Fotbalul a ajuns în Portsmouth, un oraș militar în era reginei Victoria, pe la jumătatea secolului al XIX-lea, prin intermediul soldaților și marinarilor din nordul Angliei.
Înainte de actuala Portsmouth, au existat mai multe echipe de amatori, la una dintre ele jucând ca portar chiar Arthur Conan Doyle, creatorul personajului Sherlock Holmes. În final, niciuna dintre Portsmouth A.F.C., Portsmouth Town FC sau Royal Artillery FC nu au reușit să facă pasul mai departe și s-au desființat în câțiva ani.
Actuala Portsmouth a fost la un pas să aibă aceeași soartă, dar fanii – cum pare că se întâmplă tot mai des în fotbal – i-au sărit în ajutor și au salvat-o de la moarte.
Portsmouth F.C. a fost înființată pe 5 aprilie 1898, în cartierul Old Portsmouth al orașului poreclit „Pompey”, iar un an mai târziu apărea și celebrul stadion, Fratton Park, denumit după stația Fratton, aflată în apropiere.
Abia 20 de ani mai târziu, Portsmouth a reușit promovarea în Football League, devenind membră fondatoare a Third Division. Au urmat ani plini de glorie (FA Cup câștigată în 1939, două titluri de campioană în 1949 și 1950), dar și de eșecuri (retrogradarea în a patra ligă în 1978).
Clubul alb-albastru s-a găsit de multe ori în situații financiare dificile, dar cumva a reușit să supraviețuiască de fiecare dată. La sfârșitul sezonului 2002-2003, cu faimosul Harry Redknapp pe bancă, Portsmouth a reușit promovarea în Premier League, întorcându-se astfel în elită pentru prima oară în 15 ani.
2003-2010: O nouă Cupă a Angliei și mulți, mulți patroni
Primul sezon în Premier League a adus pentru Pompey o clasare decentă, pe locul 13. Însă pe 24 noiembrie 2004, Harry Redknapp și-a dat demisia, după o dispută cu patronul sârbo-american Milan Mandaric. Au urmat la cârma echipei antrenorii Valimir Zajec și Alain Parrin, ambele mandate fiind eșecuri.
Astfel că, surprinzător sau nu, într-o mișcare demnă de Liga 1 de la noi, în sezonul 2005-2006 s-a întors nimeni altul decât Harry Redknapp. Good Old Harry a reușit o salvare la limită de la retrogradare, echipa terminând stagiunea pe locul 17.
Ulterior, după ce omul de afaceri francez Alexandre Gaydamak a cumpărat clubul și a adus cu el investiții serioase, Pompey a câștigat FA Cup în 2008, pentru prima oară din 1939. Printre titularii care au adus trofeul s-au numărat David James, Glen Johnson, Sol Campbell, Sylvain Distin sau Sulley Muntari.
În drumul spre finală, Pompey a eliminat Manchester United – campioana de la acea vreme – chiar pe Old Trafford. Iar pe 5 aprilie 2008, chiar la aniversarea de 110 ani a clubului, Portsmouth a învins West Bromwich Albion cu 1-0, în semifinală, pe noul Wembley. Cireașa de pe tort a fost victoria cu 1-0 în fața lui Cardiff, care a adus cupa pe Fratton Park.
Cucerirea FA Cup a adus cu ea și o calificare în grupele Cupei UEFA în sezonul 2008-2009. Dar pe 25 octombrie, Redknapp îi dezamăgește din nou pe suporterii lui Pompey și alege să părăsească Fratton Park, pentru șansa de a antrena Tottenham.
Câteva zile mai târziu, când a primit premiul „Freedom of the City of Portsmouth”, fanii l-au huiduit și numit „Iuda”. Să nu uităm că Redknapp este omul care a ales să îi părăsească în 2004 pentru a antrena rivala Southampton, iar acum îi „trăda” din nou. Greu de digerat astfel de evenimente pentru oamenii care au Portsmouth în suflet.
La sfârșitul unui sezon încheiat pe locul 14 și cu antrenorul de la tineret, Paul Hart, pe bancă, Portsmouth își schimba din nou patronul. Omul de afaceri Sulaiman Al Fahim, din Emiratele Arabe Unite, a cumpărat clubul pe 26 mai 2009.
Problemele financiare moștenite însă de la conducerea precedentă au forțat-o pe Portsmouth să își vândă jucători esențiali în vara lui 2009, precum Peter Crouch, care fusese cumpărat cu doar un an înainte, Sylvain Distin, Glen Johnson sau Niko Kranjcar.
Ani întregi pe muchie de cuțit
Sezonul 2009-2010 a continuat în aceeași direcție, iar dificultățile economice au persistat. Pe 1 octombrie, clubul a recunoscut oficial că unii jucători și membri ai staff-ului au avut parte de întârzieri serioase ale salariilor.
Doar patru zile mai târziu, clubul era vândut din nou. De data aceasta, sauditul Ali al-Faraj a fost cumpărătorul, iar la sfârșitul lui noiembrie, israelianul Avram Grant a fost numit antrenor. Însă situația dramatică a clubului a determinat Premier League să implementeze o interdicție pe piața transferurilor, astfel că Pompey nu a putut achiziționa niciun jucător.
În martie 2010, cu un nou patron – Balram Chainrai – și o datorie de 135 de milioane de lire, Portsmouth intra oficial în faliment și era penalizată cu nouă puncte în Premier League.
