiva bănuți pentru a-mi cumpăra bilet de la magazinul din Gara de Nord și un fanion, un breloc, o șepcuță, un ceva, orice.
La meci, indiferent că mergeam cu prietenii sau singur, în momentul în care urcam la tribuna a II-a eram focusat să ajung cât mai aproape de tobe de unde Mincea Geamgiul conducea galeria. Mă fascina. Scorul trecea pe planul doi, pe retină îmi rămânea spectacolul oferit de galerie. Seara, acasă, nu povesteam despre meci, ci de galerie.
Citește și: Poveștile fanilor lui „U” Cluj în anii ’70: fotbalul, formă de rezistență anticomunistă
Acum, lucrurile sunt mai complexe. Este activitatea din jurul meciului, deloc ușoară. În paleta meseriei mele intră realizarea Giuleștinei, conferința de presă premergătoare meciului, apoi ședința tehnică, foile de meci, flash-interviurile, zona mixtă și multe altele. În plus, acum resimt și eu din plin presiunea rezultatului.
Însă în unele deplasări reușesc să mă strecor în galerie. E atât de plăcut să redevin eu, unul dintre cei mulți, să mă uit la Liviu cum dă tonul și să cânt cu eșarfa deasupra capului. Este un sentiment de libertate pe care cred că doar rapidiștii îl pot percepe la adevărata valoare.
Ai putea să ne povestești o întâmplare de pe vechiul Giulești care te-a apropiat și mai mult de Rapid?
Sunt sute. Dar hai să aleg una din anii ’80. Rapid urma să joace cu Universitatea Cluj. Eram în întârziere și de la metrou am alergat cu tata până la stadion. Meciul abia începuse. Am intrat în tunelul de la tribuna a II-a și așteptam ca tata să scoată de pe cracul pantalonului bățul pentru steag ascuns pentru că erau interzise atunci.
În momentul acela s-a auzit un vuiet ca de cutremur. L-am lăsat pe tata și am fugit pe scări. Am intrat în tribună și am întrebat un suporter ce s-a întâmplat și mi-a spus că Mihai Stoica, cel supranumit „Muc”, a trimis mingea în bară de la mijlocul terenului. Acel vuiet care mă speriase fusese oftatul tribunei. În ziua aceea am jurat că nu voi mai întârzia niciodată la un meci al Rapidului.
Ce amintiri ai cu Mircea Lucescu și Daniel Pancu, două personaje cu greutate în istoria Giuleștiului?
Am destui prieteni și foarte multe cunoștințe în lumea fotbalului. Dar pentru mine, Mircea Lucescu este și va rămâne unic. În primul rând este omul care în 1998 a insistat să renunț la presa sportivă și să vin la Rapid. Practic îmi îndeplinea un vis, în viziunea mea utopic.
M-a învățat apoi cât de importantă este imaginea unui club. Am multe povești cu nea Mircea, ar putea fi un capitol de carte. Dau câțiva ani înapoi când dânsul era încă antrenor la Șahtior. Era în ajunul sărbătorilor, în bucătărie mă ocupam cu umplutul cârnaților, când pe ecranul telefonului mi-a apărut numărul lui Mircea Lucescu. Am crezut că vrea să mă întrebe ceva de vreun jucător. Mi-a spus însă că personajelor dragi nu le trimite mesaje, ci preferă să sune, să le audă vocile și să se convingă că totul este bine. Ce aș putea să mai spun?
Cu Pancone mă știu de când am ajuns la Rapid, el era deja de mai bine de un an. Am mers după el și la Beșiktaș. Un tip spectaculos, pe gustul meu. Am fost colegi și la Voluntari. Îl consider un prieten de suflet cu care nu am absolut nicio amintire neplăcută și nici n-am avut vreodată vreo divergență.
Poveste de milioane cu Mircea Lucescu și Fane Nanu
Dacă ai putea da timpul înapoi și să retrăiești un moment alături de Rapid, care ar fi acela?
Doamne, sunt atât de multe! Eu pe toate le păstrez în suflet. Pot spune că retrăiesc permanent cele două titluri la care am fost și eu părtaș, chiar așa din poziția mea mai modestă. Dar am fost acolo!
Aș vrea să retrăiesc acel cuplaj de pe stadionul „23 August” când mai bine de 100.000 de spectatori, majoritatea rapidiști, au rupt gardurile și valul de oameni m-a purtat până pe pista stadionului. Aș vrea să retrăiesc și acel moment din meciul cu Feyenoord din Cupa UEFA când marele Dirk Kuyt a ieșit de la vestiare și și-a făcut semnul crucii în timp ce privea cum stadionul Giulești era un vulcan vișiniu. Aș vrea multe, dar timpul nu se întoarce.
Ne poți spune o poveste amuzantă petrecută în vestiarul Rapidului?
În general, poveștile din vestiar ar trebui să rămână în vestiar. Însă o să dezvălui una pe care nici Mircea Lucescu nu se ferește să o povestească în anumite cercuri.
Tocmai se pregătea să iasă la un antrenament cu echipa cantonată la baza „Pro Rapid”. Într-un acces de jovialitate, a renunțat la cabina proprie și a intrat să se schimbe în vestiarul jucătorilor. S-a așezat pe bancă alături de Fane Nanu, binecunoscut pentru „dotările” sale. În timp ce se dezbrăca, privirea lui Lucescu s-a îndreptat către jucătorul care la rândul său se pregătea să își tragă șortul de antrenament. „Nu se poate așa ceva!”, a strigat antrenorul în timp ce și-a luat hainele în brațe și a ieșit în viteză din vestiar.
Și hai să mai spun una frumoasă, de fapt un dialog scurt între regretatul Nae Manea și George Copos. Înaintea unui meci, preocupat de tactica echipei, Copos a intrat în vestiar și l-a întrebat pe Manea care era antrenor interimar. „Cum jucăm azi, Nae?”/ „Cum să jucăm, George? Vișiniu-alb-vișiniu”.
Ce mesaj ai pentru tinerii suporteri ai clubului Rapid?
Să nu uite istoria, să respecte tradiția acestei galerii și să rămână așa cum au fost mereu. Toți conștientizăm că datorită lor Rapid a renăscut, datorită lor Rapid există și datorită lor vom merge mai departe. Și să aibă răbdare pentru ca Rapid să redevină ceea ce a fost cândva.
