A fost nevoie să treacă 36 de ani pentru a avea din nou o finalistă din afara primei ligi în Cupa României. Culmea, o echipă înfiinţată abia în 2015 a pus capăt acestui tabu. Hermannstadt, mai mult ca sigur o formaţie de Liga 1 în sezonul viitor, a confirmat că eliminarea lui FCSB, în sferturile de finală, nu a fost un accident şi va juca pentru trofeu pe 27 mai, împotriva Craiovei. Totuşi, ceea ce acum ni se pare o realizare remarcabilă (și chiar e, să nu fiu greşit înţeles), adică prezenţa unui club din eşaloanele inferioare în ultimul act al Cupei, devenise obişnuinţă într-o anumită perioadă.
Între 1951 şi 1963, nu mai puţin de opt echipe din liga a doua au jucat finala Cupei României. Două dintre ele, Metalul Reşiţa, în 1954, şi Arieşul Turda, în 1961, au şi cucerit trofeul. Bănăţenii au fost primii câştigători ai competiţiei veniţi din ceea ce pe vremuri se numea Divizia B, o performanţă repetată ulterior de Chimia Râmnicu Vâlcea (1973) şi Rapid (1975).
Tăt Banatu-i fruncea
La începutul existenţei sale, Cupa României a fost o competiţie monopolizată practic de Rapid. Giuleştenii au cucerit nu mai puţin de şapte trofee între 1935 şi 1942 (şase dintre ele la rând, record all-time), însă prima câştigătoare a fost Ripensia, în 1934, după o finală cu repetiţie împotriva Universităţii Cluj. Mai mult decât atât, „Ripi” a fost prezentă de fiecare dată în finală la primele patru ediţii (impunându-se în două rânduri), ceea ce nu a făcut decât să îi confirme statutul de principală forţă a vremii în fotbalul românesc.
Însă, în sezonul 1937/38, Ripensia a părăsit Cupa României încă din primul tur, învinsă categoric de Juventus Bucureşti (1-5). Totuşi, Timişoara nu a lipsit din finală. CAM a devenit prima echipă din liga a doua ajunsă la un pas de trofeu. Bănăţenii au trecut pe rând de DUIG Brăila (6-1), Phoenix Baia Mare (1-1 şi 2-1 la rejucare), Sportul Studenţesc (1-0) şi Victoria Cluj (2-0), toate formaţii din Divizia A, dar nu au putut opri hegemonia giuleştenilor. Rapid s-a impus cu 3-2 şi şi-a păstrat trofeul cucerit cu un an înainte.
Până la următoarea finală cu o echipă de ligă secundă aveau să treacă 13 ani şi un război mondial. În 1951, Flacăra Mediaş (actuala Gaz Metan) le-a eliminat pe Ştiinţa Cluj (2-1), Flamura Roşie Arad (3-1), Locomotiva Bucureşti, numele purtat atunci de Rapid, (1-0) şi Dinamo Oraşul Stalin (2-0) pentru a ajunge în ultimul act. Dar, la fel ca în cazul lui CAM Timişoara, ardelenii au nimerit în mijlocul unui monopol. De această dată, era vorba despre CCA. Viitoarea Steaua luase trofeul în 1949 şi 1950, iar în 1951 nu a ratat şansa de a realiza primul event din istoria clubului. Totuşi, finala disputată pe 8 noiembrie (se juca încă în sistemul primăvară-toamnă), pe fostul Republicii, s-a decis abia după prelungiri. Roş-albaştrii au câştigat în cele din urmă cu 3-1 (1-1 după 90 de minute).
Cu finala din 1951 s-a deschis ceea ce putem numi perioada de aur a echipelor din ligile inferioare în Cupa României. Până în 1963, doar patru finale s-au disputat fără o reprezentată a Diviziei B. Dar primul mare şoc s-a produs în 1954.
