Există numeroase cazuri în istorie când fotbalul a reușit să unească oamenii sau să atragă atenția asupra unor probleme sociale. De exemplu, Franța a câștigat Campionatul Mondial din 1998 cu o echipă alcătuită în mare parte din jucători de culoare și imigranți. Succesul a ajutat la integrarea acestor comunități puternic defavorizate în societatea franceză.
Tensiunile dintre diferite regiuni ale Spaniei au fost și ele ameliorate cu ajutorul fotbalului. Jucătorii de fotbal asiatici au beneficiat de o rampă de lansare după Mondialul din 2002, găzduit de Coreea de Sud și Japonia.
Dar asemenea povești inspiraționale nu s-au scris și în Liban, unde fotbalul a reușit mai mult să adâncească tensiunile dintre multiplele comunități religioase și politice din țară.
Războiul Civil Libanez și legătura lui cu fotbalul
Libanul este o țară mică (cam cât Muntenegru sau Cipru), dar foarte diversă din punct de vedere religios. Există cel puțin 18 secte religioase importante, iar această varietate a fost transpusă și în fotbal. Acest lucru nu a fost neapărat benefic, deoarece între toate aceste culte religioase există anumite tensiuni care s-au reflectat și în fotbal.
În Liban, aproape fiecare club de fotbal este „afiliat” unei secte. Iar ca să înțelegem legătura dintre fotbal și religie, trebuie să analizăm puțin istoria Libanului.
În 1943, Libanul se rupea de Franța și devenea o țară independentă. Pe 13 aprilie 1975, patru oameni au fost împușcați într-o biserică din Beirut. În aceeași zi, au fost omorâți și 27 de palestinieni. Se bănuiește că aceste incidente au pornit Războiul Civil dintre creștini și musulmani, care a durat până la începutul aniilor ’90 și în care și-au pierdut viața aproximativ 150 de mii de persoane.
Citește și: Cum influențează cluburile de fotbal viața în comunitățile locale, de la Napoli până la Cairo
În 1948 și în 1967 au sosit în Liban mai multe valuri de imigranți palestinieni, în urma înființării Israelului, începutul Războiului Arabo-Israelian și apoi din cauza Războiului de Șase zile. Se estimează că, în total, au ajuns în Liban peste o sută de mii de imigranți veniți din Israel.
Israelul a considerat că Libanul susține extremiștii palestinieni și așa a pornit un conflict între „Țara Sfântă” și Liban. În ochii populației libaneze, palestinienii erau vinovați pentru atacurile Israelului asupra țarii lor.
Principalii actori în acest Război Civil au fost sectele și milițiile locale: creștine, Shia, Sunni. Musulmanii se simțeau oricum nedreptățiți, deoarece în urma independenței, francezii lăsaseră moștenire un guvern predominant creștin. Pe de altă parte, creștinii se simțeau amenințați de posibilitatea unei lovituri de stat din partea grupărilor musulmane.
Fiecare sectă religioasă are clubul ei
Urmarea? Fiecare echipă din Liban a fost și este asociată cu o sectă religioasă. Spre exemplu, Al-Ansar reprezintă Shia, iar Safa și Akhaa Ahli îi reprezintă pe Druzi. Paradoxal, toată diversitatea asta a condus mai mult spre ură, suporterii alegându-și echipele favorite în funcție de convingerile religioase.
Un alt exemplu este Al-Ahed. Gruparea, din capitala Beirut, este susținută financiar de către Hezbollah, care își promovează agenda politică prin intermediul clubului. Un caz extrem este cel al jucătorului Kassem Shamkha. În 2016, fotbalistul de 19 ani s-a „martirizat” pentru Hezbollah în războiul din Aleppo. Nici măcar nu a fost singurul fotbalist de la Al-Ahed care a luptat, la propriu, pentru Hezbollah.
Și Rafik Hariri, fostul prim ministru al Libanului, își folosea clubul de fotbal pe care îl deținea pentru promovarea ideilor și programelor politice. Hariri o controla pe Al-Nejmeh, cea mai populară echipă din țară. După ce Rafik a fost asasinat într-un atentat cu bombă, în 2005, fiul lui, Saad, a folosit clubul pentru promovarea agendei politice în rândul populației Sunni.
