Tactica în urmă cu un secol: Școala Dunăreană și începuturile fotbalului de posesie

Atât de lăudat în ultimele decenii, fotbalul de posesie, cu pase scurte și bazat pe filosofia de a nu ceda mingea adversarului, a început să fie cu adevărat apreciat la sfârșitul anilor 1920, când austriacul Hugo Meisl a desăvârșit un sistem progresist pentru acea vreme, rămas în istorie ca „Școala Dunăreană”. Legendarul antrenor născut în 1881 în Boemia, care a decretat că „cel mai sigur mod de a câștiga meciuri este să ai posesia”, e figura care a contribuit cel mai mult la dezvoltarea fotbalului continental în perioada premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial.

Fotbalul a evoluat rapid. În anii 1860 și 1870, modulele tactice erau rudimentare și se mergea pe principiul „mingea în față și toată lumea în atac”. Sistemele populare erau 1-1-8 sau 1-2-7, iar driblingul și viteza erau văzute singurele modalități de a desface apărările adverse. Ceva mai târziu, la sfârșitul anilor 1800 și începutul secolului XX, a apărut sistemul „piramidă”, un 2-3-5 care încerca să echilibreze cumva faza de atac cu cea defensivă. Până în 1920, noul sistem a fost preluat de majoritatea echipelor de fotbal și a devenit cel mai folosit din lume. Dar cel care avea să perfecționeze „piramida” și să impună în Europa un stil bazat pe „o morișcă de pase” a fost Hugo Meisl.

Englezul „obsedat” de pase la firul ierbii, care n-a fost profet în țara lui

Născut în Maleschau, într-o familie de bancheri, Meisl a fost trimis de părinții lui să studieze la Viena pe când avea doar 12 ani. Acolo a descoperit fotbalul, de care s-a îndrăgostit iremediabil. A jucat câțiva ani la o echipă din orașul valsului, dar apoi a fost nevoit să renunțe din cauza părinților săi, care l-au obligat să-și continue studiile la Trieste și la Paris. Așa că, la 24 de ani, tânărul Meisl lucra la birou, într-o bancă. Asta însă nu l-a împiedicat să rămână extrem de interesat de sportul cu balonul rotund. S-a făcut arbitru și chiar a oficiat câteva partide la Olimpiada din 1912, de la Stockholm. Un an mai târziu, a fost numit manager al selecționatei Austriei.

Visând să construiască o mare echipă, Meisl l-a cooptat în staff și pe Jimmy Hogan, un teoretician englez care credea că jocul cu pase scurte, la firul ierbii, și mișcarea coordonată a echipei pot fi mai eficiente decât tradiționalele pase lungi. Din acest motiv, Hogan nu prea se bucurase de succes la el acasă, în Anglia, așa că a călătorit ani întregi prin Europa, mai ales de-a lungul Dunării, ca să-și facă cunoscute ideile despre fotbal.

Originar din Lancashire, Hogan era „obsedat” ca jucătorii lui să stăpânească mingea și să o transmită pe jos de la unul la altul. Era convins că prin inteligență tactică, multă mișcare în teren și sprinturi surprinzătoare pentru adversari, fotbaliștii pot compensa dezavantaje fizice precum lipsa forței sau a vitezei. „Țineți mingea pe covor!” erau vorbele preferate prin care Hogan le explica elevilor săi modul în care să paseze.

Din păcate, Meisl și Hogan n-au apucat să-și impună stilul la naționala austriacă în a doua decadă a secolului trecut, pentru că la scurt timp a izbucnit Primul Război Mondial. Hogan, la fel ca toți englezii din Austria, a fost închis la Viena, în timp ce Meisl a fost recrutat și trimis să lupte pe front. Fotbalul spectacol trebuia să mai aștepte.

Inovația cu „nouă fals” și Wunderteam-ul austriac de la începutul anilor 1930

După război, Meisl a revenit în poziția de antrenor al naționalei, într-o perioadă în care fotbalul înflorea în centrul Europei și mai cu seamă în Austria. Din 1924, liga austriacă devenise profesionistă, iar meciurile din campionat atrăgeau zeci de mii de spectatori. „Unde mai vezi 40-50 de mii de oameni care se strâng pe stadioane duminică de duminică, fie că afară e senin sau plouă? Unde altundeva mai există o majoritate a populației interesată atât de mult de rezultatele meciurilor încât seara auzi aproape fiecare persoană vorbind despre șansele echipei favorite în etapele următoare?”, scria Neues Wiener, un ziar local, în noiembrie 1924.

În acest context extraordinar de prielnic avea să apară faimoasa „Wunderteam” a lui Hugo Meisl, considerată cea mai bună echipă europeană de dinaintea celui al Doilea Război Mondial. La începutul lui 1930, Hogan s-a întors în Austria ca să lucreze din nou cu bunul său prieten Meisl. Cei doi au pus în sfârșit în practică planul pe care îl aveau încă din 1913. Au construit o echipă letală pe faza ofensivă, extrem de dinamică și cu un joc de pase năucitor. Odată cu Wunderteam-ul austriac, fotbalul devenea un sport al creierului, nu unul al mușchiilor.