O echipă din Divizia B a luat Cupa cu doar un gol primit
Probabil că în anii ‘50 nu se obişnuia să se spună că „atacul vinde biletele, apărarea aduce trofeele”, însă pentru Metalul Reşiţa defensiva a fost fundamentală în obținerea celui mai mare succes din istoria clubului. Da, mai mare chiar şi decât titlul de campioană din 1931, câştigat sub numele de UDR Reşiţa. Unul dintre numeroasele nume purtate de-a lungul timpului de CSM Reşiţa, echipa de la care Cristi Chivu a plecat pentru a avea o carieră de excepţie. În 1954, bănăţenii au eliminat patru prim divizionare, printre care şi campioana din 1953, CCA, pentru a cuceri trofeul împotriva tuturor previziunilor, la capătul unei finale cu Dinamo şi al unui parcurs în care au primit un singur gol.
„Principala caracteristică a echipei a fost puterea de luptă. Reşiţenii au intrat pe teren decişi să-şi «vândă cât mai scump pielea». Acest lucru a reieşit din tactica adoptată din primele minute. Prin urmare, o apărare permanentă cu șapte oameni. Reşiţenii n-au neglijat nici atacul, pe care însă l-au făcut numai cu patru oameni şi adeseori cu trei sau doar doi jucători. În aceste condiţii, dinamoviştii au avut mereu superioritatea teritorială. Dar – aşa cum a dovedit-o rezultatul final – a fost un avantaj aparent şi nedeterminant”, nota ziarul Sportul Popular, în cronica victoriei cu 2-0 obţinută în faţa alb-roşiilor.
„Dubla” lui Ştefan Szeleş a consfinţit câştigarea Cupei de către reşiţeni, care anterior trecuseră de Ştiinţa Timişoara (5-1), Locomotiva Târgu-Mureş (4-0), Locomotiva Timişoara (2-0) şi CCA (1-0). În total, 14 goluri marcate şi doar unul primit. Deloc rău pentru o echipă care terminase sezonul doar pe locul șapte în Seria 2 din Divizia B. O echipă care a reuşit însă să o blocheze pe Dinamo în tentativa de a pune mâna pe trofeu pentru prima oară. „Câinii” au aşteptat un succes în această competiţie până în 1959, când s-au impus cu 4-0 în faţa unei alte formaţii de ligă secundă, CSM Baia Mare.
Singura echipă care a câştigat Cupa României fără să fi jucat niciodată în prima ligă
La doar șapte ani distanţă de momentul în care Metalul Reşiţa îşi asigura locul în istoria fotbalului din România, Arieşul Turda a reușit o altă performanţă de referinţă: a cucerit Cupa României şi rămâne până azi singura echipă care are trofeul în palmares fără să fi jucat măcar o dată în prima ligă. Dar între cele două momente, alte cluburi din Divizia B au ajuns în finala competiţiei. Deja am amintit mai sus de CSM Baia Mare, care nu a avut vreo şansă în faţa lui Dinamo, în 1959.
La un an după succesul remarcabil al reşiţenilor, Progresul Oradea juca la rândul său cu trofeul pe masă, fiind învinsă dramatic, după prelungiri, de marea echipă a CCA, scor 3-6. Bihorenii au condus cu 1-0 şi 2-1, au forţat disputarea celor 30 de minute suplimentare, dar golurile marcate de Gheorghe Constantin, Ştefan Onisie şi Ion Alecsandrescu au făcut în cele din urmă diferenţa. În 1956, Progresul Oradea s-a întors în finală, de această dată din postura de reprezentantă a Diviziei A, şi a câştigat Cupa datorită victoriei cu 2-0 în faţa Energiei Câmpia Turzii, echipă care luptase până spre finalul sezonului pentru a promova în prima ligă, fără succes însă.
