Succesul categoric împotriva lui Marseille, din finala Europa League, i-a adus lui Diego Simeone al șaselea trofeu pe banca lui Atletico Madrid, cifră care îl transformă într-unul dintre cei mai prolifici antrenori din Europa ultimilor ani. Argentinianul ar fi putut avea acum chiar opt trofee cu madrilenii, dacă n-ar fi pierdut dramatic două finale Champions League, ambele în fața rivalei din oraș, Real. Dar modul fundamental în care Cholo a schimbat destinul „roș-albilor” e cu adevărat remarcabil. În momentul în care argentinianul a preluat-o pe Atletico, la sfârșitul lui decembrie 2011, formația din capitala Spaniei avea probleme financiare și nu mai terminase La Liga pe unul dintre primele trei locuri tocmai din sezonul 1995/1996, an în care cucerise titlul. După acel triumf surprinzător, venit cu sârbul Radomir Antic la timonă, pentru „los colchoneros” au urmat 15 ani de mediocritate, perioadă în care au petrecut inclusiv două sezoane în Segunda.

Când a ajuns pe Vicente Calderon, tehnicianul Diego Simeone era mai degrabă o promisiune decât o certitudine. Antrenase câteva echipe în Argentina natală, unde cucerise și două campionate naționale, dar singura sa experiență europeană fusese în Italia, la Catania, pe care o pregătise timp de șase luni. Cholo i-a salvat pe sicilieni de la retrogradare, însă fără să aibă un bilanț deosebit. Din 18 partide a câștigat șapte și a pierdut opt. Totuși, scurta trecere prin Serie A l-a ajutat pe tehnicianul născut la Buenos Aires să își cimenteze stilul, unul fără compromisuri, energic și direct, pe care a căutat să-l impună la Atletico încă din primele sale zile la club. Totuși, cum a reușit Diego Simeone să facă, în doar câțiva ani, din suferinda Atletico una dintre cele mai greu de bătut echipe din întreaga lume?

1. Jucătorii aleargă din primul minut până la fluierul final

Fotbaliștii lui Atletico sprintează și în ultimele minute ale partidelor. Fotografie via

„Efortul nu este negociabil”, a spus Diego Simeone în clipa în care a preluat formația din Madrid. „Nu câștigă întotdeauna cei mai buni, ci aceia care luptă și sunt siguri de ceea ce fac”, a adăugat Cholo. Iar aceste enunțuri n-au rămas doar la stadiul de vorbe. Argentinianul a știut întotdeauna cum să-și motiveze fotbaliștii și să-i convingă că trebuie să dea totul în timpul unui meci. Pentru a transpune dorința insuflată jucătorilor în realitate, l-a adus cu el la Atletico pe preparatorul fizic Oscar „El Profe Ortega”, considerat „motorul” sistemului gândit de Cholo. Nelipsit din stafful tehnic al lui Simeone încă din 2006, pe când acesta o pregătea pe River Plate, uruguayanul născut la Montevideo are meritul că i-a adus pe cei de la Atletico într-o formă fizică perfectă.

Spre exemplu, în sezonul trecut al Ligii Campionilor, în care elevii lui Simeone au ajuns până în semifinale, Atletico a alergat cel mai mult dintre toate echipele participante în competiție. Aceeași situație și în La Liga. Toată lumea „pune osul”; indiferent de post sau de nume, oamenii lui Atletico aleargă (aproape) fără oprire. Iar atunci când cineva nu mai este dispus la sprinturi infinite și efortul acela „non-negociabil” pe care îl cere argentinianul de pe bancă, pleacă, așa cum a fost cazul turcului Arda Turan. Conform cotidianului Marca, cu puțin timp înainte să se transfere la Barcelona, Turan ajunsese în punctul în care spunea că vrea să evolueze într-un sistem în care să alerge mai puțin și care să-l elibereze de îndatoririle defensive pe care le are la Atletico.

2. Excelent management al riscului

În sistemul defensiv al lui Simeone, jucătorul la minge are puține opțiuni de continuare a fazei.

