Bucureștiul, la fel ca alte mari orașe europene, naște uriașe orgolii fotbalistice. La ora actuală, Steaua – Dinamo e duelul de referință al întreg fotbalului românesc, nu doar bucureștean. Pe bună dreptate, de altfel, pentru că cele două cluburi sunt cele mai de succes din țară.
Dar în București au existat dintotdeauna rivalități crâncene, chiar și înainte ca Steaua și Dinamo să se înființeze. CFR București (viitorul Rapid), Venus sau Juventus (fără nicio legătură cu echipa care joacă azi în Liga I) erau cluburi care în perioada interbelică adunau mii de oameni în tribune.
Unirea Tricolor, echipă fondată în 1926 și desființată în 1958, avea la rândul ei o mică bază de fani în București, dar întâlnirile cu celelalte echipe din oraș nu erau tensionate, drept urmare nu erau considerate „derby-uri”.
Stadionul iluminat cu becuri, unde mingea se pierdea în întuneric
Juventus București își disputa meciurile de acasa pe stadionul Romcomit, aflat pe locul Facultății de Drept de astăzi. Acesta n-avea nici pe departe caracteristicile unui stadion ideal pentru o echipă cu pretenții din fotbalul actual, însă era considerat modern pentru anii ’20. Multă vreme, a fost singura arenă cu instalație de nocturnă sau, mai bine zis, iluminată. Instalația de nocturnă însemna, de fapt, câteva becuri atârnate de niște fire aflate la 10-12 metri deasupra gazonului. La degajări mai înalte, mingea ori se pierdea în întuneric, ori spărgea câte un bec, iar meciul trebuia oprit câteva minute pentru ca acesta să fie înlocuit.
Gazonul nu era nici el grozav, iar mingea se înnegrea după doar câteva minute de joc. De aceea, baloanele erau date cu var, pentru a fi văzute de jucători și de spectatori. În tribuna arenei se adunau, la meciurile importante, și câte cinci mii de oameni. În 1934, Romcomit a fost demolat de regele Carol al II-lea pentru a construi în loc „Cetatea Universitară”, complex studențesc care există și azi. De atunci, Juventus a evoluat pe diverse stadioane, cel mai des pe Belvedere, în Regie.
Din mai 1926 până în 1931, Venus și-a disputat partidele de acasă pe stadionul ONEF, viitorul Republica. În octombrie 1931, „Dracii Negri” s-au mutat pe stadionul Venus, o arenă mai modernă (cu o instalație de nocturnă pe stâlpi și gazon din iarbă naturală) și mai încăpătoare, situată în zona Parcul Operei. Stadionul, construit din banii avocatului Alexandru Elădescu – unul dintre acționarii clubului, a rezistat până în 1953, când a fost demolat de comuniști.
De la înființare, în 1923, și până în 1939, când a fost deschis Giuleștiul, Rapid a jucat pe stadionul CAB, unul dintre primele terenuri din București, situat lângă Arcul de Triumf.
Citește și: Top 5 cele mai slabe transferuri din istoria Barcelonei
Venus – Rapid, Eternul Derby al epocii
Venus a fost cea mai titrată și populară echipă din perioada interbelică, dar a avut un complex: Rapid. Duelul dintre cele două a reprezentat derby-ul de referință al perioadei interbelice. Venus a fost echipa protejată de Gavrilă Marinescu, prefect al Poliției Capitalei până în 1937, în timp ce Rapid era clubul cfristilor. Primul meci direct s-a desfășurat în 1931 și a fost câștigat de feroviari cu 2-0, în fața a șase mii de spectatori.
Partidele din 1933, ambele câștigate de venusiști, au fost de neuitat. Prima s-a încheiat 3-2, golul decisiv fiind marcat în minutul 90, din penalty. A doua, 4-3. Cum? După un gol decisiv înscris din penalty… tot în minutul 90. Meciul a fost de poveste: la pauză tabela arăta 3-0 pentru Venus, iar în minutul 80, la 3-3, cfr-iștii au ratat un penalty. La meciuri au asistat în jur de zece mii de spectatori, majoritatea fani ai „negrilor”, așa cum erau cunoscuți băieții de la Venus.
Frâna Westinghouse
În 1935, înainte de un meci între Venus și Rapid, în vestiarul rapidiștilor era multă agitație, pentru că echipa traversa o perioadă mult sub așteptări. Fanii erau dezamăgiți și conducătorii căutau înlocuitori pentru antrenor și câțiva jucători. Costică Bauer, funcționar al CFR-ului, a sosit în vestiar înainte de startul partidei și le-a zis jucătorilor: „Mă, baieți, noi, când pornim, nu ne mai oprește nici frâna de la Westinghouse.”
