Cum a transformat Ilie Balaci un club oarecare din Maroc într-o forță a Africii, în primii săi ani ca antrenor

Deși la un moment dat a fost curtat insistent de AC Milan, care în 1982 oferise 2,5 milioane de dolari pentru transferul său, Ilie Balaci a devenit o legendă a fotbalului jucând exclusiv în România. A evoluat 11 ani la Universitatea Craiova, cu care a cucerit două titluri și a ajuns în semifinalele Cupei UEFA, iar spre sfârșitul carierei a trecut pe la Scornicești și Dinamo.

În contrast, ca antrenor, „Prințul Băniei” s-a remarcat numai pe meleaguri străine. De-a lungul anilor, Balaci a câștigat nu mai puțin de 22 de trofee în lumea arabă, performanțe care l-au transformat într-unul dintre cei mai titrați tehnicieni din această zonă a Globului. Totuși, în ciuda acestor rezultate (cel puțin) notabile, „Marele Blond” n-a primit prea multe șanse să antreneze în România.

Prima sa experiență ca tehnician s-a consumat pe banca Pandurilor Târgu Jiu, în sezonul 1988/1989. Au urmat apoi doi ani petrecuți la Drobeta-Turnu Severin, tot în Divizia B, ca antrenor-jucător. După despărțirea de mehedințeni, în 1991, pentru fostul internațional s-a ivit oportunitatea să antreneze în Tunisia, la Club Africain, una dintre cele mai populare grupări din țară.

A plecat acolo cu capul înainte, fără să cunoască limba franceză și pe un salariu deloc amețitor: două mii de euro, care la fața locului s-a redus brusc cu 25%. Însă „Prințul” oltean voia neapărat să antreneze și să-și demonstreze abilitățile în meseria asta, așa că a trecut repede peste neseriozitatea nord-africanilor.

Citește și: „Vrăjitorul alb” și spectaculoasa aventură a Senegalului la Mondialul din 2002

Ajutat de căpitanul echipei, un tip școlit de 35 de ani care vorbea la perfecție engleza, Balaci s-a integrat imediat la Tunis. A învățat franceza într-o lună de zile, apoi a reușit să câștige eventul și Cupa Campionilor Africii, care a rămas până astăzi singura izbândă a lui Club Africain în cea mai importantă competiție continentală.

Pe lângă toate aceste trofee, românul are meritul că l-a lansat pe Adel Sellimi, pe atunci un puști de 19 ani, care mai târziu avea să joace pentru Nantes sau Freiburg și să strângă peste 70 de selecții în naționala Tunisiei. Chiar dacă îi cucerise definitiv pe tunisieni, „Marele Blond” a părăsit-o pe Club Africain după doar un sezon. S-a dus în apropiere, în Maroc, mai întâi o scurtă perioadă la Maghreb Fes, apoi la Olympique Casablanca.

Salariul încasat era de trei ori mai mare decât în Tunisia, plus o primă de instalare de zece mii de dolari. Sportiv însă, părea un pas serios înapoi. Spre deosebire de popularul Club Africain, Olympique Casablanca era o echipă mai degrabă mediocră în acea vreme.

Înființată încă din 1904, de un grup de francezi din Casablanca, grupara marocană nu câștigase niciun titlu intern până la venirea lui Balaci, având în palmares numai două cupe ale Marocului. Într-un campionat dominat de forțe precum Wydad, FAR Rabat și (parțial pe atunci) Raja, Olympique se zbătea la coada clasamentului.

„Am găsit acolo echipă bătrână, cu jucători care făceau naveta de la Rabat (n.a – aproximativ 85 de kilometri). Echipa era pe locul 12, cu doar un meci câștigat, 11 nule și două pierdute. Ăsta era bilanțul lor”, povestea Ilie Balaci într-un interviu pentru Adevărul. Pe deasupra, Olympique avea și-un alt mare dezavantaj: lipsa unei mase de suporteri. Deși unul dintre cele mai vechi din țară, clubul „alb-albastru” era, în peisajul fotbalului marocan, un fel de Sportul Studențesc.

Primul pas pe care l-a făcut olteanul a fost să întinerească lotul, aducând la club câțiva juniori pe care-i remarcase în a doua ligă marocană. Da, românul călătorea să urmărească pe viu partide din divizia secundă a Marocului, ceea ce spune multe despre relația „Prințului Băniei” cu fotbalul, indiferent de nivelul la care se juca. În timp ce alți antrenori europeni merg în zona arabă relaxați, doar cu gândul să-și ducă la capăt contractele și să ia banii, Balaci avea răbdarea să vadă jocuri din a doua ligă, în ideea că poate-i sare în ochi vreun puștan talentat.