„Prefer ca echipa mea să joace bine, mai degrabă decât s-o facă atractiv. Vreau să fim o echipă enervantă, cred în ordine mai presus de orice”, afirma Simeone. Și într-adevăr, în mandatul său, Atletico a devenit echipa cea mai bine organizată din Europa, cu un record defensiv demn de jocurile video. În 200 dintre cele 377 de partide în care Cholo s-a aflat pe banca „roș-albilor”, Atletico nu a încasat gol. Sistemul folosit de Simeone (4-4-2 clasic sau, uneori, 4-4-1-1) nu e revoluționar prin forma sa. Ce-l face special e interpretarea argentinianului, care le cere jucătorilor să stea mereu aproape unii de alții, să aglomereze centrul terenului, să-și forțeze adversarii să paseze de-a latul și să creeze densitate în jurul omului care are mingea. Atletico nu se apără niciodată disperat, ci alternează momentele de presing agresiv cu retragerile totale, dar calculate, cu toți jucătorii în spatele mingii. „Roș-albii” nu riscă decât atunci când e absolut necesar, de aici și sutele de partide fără gol primit, precum și numeroasele victorii la limită, cu 1-0, scorul preferat al lui Cholo.

Însă Simeone nu e genul de antrenor care impune obsesiv un anume sistem, indiferent de echipa pe care o pregătește, ci e omul inspirat care găsește tactica adecvată în funcție de lotul pe care îl are la dispoziție. Spre exemplu, în țara natală, la Estudiantes, Cholo a folosit inclusiv un inedit 3-3-3-1, pentru a-i pune în valoare pe Falcao, Alexis Sanchez și Ariel Ortega. Chiar și așa, datorită combativității imprimate echipei, a primit doar 13 goluri în 19 partide. Mai târziu, la Catania, Cholo a jucat în 4-3-1-2, iar sicilienii au dat dovadă de același spirit de luptă incredibil. „Jucătorii mei trebuie să evolueze ca și cum ar avea cuțitul între dinți”, și-a descris cândva Diego Simeone propriul stil. Iar felul arțăgos în care evoluează Atletico vine să confirme ideologia argentinianului.

3. Contraatacuri duse la rang de artă

Griezmann înscrie în poarta lui Neuer după un contraatac de manual. Fotografie via

Dar Atletico nu e deloc o trupă plictisitoare, așa cum susțin detractorii ei. Odată ce recuperează mingea, „roș-albii” nu pierd timpul, ci joacă direct, vertical, cu scopul de a ajunge cât mai repede la poarta adversă. Tranziția e extrem de iute, iar viteza dezvoltată crește și mai mult în ultimii 30 de metri. De-a lungul anilor, contraatacurile trupei din Madrid s-au îmbunătățit considerabil. Pasele au devenit tot mai precise, traseele tot mai complexe, executate perfect în criză de timp și spațiu. Lui Simeone și echipei sale nu le pasă de posesie, așa că nu le e teamă să o piardă, în caz că situațiile de contraatac nu se concretizează. Fotbaliștii lui Atletico nu intră în panică atunci când n-au mingea, nu găsesc umilitor să alerge din greu după ea și reușesc să-și păstreze pozițiile și concentrarea în toate acele perioade lungi în care nu se întâlnesc cu „obiectul muncii”.

În 2014, anul în care s-au impus în La Liga, „roș-albii” s-au clasat abia pe poziția a noua într-o ierarhie a posesiei, având cu doar 0,3% mai multă decât Betis Sevilla, echipă care a încheiat ultima și a retrogradat. „Suntem o echipă dură, intensă, puternică pe contraatac. Nu vreau ca asta să se schimbe vreodată, nu știm să jucăm altfel”, declara Simeone, întrebat dacă pe viitor va upgrada stilul de joc al trupei sale. Ce-i drept, construită îndeosebi pentru contraatac, Atletico are momente în care se impune cu greutate în fața formațiilor care se apără supraaglomerat, aproape de propria poartă. Însă împotriva unor adversari care lasă spații, băieții lui Simeone pot deveni ucigători. Filosofia reactivă a lui Atletico a fost mult lăudată în Italia, Fabio Capello remarcând că „atunci când recuperează mingea, verticalizează într-un mod impresionant. Simeone este inteligent, fotbalul său este inteligent.” Un alt antrenor legendar în Peninsulă, Giovanni Trapattoni, spunea: „Îl iubesc pe Simeone și iubesc fotbalul propus de Atletico. Prefer de o mie de ori modul în care joacă argentinianul decât pe cel al lui Guardiola.”


