Școala românească de antrenori nu e nici pe departe printre cele mai puternice din lume. La ora actuală, niciun român nu lucrează în ligile importante ale Europei, iar singurul care pregătește o echipă națională de afară este Mircea Lucescu.

Totuși, de-a lungul anilor diverși români au fost angajați selecționeri în străinătate, din Asia până-n America Centrală. După Revoluție, spre exemplu, Mihai Stoichiță a antrenat trei echipe naționale (Panama, Armenia și Kuwait), Anghel Iordănescu a fost selecționerul Greciei, iar Emeric Ienei al Ungariei.

Tehnicienii români n-au colaborat cu federații străine doar după revoluție, ci și înaintea ei. Unii au fost extrem de apreciați și au avut șansa să antreneze selecționate de tradiție în fotbalul mondial, precum Olanda sau Franța. Uite o listă completă a conaționalilor care au stat pe băncile altor echipe naționale decât cea a României:

ALEXANDRU „ELEK” SCHWARTZ – OLANDA (1957-1964)

Elek Schwartz, la un antrenament al naționalei Olandei în Den Bosch, martie 1960. Fotografie via Wikimedia

Românul născut la Recaș (oraș care atunci aparținea Austro-Ungariei), în 1908, este considerat de olandezi unul dintre cei mai importanți selecționeri din istoria „Portocalei Mecanice”. Schwartz a pregătit naționala batavă șapte ani, timp în care a transformat-o dintr-o echipă modestă într-una de luat în seamă la nivel mondial.

În mai 1963, la Amsterdam, Olanda antrenorului român câștiga (1-0) pentru prima oară în istorie împotriva Braziliei, campioana mondială la zi. În 49 de meciuri ca selecționer al batavilor, Schwartz a obținut 19 victorii, 12 egaluri și 18 înfrângeri, unele dintre ele de referință. Un 0-7 cu Germania în 1959 și o înfrângere pe propriul teren în fața Luxemburgului, 1-2, în 1963.

Schwartz, care vorbea opt limbi străine și era pasionat de pictură, a pregătit de-a lungul carierei echipe precum Monaco, Benfica, Porto sau Eintracht Frankfurt. A antrenat ultima oară în Franța, în 1979, și a încetat din viață în anul 2000, la 91 de ani, tot pe pământ francez.

CORNEL DRĂGUȘIN – IRAK (1962-1963) ȘI SIRIA (1965-1966)

Cornel Drăgușin a avut o carieră de fotbalist foarte scurtă și s-a apucat de antrenorat la numai 25 de ani. În 1962, românul a devenit primul selecționer străin din istoria Irakului. A lucrat un an pentru federația de la Baghdad – perioadă în care a învins Iranul, marea rivală a irakienilor -, după care s-a întors în țară, la Progresul București.

În 1965, a devenit selecționerul Siriei și a participat la Jocurile Pan-Arabe de la Cairo, unde a obținut cea mai categorică victorie din istoria acestei naționale, un 13-0 în fața Omanului. Totuși, Siria n-a trecut de grupe la acea competiție, fiind învinsă de Libia și Sudan. Drăgușin a rămas 18 luni pe banca sirienilor, după care s-a întors în România.

Din 1970 până în 1990, când și-a încheiat activitatea de antrenor, a lucrat pentru Federația Română de Fotbal. A fost selecționer la naționalele U21, U23 și, pentru o scurtă perioadă (între 1975 și 1976), la cea de seniori.

NICOLAE PETRESCU – TURCIA (1971)

Născut în 1913, la București, Nicolae Petrescu a evoluat întreaga carieră de jucător pentru o singură echipă: Juventus București. După ce-a agățat ghetele-n cui, în 1947, s-a apucat de antrenorat, pregătindu-le atât pe Steaua (în 1957-1958), cât și pe Dinamo (între 1958 și 1962).

În 1970 a ajuns în Turcia, ca angajat al federației de la Istanbul. Pe banca otomanilor a stat un singur meci (o victorie 1-0 cu Polonia, la Izmir), fiind interimar după demiterea localnicului Cihat Arman. După scurta experiență ca selecționer a rămas în Turcia, unde a antrenat-o timp de doi ani pe Altay Izmir. Autor al câtorva cărți care explică aspectele tehnico-tactice din fotbal, Nicolae Petrescu a încetat din viață în 1991.