Citește și: Top 5 lucruri pe care trebuie să le știi despre Al Ahly, cel mai de succes club din lume

Încet-încet, cu un Balaci deja călit în lumea fotbalului nord-african, Olympique Casablanca a început să obțină rezultate. A ieșit din zona periculoasă a clasamentului și a încheiat campionatul pe poziția a patra. Însă „Marele Blond” n-a terminat anul fără trofee. A cucerit Coupe du Trone (Cupa Marocului), după o finala în fața concitadinei Raja, și Cupa Cupelor Arabe, competiție (desființată între timp) care reunea câștigătoarele cupelor naționale ale țărilor din această zonă.

Anul următor, Balaci avea să schimbe ordinea firească din fotbalul marocan. „Alb-albaștrii” din Casablanca au dominat categoric competiția internă, întrecându-le pe mult mai titratele Wydad, FAR și Raja. În 30 de etape, Olympique a pierdut doar un meci și a câștigat 17, bilanț cu care a devenit campioană la pas, cu patru runde înainte de final. În plus, gruparea marocană a luat încă o dată Cupa Cupelor Arabe, fără să primească niciun gol în cele șase meciuri disputate în competiție.

Rezultatele fantastice ale lui Balaci au fost cu atât mai remarcabile cu cât lotul lui Olympique nu era deloc unul extraordinar. În acel an, 1994, naționala Marocului a participat la Mondialul din SUA, unde a pierdut toate cele trei meciuri jucate, dar campioana Olympique a avut un singur reprezentant în lotul „leilor din Atlas”: al treilea portar.

„Gândiți-vă că devenisem prieten cu Regele Marocului și cu ginerele lui. Când s-a terminat sezonul, Regele mi-a făcut cadou mașina lui, un Mercedes SL 500 – aia mare, pentru diplomați, timp de două luni”, povestea Ilie Balaci despre impactul pe care l-au avut performanțele sale de la Casablanca.

Cu toate că era pe cai mari în Maroc, la finalul sezonului „Marele Blond” a dat Casablanca pe Emiratele Arabe Unite, atras de un salariu de peste trei ori mai mare. Și-a continuat parcursul formidabil în lumea arabă, adaptându-se mereu, fie că a fost vorba de Emirate, Arabia Saudită, Qatar sau Kuwait. A cucerit titluri peste titluri, care au deschis drumul antrenorilor români în acea parte de lume.

Citește și: Fotbal în vremea sadicului fiu al lui Saddam Hussein: povestea Irakului la Mondialul din 1986

După plecarea lui, Olympique Casablanca a mai rezistat ca entitate sportivă doar un singur sezon. A încheiat anul următor pe locul al doilea, după care a fost „înghițită” subit de Raja Casablanca, după o fuziune ciudată, care a reprezentat un adevărat șoc în fotbalul marocan la vremea respectivă.

Odată cu această mișcare, Raja – care până atunci câștigase un singur campionat național, în ciuda tradiției și a bazei uriașe de fani – avea să devină forța dominantă a țării în următorii ani. Perioada de glorie a „verzilor”, în care s-au regăsit numeroși jucători descoperiți și crescuți de Ilie Balaci, a culminat cu participarea la Campionatul Mondial al Cluburilor din 2000.

Peste mulți ani, Balaci avea să revină ca antrenor în Maroc, chiar la Raja. N-a mai stat însă decât două luni la Casablanca, din iulie până în septembrie 2011, timp în care nu a reușit nicio victorie în șase partide. De atunci, „Prințul din Bănie” a mai pregătit formații în Oman, Arabia Saudită și Sudan, țară în care a câștigat ultimul său trofeu ca antrenor: campionatul, în 2016.

Ilie Balaci a plecat dintre noi cu regretul că nu a apucat să antreneze mai mult în România și deloc într-o țară europeană cu fotbal puternic. Ar fi putut ajunge la Messina, la începutul anilor ’90, însă tratativele au căzut după ce gruparea siciliană a retrogradat în Serie C.

În țară, cupele și campionatele ridicate deasupra capului în lumea arabă n-au fost apreciate, într-o vreme în care românii considerau fotbalul din acea zonă unul „subdezvoltat”. „Rezultatele pe care le obținusem acolo erau considerate cu echipe de cămile. În schimb, despre alții, când au ajuns acolo, s-a scris că au făcut rezultate extraordinare…”, mărturisea cu amărăciune „Marele Blond” în 2014.