Homenetmen Beirut, acum în liga a treia a țării, este considerată echipa armenilor din Liban, iar Hekmeh FC este susținută de către creștini.
În 2007, ministrul de interne al Libanului a hotărât să interzică accesul suporterilor la meciuri, pentru a evita incidentele violente. Această decizie venea în urma războiului dintre Hezbollah și Israel și după asasinarea lui Rafik Hariri.
În toată această nebunie, Federația Libaneză de Fotbal are partea ei de vină, fiind acuzată, în 2014, de blaturi și diferite fapte de corupție, interne și internaționale. Acuzații care ulterior s-au dovedit adevărate. Doi arbitri au fost condamnați pentru că solicitau favoruri sexuale, iar 23 de fotbaliști și membri ai staff-ului naționalei au fost amendați și excluși fiindcă participau la pariuri ilegale.
Diferența dintre Liban și restul Orientului Mijlociu
Un lucru de observat este că în restul Orientului Mijlociu fotbalul nu naște la fel de multe incidente agresive și tensiuni în masă. Explicația poate fi cinică. În celelalte țări nu prea există libertate, nici diversitate politică și religioasă, astfel că tensiunile sunt reprimate. În Liban, aceste libertăți au condus doar spre violență și tribalism.
În Arabia Saudită, supremația Sunni controlează toate aspectele vieții, inclusiv fotbalul. Fotbaliștilor care sunt de altă religie (Shia, de exemplu) le este prea frică să își recunoască public convingerile spirituale. Chiar dacă intoleranța saudită nu ar trebui văzută sub niciun chip ca un lucru pozitiv, omogenitatea religioasă și politică menține anumită liniște și ordine în țară, implicit pe stadioane.
Fără îndoială, Arabia Saudită este o monarhie autoritară (poate chiar totalitară), misogină, homofobă etc. Paradoxal, asta a ajutat la menținerea unui anumit nivel de stabilitate politică, economică și socială.
În schimb, Libanul este o republică, acolo nimeni nu este obligat să își iubească/respecte președintele. Poate de asta libanezii nici nu au avut un președinte timp de doi ani și jumătate, din mai 2014 până în octombrie 2016.
Totuși, nu libertatea de expresie este „problema” în Liban. De exemplu, Iordania are aproximativ aceleași libertăți ca Libanul, dar acolo există stabilitate, pace și fotbalul prosperă fără nicio tensiune politică sau religioasă. „Buba” cea mare este că guvernul libanez nu a reușit niciodată să controleze toate grupările extremiste religioase și politice care au acaparat țara.
Citește și: Cum a devenit derby-ul Scoției, dintre Rangers și Celtic, o rivalitate religioasă și politică
Atmosfera tensionată afectează enorm suporterii, dar și fotbaliștii au de suferit. Ei sunt obligați să joace pe terenuri de proastă calitate, fără fani, în cea mai mare parte, fiind urmăriți doar de oficiali ai armatei.
Chiar și după ce interdicția suporterilor a fost ridicată, localnicii nu s-au înghesuit pe stadioane. Fouad Hijazi, fost fotbalist de națională, spunea pentru Al Jazeera că „Parca nici nu jucăm într-un meci, ne simțim ca la antrenament”. Totuși, încet-încet, oamenii se reîntorc la stadion, iar marile derby-uri, încinse și cu grad ridicat de alertă, se dispută cu zeci de mii de spectatori în tribune.
Fotbaliștii sunt și cei mai activi politic, incidentele dintre jucători de religii diferite fiind la ordinea zilei. Sigur, sportivii sunt principalele victime ale acestor situații conflictuale, însă tot ei reprezintă un factor important în promovarea și escaladarea lor.
Uneori, unii jucători sunt incluși sau excluși de la o echipă doar pe baza convingerilor religioase. Având în vedere că majoritatea cluburilor sunt controlate politic și religios, majoritatea fotbaliștilor sunt îndoctrinați în funcție de echipa la care evoluează.
Jucătorii își petrec cea mai mare parte din zi alături de alți colegi indoctrinați. Astfel, se încurajează între ei, stând într-un mediu în care există o singură părere și o singură viziune. Iar asta ține în loc întreg fotbalul din Liban, a cărei echipă națională este antrenată, din iunie 2019, de Liviu Ciobotariu.