Citește și: Top 5 principii prin care Diego Simeone i-a schimbat destinul lui Atletico

Sistemul revoluționar al lui Meisl și Hogan pornea de la pe atunci clasicul 2-3-5, însă cu o inovație care avea să influențeze evoluția fotbalului. Atacantul central, care în acele vremuri era mereu cel mai avansat om al echipei, juca un pic retras în sistemul lui Meisl și Hogan, undeva între liniile adverse, ca playmaker sau „nouă fals”. În selecționata Austriei, acest rol avangardist era îndeplinit de Matthias Sindelar, geniul care avea „creier în picioare”, după cum îl descria un critic de teatru al acelor ani. Cunoscut și ca „Mozart al fotbalului”, Sindelar era un dribleur și un pasator desăvârșit. Mutarea sa în spatele atacanților a creat mari probleme adversarilor, obișnuiți să marcheze vârful om la om și să-l urmărească pe tot terenul. Astfel, în timp ce Sindelar cobora în linia de mijloc, un apărător îl urma, lăsând astfel spații exploatabile pentru aripile rapide ale naționalei Austriei.

Pe 12 aprilie 1931, Wunderteam-ul austriac învingea cu 2-1 Cehoslovacia și începea o serie de 14 partide fără înfrângere, dintre care 11 victorii. Printre ele, un 6-0 și un 5-0 contra Germaniei, un 8-2 în fața Ungariei sau un 8-1 cu Elveția. Impresionanta serie s-a încheiat în decembrie 1932, în patria fotbalului. O înfrângere cu 3-4 la Londra, pe Stamford Bridge, dar în urma căreia The Daily Mail scria că Austria a fost „câștigătoarea morală” a partidei, lăudând pasele și tehnica băieților lui Meisl și caracterizând întreaga evoluție a Wunderteam-ului drept „o revelație”. Sistemul selecționatei Austriei a fost denumit „vârtejul Dunării”, datorită fluidității sale și a țesăturii de pase care a „transformat fotbalul într-o expoziție, într-un soi de balet competitiv”, după cum spunea scriitorul britanic Brian Glanville.

Cea mai bună echipă care nu a câștigat Cupa Mondială

Câștigătoare a Cupei Europei Centrale în 1932, Austria lui Meisl mergea la Cupa Mondială din 1934 ca una dintre marile favorite ale turneului. O victorie cu 4-2 într-un amical cu viitoarea gazdă Italia, pe stadionul „Benito Mussolini” din Torino, alimentau și mai tare speranțele Wunderteam-ului. În optimi, Austria a trecut de Franța cu 3-2, iar în sferturi a învins-o pe rivala Ungaria, scor 2-1, după un meci pe care Meisl l-a caracterizat drept „o păruială, nu un joc de fotbal”.

Înaintea semifinalei cu Italia, austriecii acuzau accidentările dure suferite în partida cu maghiarii. „Nu avem nicio șansă”, a spus Meisl înaintea meciului cu „squadra” lui Vittorio Pozzo, un alt mare tactician al acelor ani.

La Milano, pe o vreme care nu le-a permis austriecilor să paseze cum doar ei știau s-o facă, Italia s-a impus cu 1-0 și a sfâșiat visul Wunderteam-ului lui Meisl de a-și concretiza dominația din acei ani prin câștigarea Cupei Mondiale. Gurile rele vorbesc că arbitrul acelui meci a influențat decisiv rezultatul semifinalei cu Italia, după ce cu o seară înainte cinase cu Mussolini chiar în casa dictatorului. Starul Sindelar ar fi fost lovit de către un fundaș italian și ar fi sângerat chiar sub ochii centralului suedez, care însă nu ar fi acționat în niciun fel.

Citește și: „Fotbalul-matematică”, metoda inedită prin care FC Midtjylland, club fondat în 1999, a ajuns să câștige titlul în Danemarca

Doi ani mai târziu, Wunderteam a impresionat la Olimpiada de la Berlin (unde a fost implicată și într-un joc controversat cu Peru, în care fanii sud-americani au pătruns pe teren și au atacat un fotbalist austriac), însă a pierdut iar în fața Italiei. De această dată, chiar în finală, cu 1-2, în ceea ce a rămas până astăzi singura prezență a austriecilor în ultimul act al unei mari competiții.

La nici un an de la Olimpiadă, în februarie 1937, Hugo Meisl a încetat din viață la 55 de ani, din cauza unui infarct. Odată cu dispariția sa, a pornit și declinul naționalei Austriei. Deși calificată la Mondialul din 1938, Austria s-a retras de la turneu în luna martie a acelui an, după ce țara a fost anexată de Germania Nazistă.

Dar un lucru e sigur: Școala Dunăreană a fost catalizatorul ideilor moderne din fotbal. Fără inovațiile tactice ale lui Meisl și Hogan, care au reinterpretat jocul și i-au dat o ținută mai artistică, dar în același timp eficientă, fotbalul n-ar fi fost unde e astăzi.