Până să devină a treia forţă a fotbalului românesc, la sfârşitul anilor ’80, datorită unor practici inspirate din Germania de Est, cea mai importantă performanţă a Victoriei a fost calificarea în finala Cupei României, în 1960. Pe atunci, echipa juca în liga a doua şi se numea Dinamo Obor Bucureşti. În ultimul act a fost 2-0 pentru Progresul Bucureşti, singurul trofeu din istoria clubului.
După patru finale la rând pierdute de echipele din Divizia B, se părea că performanţa reuşită de Metalul Reşiţa va rămâne unică. Apoi, în 1961, s-a întâmplat Arieşul Turda. Ardelenii au avut nevoie de rejucare pentru a elimina Corvinul, în 16-imi (1-1 şi 2-0), apoi au demolat-o pe Penicilina Iaşi (Divizia C), scor 7-1, înainte de a trece după prelungiri de Ştiinţa Timişoara (2-1). Dar adevărata declaraţie de intenţie a formaţiei care ocupase locul șase în Seria 3 din liga secundă a venit în semifinale, când jucătorii lui Ștefan Wetzer au învins-o clar pe UTA (3-0). Cu toate acestea, puţini le dădeau şanse turdenilor în finala cu Rapid. Giuleştenii au ajuns în ultimul act la capătul unui parcurs în care depăşiseră Petrolul, Steagul Roşu Braşov şi Steaua.
De altfel, în 2014, într-un interviu pentru ProSport, ultimul supravieţuitor dintre câştigătorii finalei de acum 57 de ani, Ioan Onacă, a povestit că rapidiştii aveau deja pregătită petrecerea în cinstea victoriei, la care îşi invitaseră şi adversarii. „Nu şi-au pus niciodată problema că vor pierde. Se aşteptau să câştige uşor”, spunea fostul jucător. La fel de adevărat e că optimismul nu îi dădea afară din casă pe ardeleni. Acelaşi Onacă a recunoscut că „ne-am spus să luptăm ca să nu fie o diferenţă mai mare, dacă ne vor conduce cu 1-0 sau 2-0″.
A fost 1-0, după golul marcat de Nicolae Georgescu, la mijlocul primei reprize, dar Rapid nu a reuşit să se desprindă, deşi a controlat jocul înainte de pauză. Şi astfel, după ce a scăpat mai ieftin decât şi-ar fi imaginat, Arieşul a întors rezultatul în startul părţii a doua. Într-un singur minut, Gheorghe Băluţiu a înscris de două ori, prima dată din penalty, şi a decis finala. Marele învins a fost Titus Ozon, care, la 34 de ani, a ratat ultima şansă de a-şi trece în palmares un trofeu, pe lângă cele două titluri de golgheter al campionatului.
„Am mers după meci la restaurant, împreună cu rapidiştii. Unul dintre antrenorii lor, Ştefan Filote, a luat un pahar de şampanie în mână şi a spus: «Să închinăm un pahar în cinstea a 11 tineri care au arătat cum se apără culorile unui club». Apoi a izbucnit în lacrimi şi a ieşit”, şi-a amintit Onacă.
Din acea echipă a Arieşului, doar portarul Suciu a avut o carieră importantă. În 1963, a ajuns la Steaua, unde a câştigat un titlu şi alte cinci Cupe ale României, evoluând şi de trei ori în naţională. La fix 20 de ani de la succesul istoric cu Rapid, în sezonul 1980/81, turdenii au fost aproape de a repeta performanţa. Deşi se aflau în Divizia C, au ajuns în semifinalele Cupei, după ce au eliminat FC Baia Mare, Sportul şi Steaua, ultimele două la lovituri de departajare. Poli Timişoara le-a refuzat, însă, prezenţa într-o altă finală.