Penalizarea a însemnat o sentință clară și dură: retrogradarea în Championship, care se confirma oficial pe 10 aprilie 2010. Doar o zi mai târziu însă, Portsmouth învingea Tottenham cu 2-0 pe Wembley și avansa în finala FA Cup, printre marcatori numărându-se și actualul fotbalist al Barcelonei, Kevin Prince-Boateng. Finala de pe 15 mai avea să fie pierdută însă în fața lui Chelsea, cu 0-1.
Citește și: Când șeicii milionari dau chix în Europa: cazul Málaga, clubul care cândva strălucea în Liga Campionilor
Anul 2011 a adus, bineînțeles, un nou patron pentru Portsmouth: rusul Vladimir Antonov. Doar câteva luni mai târziu, el a fost dat în urmărire generală de procurorii din Lituania și arestat pe 24 noiembrie la Londra, pentru delapidare de conturi la banca lituaniană Bankas Snoras.
Pe 21 aprilie 2012, după ce clubul a intrat din nou în faliment și cu salarii neplătite fotbaliștilor în valoare de 3,5 milioane de lire pentru ultimele două sezoane, Portsmouth a retrogradat în League One. Luminița de la capătul tunelului nu prea se mai vedea pentru fanii echipei de pe Fratton Park. Câștigarea FA Cup și participarea în grupele Cupei UEFA, unde au făcut un 2-2 cu AC Milan, păreau amintiri ale unor vremuri de mult apuse, deși se petrecuseră doar cu trei ani în urmă.
Cum un necaz nu vine niciodată singur, mai ales la Portsmouth, retrogradarea a adus cu ea și decizia tuturor fotbaliștilor profesioniști de la club să părăsească Fratton Park.
Patronii trec, suporterii rămân
Când clubul era în prag de desființare, suporterii și-au suflecat mânecile și au decis că e momentul să intervină. După o perioadă de 23 de meciuri fără victorie, încheiată abia pe 2 martie 2013, Pompey Supporters Trust a cumpărat clubul. Se-ntâmpla pe 10 aprilie.
Portsmouth a retrogradat în acel sezon în League Two – al patrulea eșalon valoric din Anglia, dar dintr-odată, luminița de la capătul acelui tunel atât de întunecat începea să licărească. Nimeni nu îndrăznea să o zică răspicat, dar lumea avea speranță. Speranța că acel coșmar s-ar putea transforma într-o poveste frumoasă. Că erau martori la ceva istoric.
Și nu se înșelau. În sezonul 2013-2014, au fost vândute zece mii de abonamente, un record absolut pentru League Two. Apoi, pe 29 septembrie 2014, a venit anunțul pe care îl aștepta toată lumea: la doar 18 luni de la preluarea suporterilor, Portsmouth era pentru prima oară, după mult timp, un club fără datorii.
Cu Paul Cook pe bancă, numit în mai 2015, Pompey a reușit promovarea în League One, la sfârșitul sezonului 2016-2017, după o victorie cu 3-1 în deplasare la Notts County. Cook a demisionat însă pe 31 mai pentru a se duce la Wigan. Noul antrenor avea să fie Kenny Jacket, dar, mai important, în august 2017 suporterii au cedat controlul clubului către Tornante Company, condusă de fostul director Disney, Michael Eisner.
Cu Nike furnizor de echipament și University of Portsmouth ca sponsor principal, Portsmouth își recapăta aura de club cu ambiții, iar sfârșitul sezonului 2017-2018 i-a găsit pe poziția a opta din League One.
Tinerii de la academie, „beneficiarii” crizei financiare
În prezent, Portsmouth ocupă locul doi în League One, care asigură promovarea automată. Pompey este la cinci puncte distanță de liderul Luton, însă cu un meci în minus.
Totul a început cu patru victorii consecutive și 11 meciuri fără înfrângere. Un sezon impresionant, în care pioni principali au fost, în mare parte, puștii promovați de la academie.
Din cauza – sau datorită – situației financiare, clubul nu a avut de ales și a trebuit să aibă încredere în copii precum Jack Whatmough, care a debutat la prima echipă la vârsta de 17 ani, în noiembrie 2013. Acum, Jack este esențial pentru succesul echipei antrenate de Kenny Jackett, alături de nume din academie precum Ben Close, Brad Tarbuck, Jed Wallace sau Conor Chaplin.
„Sună egoist, dar situația clubului a adus o oportunitate extraordinară pentru mulți băieți tineri, clubul neavând destui bani pentru a semna jucătorii doriți”, spunea Whatmough pentru The Guardian.
Investițiile vor continua, Fratton Park având nevoie de renovări substanțiale. Eisner și-a exprimat dorința clară, însă, ca acest club să rămână în locul care i-a fost casă timp de 119 ani. „Chiar și după un an, ne îndrăgostim tot mai mult de acest club și de suporteri”, a declarat Eric, fiul lui Esner, care este și director la club. Nici n-ar avea cum să fie altfel.
Povestea lui Portsmouth arată, încă o dată, cât de importanți pot să fie suporterii pentru destinul unui club. Sunt naivi, romantici, nu înțeleg aspectele financiare ale fotbalului, ar spune unii. Trăiesc într-o poveste.
Pochettino declara recent că pentru Tottenham este mai importantă o clasare în primele patru decât câștigarea FA Cup, pentru că asta ar ajuta clubul, din punct de vedere financiar, mai mult. Evident, suporterii n-ar fi de acord cu această afirmație. Pentru că sunt naivi. Dar așa naivi cum sunt, în momentele dificile, când nimeni nu mai e dispus să se înhame la drum, doar ei rămân. Veșnic. Patronii trec, suporterii rămân.
