Săptămâna trecută, la finalul meciului de pe Emirates în care Arsenal a învins Valencia cu 3-1, câțiva fani spanioli au făcut saluturi naziste și au imitat gesturi de maimuțe spre suporterii londonezilor.
În comunicatul oficial care a urmat incidentelor, clubul spaniol a informat că va face tot ce poate pentru a-i identifica pe vinovați, dar spre final a precizat, destul de bizar, că va „investiga” și posibile „provocări”. Poate nu ar fi neapărat ceva îngrijorător, dacă ar fi vorba despre un incident izolat, cu toate că acel paragraf din comunicatul oficial al grupării de pe Mestalla ridică niște semne de întrebare.
Cu nici două săptămâni în urmă, fanii lui Lazio s-au pregătit intens pentru deplasarea de la Milan. Dar nu în sensul așteptat de toată lumea. Pregătirea lor a constat în scandarea de sloganuri fasciste (plus un mic banner pro-Mussolini) în centrul orașului Milano și aducerea unor banane gonflabile cu dedicație pentru Bakayoko, francezul de culoare al rosso-nerilor.
Nu demult, Moise Kean, italianul de culoare de la Juventus, a fost și el ținta unor atacuri rasiste, din partea unor suporteri ai echipei Cagliari, care au imitat sunetele de maimuțe. Și toate acestea s-au întâmplat într-o singură lună.
Cum de s-a ajuns la aceste valuri de rasism în fotbal și ce e de făcut?
Extrema dreaptă e într-o creștere alarmantă în Europa
În ultimii ani, împinse de la spate de sentimentele puternice anti-imigrație, partidele naționaliste și de extremă dreapta au luat tot mai mult avânt în Europa. În Austria, un partid de extremă dreapta se află în coaliția de guvernare, iar Italia este în aceeași situație, cu Liga Nordului.
În Spania, țară considerată la un moment dat tărâm interzis pentru astfel de politici, au fost recent aleși mai mulți parlamentari extremiști de dreapta. Pentru prima dată de când țara s-a întors la democrație, în 1975.
Mai exact, procentele câștigate de partidele naționaliste în Europa, la ultimele alegeri parlamentare, spun întreaga poveste: Suedia – 17,6%, Danemarca – 21%, Elveția – 29%, Austria – 26%, Italia – 17,4%, Spania – 10%, Ungaria – 49%.
Citește și: Ascensiunea de Football Manager a clubului înființat de refugiații kurzi din Suedia
Mai mult, partidele de extremă-dreapta se pregătesc chiar să pună de o alianță la alegerile europarlamentare care vin la sfârșitul lunii, iar asta le-ar putea aduce și mai multă influență pe continent.
În principiu, lucrul care unește cel mai tare toate aceste grupări sunt sentimentele puternice anti-imigrație. În ciuda dovezilor incontestabile privind efectele benefice ale imigrației în Europa, organizațiile naționaliste au marșat pe politica fricii și, prin promisiuni xenofobe, au câștigat în popularitate.
Departe de a-i scoate pe suporterii de fotbal basma curată, mai ales că unii dintre ei au tins adesea spre extremism, fie el de dreapta sau de stânga. Însă popularitatea amplificată a partidelor naționaliste din ultimii ani nu a făcut decât să le dea undă verde rasiștilor și xenofobilor care-și caută refugiul pe stadioane.
Incidentele rasiste, tot mai dese în ultimii ani
Ulimele sezoane din fotbalul mare au demonstrat că incidentele rasiste nu rămân izolate în țările din estul Europei sau în Italia, acolo unde mereu au existat porniri în sensul ăsta.
În decembrie anul trecut, un fan al lui Tottenham a considerat că e o idee bună să arunce o banană înspre gabonezul Aubameyang. Identificat mai târziu, i-a fost interzis să mai calce pe vreun stadion de fotbal timp de patru ani.
După doar câteva zile, tot în Londra, dar pe Stamford Bridge, Raheem Sterling – unul dintre cei mai buni fotbaliști englezi la ora actuală – a fost victima unor scandări rasiste venite de la fanii lui Chelsea.