„Finala desculţilor”
Siderurgistul Galaţi a fost următoarea echipă din Divizia B ajunsă în finala Cupei României, în 1963. O calificare obţinută, însă, în condiţii speciale. Adversara din 16-imi, Viitorul Bucureşti, a declarat forfait. În sferturi, cele două meciuri cu Progresul s-au încheiat la egalitate, 1-1 şi 2-2, astfel că departajarea a fost făcută pe criteriul mediei de vârstă. Cum gălăţenii aveau echipa mai tânără, au mers mai departe. Singurele victorii în drumul spre ultimul act au fost cele din optimi, 2-1 cu IS Câmpia Turzii, şi cea din rejucarea semifinalei cu CSMS Iaşi, scor 5-1 (3-3 în primul meci). Cu toate acestea, siderurgiştii au deschis scorul în finala cu Petrolul, dar bucuria lor a durat doar patru minute. Ploieştenii s-au impus cu un categoric 6-1 şi au câştigat pentru prima oară trofeul. Mircea Dridea a fost autorul unui hat-trick, dar omul meciului a fost Alexandru Badea, care şi-a terorizat adversarii pe partea dreaptă, mai ales în repriza a doua, în care a oferit trei pase de gol.
Nu doar Siderurgistul Galaţi a profitat de pe urma sistemului neobişnuit din acea perioadă. În sezonul 1966/67, Foresta Fălticeni a devenit prima echipă din liga a treia ajunsă în finala Cupei României. Moldovenii au meritul de a fi învins Steagul Roşu Braşov în 16-imile de finală, scor 2-1, şi proaspăta campioană Rapid în semifinale (1-0), însă de optimi şi sferturi au trecut graţie criteriului vârstei. Poli Timişoara şi CSMS Iaşi au fost echipele dezavantajate din acest punct de vedere. Ultimul act nu a avut istoric. Steaua a câştigat cu 6-0, la capătul unei partide în care „singurul element de atracție a fost doar goana după goluri a formației bucureștene”, după cum scria România Liberă, acelaşi cotidian care nota fără milă că „forestierii nu ar fi trebuit să ajungă în niciun chip în finală”.
Indiscutabil, apogeul echipelor mici în Cupa României l-a reprezentat sezonul 1972/73, cel în care trofeul a fost disputat de Chimia Râmnicu Vâlcea, din Divizia B, şi Constructorul Galaţi, din Divizia C. Singura ediţie în care prima ligă nu a avut vreo reprezentantă în finală. Preşedintele vâlcenilor în acea perioadă era Dumitru Dragomir, care într-un interviu acordat după Revoluţie a recunoscut că a folosit metode neortodoxe pentru ca echipa pe care o conducea să câştige competiţia. De fapt, a fost un autodenunţ în toată regula, rămas fără urmări. Ba mai mult, personajul a devenit ulterior preşedintele Ligii Profesioniste, funcţie pe care a ocupat-o o lungă perioadă.
https://www.youtube.com/watch?v=jdu_6mseK74
Mărturisirea lui Dragomir
Ambele finaliste au profitat şi de o serie de împrejurări favorabile. De exemplu, a dispărut criteriul mediei de vârstă în caz de egalitate, dar într-un astfel de scenariu, mai departe mergea formaţia din liga inferioară. Gălăţenii au trecut în acest fel de SC Bacău, în sferturi, şi de Steaua, în semifinale, după ce reuşiseră totuşi să elimine finalista din 1972 şi câştigătoarea trofeului în 1974, Jiul Petroşani (1-0), şi Dinamo (1-0). În schimb, Chimia, şi prin intervenţiile oficialilor clubului, le-a învins pe Steagul Roşu (1-0), CFR Cluj (1-0), FC Argeş (2-1) şi Metalul Bucureşti (2-2 şi 5-4 în urma loviturilor de departajare).