NICOLAE OAIDĂ – LIBIA (1971-1972)

Fotbalist cu 236 de meciuri și 79 de goluri în Divizia A, Nicolae Oaidă și-a început cariera de antrenor la Flacăra Roșie București, în liga a treia, în 1969. Apoi, a lucrat vreme de doi ani în Libia, la echipa națională și la clubul Al-Ahly Benghazi.

După ce-a revenit în țară, Oaidă a pregătit diverse formații: Mureșul Deva, Viitorul Vaslui, Progresul București, Tractorul Brașov și Jiul Petroșani. Între 1987 și 1991 a antrenat în Maroc, iar apoi a petrecut doi ani în Egipt.


Citește și: Stelistul rebel care a marcat pe Camp Nou: a fugit de Ceaușescu și a ajuns „regele petrecerilor” în Italia


TITUS OZON – LIBIA (1972-1974)

După Nicolae Oaidă, echipa națională a Libiei a avut un alt selecționer român, pe legendarul Titus Ozon. Considerat unul dintre cei mai valoroși atacanți din istoria României, Ozon a înscris 158 de goluri în 270 de partide în prima divizie. Cu excepția unui tur de campionat la Dinamo Brașov, Ozon a evoluat doar pentru cluburi bucureștene: Unirea Tricolor, Dinamo, Progresul și Rapid.

Cariera de antrenor și-a început-o în 1964, la Progresul, club pe a cărui bancă a stat patru ani. În afara experienței de selecționer în Libia, Ozon a pregătit doar echipe din țară. Ultima grupare la care a antrenat este Șoimii Sibiu, în sezonul 1978-1979. A decedat în noiembrie 1996, la 69 de ani.

CICERONE MANOLACHE – CONGO (1973-1974) ȘI LIBIA (1983-1984)

Fost golgheter al Științei Timișoara și al Farului, Cicerone Manolache a plecat în Congo în 1973, la 35 de ani. A ajuns acolo printr-o conjunctură: Federația Română de Fotbal trebuia să detașeze un antrenor la Brazzavile, însă nimeni n-a vrut să meargă atât de departe de țară. După ce i-a expirat contractul în Congo, s-a întors în țară și a preluat-o pe UTA.

A plecat din nou în Africa în 1983, ca să preia naționala Libiei. Acolo primea un salariu de două mii de dolari lunar, însă rămânea în mână doar cu 300. „Restul de 1700 îi trimiteam în România, pentru că așa erau legile în regimul comunist”, povestea Manolache într-un interviu. Aventura românului în țara nord-africană s-a încheiat în momentul în care FIFA a exclus Libia din toate competițiile timp de doi ani, din cauza neprezentării la un meci în Egipt.

ȘTEFAN KOVACS – FRANȚA (1973-1975)

Ștefan Kovacs (dreapta) pe banca naționalei Franței, lângă secundul Michel Hidalgo. Fotografie via Pinterest

Despre Ștefan Kovacs se știe că a creat marele Ajax Amsterdam, însă puțini își amintesc că românul a petrecut doi ani pe banca naționalei Franței. S-a întâmplat imediat după ce-a părăsit clubul olandez, în 1973. I-a antrenat doi ani pe „cocoși” și chiar dacă a ratat prezența la Mondialul din 1974, a pus bazele echipei care a ajuns în sferturi la Olimpiada din 1976, de la Montreal.

După aventura din Franța, s-a întors în țară, unde a preluat destinele echipei naționale. Patru ani s-a aflat la cârma României, perioadă în care a ratat calificările pentru Mondialul din 1978 și Europeanul din 1980. În 1981 a plecat în Grecia, la Panathinaikos, unde a câștigat o Cupă a Greciei. Ultima echipă pe care a pregătit-o a fost AS Monaco, în sezonul 1986-1987. Ștefan Kovacks a murit în 1995, la Cluj.

DUMITRU NICOLAE – GHANA (1973-1974)

Cel cunoscut în fotbalul românesc drept „Nicușor” a fost unul dintre jucătorii emblematici ai lui Dinamo. A evoluat zece sezoane pentru clubul din Ștefan cel Mare, pe care l-a și antrenat în cinci rânduri, între 1962 și 1984. În total, ca jucător și antrenor la Dinamo, a cucerit nouă titluri de campion al României și trei cupe.