Sterling nu a tăcut, ba chiar a acuzat presa că întărește stereotipurile rasiste. Atacantul englez a oferit chiar un exemplu concret: felul în care a ales să portretizeze Daily Mail două povești similare. Atât colegul său de culoare în vârstă de 20 de ani, Tosin Adarabioyo, cât și Phil Foden le-au cumpărat case mamelor lor.
Cum a ales Daily Mail să prezinte evenimentele? Pentru Adarabioyo titlul a fost: „Fotbalist tânăr de la Manchester City, care câștigă 25 de mii de lire pe săptămână, SPARGE 2,25 milioane de lire pe o casă, deși nu a fost titular în niciun meci de Premier League”. La Foden, totul a fost mai simplu: „Foden îi cumpără mamei sale o casă de două milioane de lire”.
Islamofobia e și ea tot mai întâlnită în Albion. Vedeta Salah a fost ținta unor scandări islamofobe din partea fanilor lui West Ham, iar câțiva suporteri ai lui Chelsea l-au numit pe egiptean „terorist”, în timpul deplasării de la Praga.
În noiembrie 2018, Kick It Out, organizația anti-discriminare care monitorizează astfel de evenimente în Regatul Unit, a informat că incidentele discriminatorii au crescut cu 11% sezonul trecut, față de precedentul.
Kick It Out a precizat că a primit 520 de plângeri prin sistemul său de informare prin anonimat. Totodată, incidentele rasiste au crescut cu 22%, iar cele homofobe cu 9%. Organizația prevede o creștere semnificativă pentru sezonul care stă să se încheie.
Creșterea numărului acestor tipuri de abuzuri în Marea Britanie nu e nici ea întâmplătoare. Rasismul nu s-a născut pe stadionul de fotbal. El e fost adus de suporterul de rând din afară, dintr-o societate tot mai divizată după Brexit.
Rasismul nu vine doar din tribune și nu se limitează la fotbaliști
La Cupa Mondială din 2018, Senegal a fost singura echipă, dintre cele 32 de participante, cu un antrenor de culoare. În Franța, în 1998, primul turneu în care s-a mărit numărul echipelor, nu a existat niciun antrenor de culoare. Culmea, în ciuda unui număr mai mare de naționale cu populații predominant de culoare. De atunci, au existat doar șapte antrenori negri în istoria Cupei Mondiale.
Situația nu se schimbă nici când vine vorba despre cluburi. În Anglia, în sezonul 2017-2018, au existat doar trei antrenori de culoare la cele 92 de cluburi din cele patru divizii profesioniste. Iar în Premier League, Chris Hughton de la Brighton este singurul.
Jurnalistul olandez Simon Kuper, autor al cărții Soccernocmis, argumentează că situația aceasta este cauzată și de prejudecățile inconștiente.
„Când cluburile și asociațiile de fotbal angajează antrenori, se gândesc și la PR. Sunt îngrijorați de cum va fi perceput un manager, așa că aleg pe cineva care arată ca un manager în final”, susține el.
Citește și: „Naționala Refugiaților” joacă în Sicilia, în numele toleranței și integrării
„Iar acest lucru înseamnă un bărbat alb, între 40 și 60 de ani și cu o mentalitate de mascul alfa. Așa joacă la sigur, pentru că dacă vor ieși din tipare, vor fi criticați în momentul în care rezultatele nu vor fi bune”, a adăugat Kuper într-un interviu pentru BBC.
Soluțiile sunt greu de găsit, pentru că fotbalul e doar o simptomă a unei probleme mai largi. Evident, discuțiile sunt lungi privind ceea ce ar trebui făcut. Și e la îndemână să criticăm FIFA, UEFA și federațiile că nu fac destule. Iar uneori este chiar pe drept.
Cu siguranță ar putea fi făcute mai multe, însă măsuri precum suspendarea stadioanelor s-au dovedit, pe parcursul istoriei, inutile. Și probabil că orice „soluție” ar găsi aceste organizații ar fi eficientă numai pentru cazuri izolate și strict pe termen scurt.
Asta pentru că fenomenul nu este unul al fotbalului. E o situație care ține de societate și de natura umană, lucruri mult mai complexe decât niște oameni care aleargă după o minge. Stadioanele nu fac decât să reflecte societatea în care trăim.