Pe teren, Venus a deschis scorul, dar Ștefan Barbu, jucătorul Rapidului care avea să și iasă golgheterul campionatului în acel sezon, a reușit patru goluri și a întors soarta jocului. Întrebat după meci cum a reușit să se motiveze, el a răspuns scurt: „M-am gândit la frâna de la Westinghouse.”
Citește și: Stelistul rebel care a marcat pe Camp Nou: a fugit de Ceaușescu și a ajuns „regele petrecerilor” în Italia
Finala de 450 de minute
De opt ori campioni ai României, venusiștii erau geloși pe supremația Rapidului în Cupa României. Prima dispută directă din Cupa României s-a jucat în 1935, în semifinalele competiției, iar Rapid a câștigat cu 5-1.
Apoi, cele două echipe au fost protagonistele unui episod unic: 450 de minute, înşirate pe durata a jumătate de an, înainte ca cel de-al doilea război mondial să-şi facă simţită prezenţa și în România. Atât a ţinut cea mai lungă finală oficială din istoria fotbalului mondial. S-a întâmplat în 1940, când 20 de mii de suporteri s-au adunat pe stadionul ONEF. Spectacolul a fost pe cinste, iar la finalul primelor 120 de minute tabela a arătat 2-2.
Cum pe atunci nu se apela la lovituri de departajare pentru a decide învingătoarea, partida s-a rejucat la 40 de zile distanță. Suporterii au luat din nou cu asalt stadionul. Aşteptau un final cu o câștigătoare, dar duelul s-a terminat iar nedecis. Nu a mai fost 2-2, ci 4-4, în urma unui meci de povestit nepoților, în care Rapidul a fost condus de două ori, a condus la rândul lui, dar a şi recuperat două goluri pe final.
La fel s-a întâmplat şi la a doua rejucare. S-a jucat pe un Giulești neîncăpător, iar scorul a fost tot egal după alte 120 de minute. Un nou 2-2. La a treia rejucare, pe stadionul ONEF, Rapidul a câștigat cu 2-1, datorită golurilor lui Baratky și Gavrilescu, și a spulberat astfel prima și singura șansă a „dracilor negri” de a câștiga Cupa României.
Juventus București, sperietoarea „granzilor” vremii
Juventus București, campioana României în ediția 1929-1930, era o echipă mai mică, dar care se mobiliza exemplar în meciurile cu rivalele bucureștene. Clubul nu era foarte popular în Bucureștiul acelor ani, iar asistența la meciurile de acasă era, în medie, undeva între 1000-1500 de fani.
În 1931, Venus și-a inaugurat cu fast noua arenă cochetă chiar impotriva celor de la Juventus, rivalii care își aveau „casa” la doar câteva sute de metri distanță. Atunci, juventinii le-au stricat sărbătoarea „negrilor”, câștigând cu 3-2 partida de pe arena situată pe malul Dâmboviței.
Jucători emblematici din derby-urile epocii
Iuliu Baratky, român de etnie maghiară, este unul dintre fotbaliștii legendari ai Rapidului. În anul 1930, a fost desemnat cel mai bun mijlocaș dreapta din Europa. Are în palmares 155 de meciuri în campionatul național și o sută de goluri marcate. În plus, Baratky a îmbrăcat tricoul naționalei de 20 de ori, marcând 13 goluri.
Frații Vâlcov au format un trio formidabil în ofensiva Venusului în perioada 1930-1941. Volodea, Colea și Petea s-au născut în Imperiul Rus, însă au evoluat pentru naționala României. Petea avea să moară în timpul celui de-al doilea război mondial luptând împotriva sovieticilor, în stepa Calmucă.
Mircea David, cunoscut ca „Il Dio” datorită intervențiilor sale excepționale, a fost portarul lui Venus și al naționalei României. De profesie inginer, David a strâns 12 selecții pentru naționala României, cu care a participat la Campionatul Mondial din 1938. A rămas celebru pentru că la un derby Juventus – Venus, deși echipa lui conducea cu 5-0, s-a aruncat la picioarele adversarului scăpat singur și s-a accidentat, stând pe tușă un an. „Nu voiam să primesc gol”, povestea „Il Dio”.
Citește și: Românii care au antrenat echipe naționale din străinătate înainte de ’90
Ladislau Raffinsky, născut în Austro-Ungaria, a adunat zeci de meciuri în prima ligă. A jucat la Chinezul, Rapid, Ripensia și Juventus. Raffinsky deține recordul de goluri marcate într-un singur meci de Divizia A: zece, pentru Juventus, împotriva Daciei Unirea Brăila în sezonul 1929-1930. De asemenea, are 20 de meciuri în tricoul naționalei, participând la primul campionat mondial din istorie, cel din 1930, precum și la cel din 1938.
Emerich Vogl, fundaș și mijlocaș defensiv, a activat la Juventus București și Chinezul Timișoara, fiind unul dintre cei mai titrați fotbalisti ai vremii. A câștigat șase titluri de campion al României și a strâns 29 de prezențe la echipa națională.