Finala, pe care presa vremii a numit-o uşor răutăcios „Finala desculţilor”, a avut nevoie de rejucare. Primul meci, jucat pe 1 iulie 1973, pe fostul „23 august”, s-a terminat 1-1. Filip Şutru a marcat pentru Chimia, iar Cernega a egalat. Două zile mai târziu, pe aceeaşi arenă, Vasile Iordache şi Gheorghe Gojgaru, de două ori, au înscris golurile prin care vâlcenii s-au impus cu 3-0 şi au cucerit trofeul. Un succes controversat, care a însemnat prima participare a unei echipe din liga a doua din România în cupele europene. Aventura în Cupa Cupelor s-a încheiat, însă, chiar din primul tur. Nord-irlandezii de la Glentoran au mers mai departe, după 2-2 şi 0-2. Una dintre foarte puţinele ocazii în care britanicii au reuşit să câştige o dublă pe continent. De cealaltă parte, gălăţenii s-au consolat cu promovarea în Divizia B.
Citește și: Top 5 eliminări rușinoase din cupele europene ale echipelor românești înainte de ’90
Nae Manea: fuga din spital pentru a juca împotriva Stelei și „dubla” din finală
Specialistă a Cupei în perioada interbelică, Rapid a așteptat un alt succes în competiția sa favorită până în 1972. Trecuseră exact 30 de ani de la precedenta victorie. Însă, în 1974, fanii giulești au trăit drama retrogradării în Divizia B, decisă la golaveraj, după un duel de la distanță cu Jiul. Dar alb-vișiniii s-au întors în A la chiar prima încercare. În paralel, au reușit una dintre cele mai spectaculoase campanii din istoria clubului în Cupă, pe care au cucerit-o după o finală cu Universitatea Craiova. Nicolae Manea a fost protagonistul absolut al acelui parcurs. Atât pe teren, cât și în afara lui.
Drumul Rapidului spre trofeu a început cum nu se putea mai frumos – o victorie în faţa lui Dinamo, viitoarea campioană. Sandu Neagu a deschis scorul din pasa lui Liviu Bartales, cel care avea să dubleze avantajul giuleştenilor şi care, în vara anului 1975, era deja transferat în Ştefan cel Mare şi doar protestele fanilor feroviari au făcut ca mutarea să cadă. Alb-roşiii nu au putut să înscrie decât o dată, prin Moldovan, astfel că se dovedea încă o dată că, în acea perioadă, diferenţele dintre primele două ligi nu erau atât de mari.
Rapid – Dinamo, Cupa României 1974-1975
Au urmat două rezultate identice, 1-0 cu Jiul şi Ceahlăul, înainte de marele duel cu Steaua, din semifinale. Un meci pe care Manea nu ar fi trebuit să-l joace. „Aveam 18 ani şi la un control medical mi s-a descoperit că sunt bolnav de hepatită. Am fost oprit de la efort şi un an de zile n-am mai jucat pentru Rapid. Înaintea semifinalei de Cupă cu Steaua, din 1975, Armata mi-a descoperit însă acea foaie medicală şi m-a internat forţat, ca să nu joc. Un general m-a ameninţat că dacă fug din spital mă trimite la Tribunalul Militar şi fac puşcărie. Am sărit gardul în pijamale şi halat şi am fugit la stadion. Se juca pe «23 August» şi miliţienii de la pază nu voiau să mă lase să intru. Ziceau că sunt scăpat de la nebuni când m-au văzut îmbrăcat aşa”, povestea regretatul rapidist, în urmă cu cinci ani.
Nu doar că până la urmă a reuşit să intre în stadion, dar a avut o contribuţie importantă la calificarea în finală. Steaua a marcat prima, prin Lajos Sătmăreanu, dar Rapid a egalat în minutul 88, graţie reuşitei lui Marinel Râşniţă. În cele din urmă, s-a ajuns la loviturile de departajare, unde Nae Manea a marcat de două ori, inclusiv golul decisiv, iar giuleştenii s-au impus cu 6-5.