A mai antrenat diverse echipe din țară (Victoria București, Bacău, FC Argeș sau Progresul), iar singura experiență în afara țării a avut-o ca „principal” la naționala Ghanei, între 1973 și 1974. 

DUMITRU MACRI – ALGERIA (1974-1975)

Ca jucător, fundașul Dumitru „Take” Macri a evoluat doar pentru Rapid București, timp de 16 sezoane. În 14 dintre ele a fost chiar căpitanul giuleștenilor, postură din care a strâns și zece selecții la echipa națională a României.

După terminarea activității de jucător, a lucrat ca antrenor la mai multe cluburi din țară, preluând naționala Algeriei în 1974. A părăsit România comunistă în 1986 și s-a mutat la Paris, unde locuiește cu fiul său.


Citește și: Românii care au fugit din țară după Al Doilea Război Mondial și au jucat în Serie A


ȘTEFAN STĂNCULESCU – ZAIR (1974-1976)

Naționala statului Zair (actuala Republică Democrată Congo) a fost ultima echipă antrenată de Ștefan Stănculescu. Românul a stat pe banca africanilor la Cupa Africii din 1976, unde Zairul, campioana en-titre, a ieșit încă din grupe.

Fostul portar al Sportului și al Unirii Tricolor și-a început cariera de antrenor în 1956, la IMS Câmpulung Muscel, apoi a pregătit echipa de tineret a lui Dinamo Pitești. A lucrat inclusiv la centrul de copii și juniori a lui Dinamo, unde a crescut viitori mari fotbaliști ai clubului precum Pârcălab, Ion Marin sau Ionel Augustin.

În 1974, înainte să preia reprezentativa Zairului, a antrenat-o pentru scurtă vreme pe FC Aboumoslem, din Iran.

PETRE MOLDOVEANU – GUINEA (1976-1977)

Românul Petre Moldoveanu a fost numit selecționer al Guineei după ce, în 1975, a câștigat Cupa Campionilor Africii cu o echipă locală, Hafia. Ca antrenor al selecționatei africane, Moldoveanu a participat la Cupa Africii din 1976, competiție pe care a încheiat-o pe pozița a doua. 

Performanța reușită de român rămâne și la ora asta cea mai importantă din istoria reprezentativei din Guinea.

VIRGIL MĂRDĂRESCU – MAROC (1974-1978)

Singura Cupă a Africii câștigată de Maroc poartă semnătura unui român. Virgil Mărdărescu i-a pregătit pe „Leii din Atlas” vreme de patru ani, iar în 1976 a cucerit cel mai important trofeu de pe Continentul Negru. Marocanii au întrecut Guinea (antrenată tot de un român, Petre Moldoveanu), Nigeria și Egipt.

La ediția de peste doi ani, în 1978, tot Mărdărescu s-a aflat pe banca nord-africanilor, însă de această dată fără prea mult succes. Marocanii au fost eliminați din grupe.

După ce-a părăsit Africa, Mărdărescu a antrenat în Statele Unite, la New York United. A murit în 2003, la 81 de ani, în California.


Citește și: Chelsea vs. Arsenal. De la Anelka la Fabregas: o istorie recentă a fotbaliștilor care au jucat pentru ambele cluburi


TED DUMITRU – ZAMBIA (1980-1982) ȘI SWAZILAND (1983-1985)

Ted Dumitru, aici antrenor în Africa de Sud. Fotografie via iol.co.za

Antrenorul care a scris istorie în Africa de Sud, Ted Dumitru (născut cu numele Dumitru Teodorescu), a aterizat prima oară pe Continentul Negru în 1980, când a preluat naționala Zambiei. I-a calificat pe băieții „Chipolopolo” la Cupa Africii din 1982, dar n-a putut să-i antreneze și la turneul final.

Pentru că avea cetățenie americană (obținută după ce a antrenat nouă ani în Statele Unite, din 1971 până în 1980), Dumitru n-a primit permisiunea să intre în Libia, țara gazdă a competiției.

A urmat perioada Swaziland, după care a pregătit o serie de echipe de club din Africa de Sud. După 2000, a antrenat alte două selecționate africane, Namibia și Africa de Sud. De-a lungul anilor, Ted Dumitru a câștigat patru titluri de campion în Africa de Sud, cu Kaizer Chiefs și Mamelodi Sundowns. A murit în 2016, la Johannesburg, din cauza unui atac cardiac.

Comentarii