Citește și: Ziua în care Zeman „a dezintegrat” ce mai rămăsese din marele Milan al lui Capello


4. Fazele fixe, diferența dintre un egal și o victorie

Golul lui Godin, prin care Atletico și Simeone au devenit campionii Spaniei. Fotografie via

În lumea fotbalului se spune adesea că „fazele fixe pot face diferența”. În cazul lui Atletico, acestea chiar au făcut-o, în numeroase situații delicate pentru madrileni. Spre exemplu, în sezonul victorios 2013/2014, atunci când „los colchoneros” și-au câștigat faima de echipă letală mai ales la cornere, marcând 18 dintre cele 77 de goluri din momente fixe. Chiar și reușita lui Godin în poarta Barcelonei, pe Camp Nou, cea care a consfințit câștigarea campionatului de către Atletico, a venit în urma unui corner executat impecabil de Gabi. În anul următor, băieții lui Simeone au fost și mai eficienți: nu mai puțin de 30 dintre cele 67 de goluri marcate au venit din faze fixe.

Iar dacă la începutul perioadei Cholo cornerele și loviturile libere îl aveau, în majoritatea cazurilor, destinatar pe fundașul Diego Godin, lucrurile s-au schimbat cu timpul, odată ce adversarii au înțeles schema tradițională a madrilenilor. Acum, Atletico inovează constant, alternează schemele utilizate (fotbaliștii lui Simeone apelează uneori la cornere executate scurt, ca să-și forțeze adversarii să-și părăsească pozițiile statice) și reușește în continuare să rămână eficientă la acest capitol al jocului.


Citește și: Șapte lucruri despre Athletic Bilbao, clubul exclusivist unde va juca românul Cristian Ganea


5. Continuitate la nivelul lotului

Gabi și Koke, doi dintre fotbaliștii care joacă de ani buni la Atletico. Fotografie via

Una dintre cheile succesului pentru Simeone este că nu a modificat radical lotul echipei sale de la o perioadă de transferuri la alta. Dimpotrivă. La finala disputată în urmă cu câteva zile, împotriva lui Marseille, „los colchoneros” s-au prezentat cu un nucleu de fotbaliști care fuseseră și cu șase ani în urmă, la București, în ultimul act cu Bilbao: Diego Godin, Filipe Luis, Juanfran, Koke sau Gabi (căpitan în ambele partide). Diego Costa, titular în finala de la Lyon, aparținea și el de Atletico în 2012, doar că era împrumutat la Rayo Vallecano, în timp ce tânărul Saul Niguez juca pentru echipa a doua a clubului. Koke, unul dintre cei din „garda veche”, deși are doar 26 de ani, a refuzat-o pe Barcelona în 2014, ca să lucreze în continuare cu Simeone la Atletico, echipa copilăriei sale.

Evident că madrilenii nu avut forța să-și țină toate vedetele. De-a lungul anilor, nume importante au părăsit capitala Spaniei, de la Falcao până la Arda Turan sau Carrasco. Însă Diego Simeone a știut mereu să minimizeze pierderile. A avut grijă să-i înlocuiască pe cei plecați cu fotbaliști similari, astfel încât exprimarea tactică a echipei să nu aibă de suferit. Spre exemplu, când Falcao s-a dus la Monaco, pe circa 40 de milioane de euro, pe Vicente Calderon a ajuns imediat David Villa, care s-a dovedit esențial în campania încununată cu câștigarea titlului. Anul următor, Diego Costa, vândut pe 35 de milioane de lire la Chelsea, a fost înlocuit de croatul Mario Mandzukic, un jucător cu profil asemănător. În vară, probabil că va veni rândul lui Antoine Griezmann s-o lase pe Atletico. Dar fanii los colchoneros” pot sta liniștiți: Cholo va găsi rapid un înlocuitor ideal pentru atacantul francez.

Comentarii