Steaua – Rapid, Cupa României 1974-1975
Finala a fost una inedită. Rapid a jucat cu Universitatea Craiova, ajunsă în premieră în ultimul act, la un an după primul titlu al Ştiinţei. La acel moment, nu era Craiova Maxima, dar o echipă cu Ion Oblmeneco, Ilie Balaci, Alexandru Boc, Costică Ştefănescu sau Zoltan Crişan avea suficiente argumente pentru a fi considerată favorită. „Nici noi nu eram desculţi. Eliminasem Dinamo, Steaua, dar oltenii erau daţi dracului. Îi înnebunise Balaci pe fundaşii noştri cu driblingurile lui. Toată lumea paria pe Craiova, se spunea că ne vor da o căruţă de goluri”, îşi amintea Manea. Şi după cum s-a jucat în primele 60-65 de minute, meciul părea să se îndrepte spre un deznodământ firesc. Era doar 1-0, prin golul lui Oblemenco, dar oltenii dădeau impresia că au situaţia sub control. Apoi, în minutul 70, aproape de nicăieri, Manea s-a încăpăţânat să se agaţe de o minge ce părea pierdută şi a egalat cu un şut violent. S-a intrat în prelungiri, unde a fost suficientă a eroare a portarului Marius Purcaru, iar acelaşi Manea a făcut „dubla” şi a readus Cupa în Giuleşti.
Finala Rapid – Craiova, din 1975
Finala care i-a trimis pe Bernabeu. Unde au condus
Sezonul 1981/82 este ultimul înainte de cel actual în care o echipă din liga a doua a reuşit să se califice în finala Cupei României. Performanţa îi aparţine lui FC Baia Mare, care le-a eliminat în drumul spre ultimul act pe Sportul Studenţesc (2-0), Universitatea Cluj (1-0 după prelungiri), Chimia Râmnicu Vâlcea (2-1) şi FC Argeş (1-1 şi 5-3 la loviturile de departajare). Dinamo a câştigat trofeul, datorită victoriei cu 3-2, şi a realizat eventul, dar băimărenii s-au ales cu marele premiu: un duel cu Real Madrid, în Cupa Cupelor.
Nimeni nu dădea vreo şansă echipei din Baia Mare. Probabil că nici spaniolii nu luau foarte în serios dubla împotriva unui adversar din Diviza B. Doar că au fost forţaţi să nu-i subestimeze pe români. Înainte de a juca în Cupa Cupelor, băimărenii au mers într-un turneu de pregătire în Italia, de unde s-au întors cu rezultate importante. Inclusiv cu 3-1 cu Fiorentina. Aşa că marele Alfredo Di Stefano, antrenorul Realului în acea perioadă, nu a vrut să rişte şi a venit în România cu tot ce avea mai bun. Chiar şi aşa, a trebuit să se mulţumescă doar un egal, scor 0-0, în Dealul Florilor. Pe Santiago Bernabeu, însă, a fost 5-2 pentru madrileni, dar, timp de trei minute, Baia Mare a condus, după golul lui Alexandru Koller, venit în urma unei erori inexplicabile a portarului. Juanito, Isidro, Garcia Hernandez, Santillana şi Metgod au pus lucrurile în ordinea firească, înainte ca Viorel Buzgău să aibă ultimul cuvânt şi să stabilească rezultatul final.
Rezumat Real Madrid – FC Baia Mare
Vestea proastă pentru Hermannstadt este că, indiferent de ceea ce se va întâmpla în finală, nu va avea ocazia de a juca în Europa, cu atât mai puţin împotriva unui adversar de talia lui Real Madrid, pentru că sibienii nu au dreptul să participe în viitoarea ediţie a cupelor continentale. Însă asta nu face ca performanţa formaţiei lui Alexandru Pelici să fie mai puţin importantă. E o altă poveste frumoasă, care se adaugă celor începute cu opt decenii în urmă.
Citește și: Locul în care trofeele nu contează: Hammarby, clubul cu spirit latin din inima Scandinaviei
