Anul fotbalistic 2019 debutează în forță. Din 5 ianuarie pornește la drum Cupa Asiei, în Emiratele Arabe Unite, unde se vor bate pentru trofeu cele mai puternice 24 de naționale de pe cel mai mare continent al lumii. Turneul adună la start nume importante, de la jucători precum Son Heung-min, Robbie Kruse sau Maya Oshida până la tehnicieni ca Hector Cuper, Paulo Bento sau Alberto Zaccheroni.
Dar un nume, cel mai cu greutate dintre toate, atrage atenția în mod deosebit. Cel al suedezului Sven-Göran Eriksson, antrenorul-legendă care, la aproape 71 de ani, va conduce de pe bancă selecționata statului Filipine. „Svennis” a preluat naționala din sud-estul Asiei la sfârșitul lui octombrie 2018, o mișcare surprinzătoare pentru toată lumea.
Inclusiv pentru suedez. „Bănuiesc că una dintre întrebările voastre va fi De ce sunt aici?. Nu e ușor să răspund la ea. E ceva nou și pentru mine”, le-a spus Eriksson jurnaliștilor din Filipine la conferința de presă de după numirea sa.
Odată cu jobul de la Manila, fostul selecționer al Angliei a revenit în circuit după o pauză de circa 16 luni, timp în care n-a putut să stea departe de fotbal. Întors la Torsby, satul său natal din vestul Suediei, după ce fusese demis de chinezii de la Shenzen, în iunie 2017, „Svennis” s-a implicat serios în activitatea echipei locale, care evoluează în ligile regionale și strânge circa două sute de spectatori la partidele pe care le dispută.
Un antrenor de legendă, aflat tot mai puțin în atenția fotbalului mare
De altfel, ultimii ani l-au găsit pe Sven-Göran Eriksson departe de arenele din Europa. Tehnicianul suedez, care a început să antreneze încă din 1977, la Degerfors, și care a revoluționat jocul în ultimele două decenii ale secolului trecut, a dispărut complet din fotbalul de pe continent în 2011, când a fost demis de Leicester City.
Aflată atunci în Championship, formația engleză era considerată principală favorită la promovare, însă Eriksson, în ciuda investițiilor importante în jucători, n-a reușit să confirme pe teren previziunile din pre-sezon. După 13 etape, Leicester se situa abia pe a 13-a poziție a clasamentului, așa că șefii clubului au încheiat brusc colaborarea cu suedezul.
Despărțirea a venit oricum într-un moment delicat pentru Eriksson, care căuta de ani buni, însă fără succes, victorii răsunătoare precum cele obținute la începutul carierei. După titlul în Serie A, cucerit cu Lazio în vara anului 2000, antrenorul suedez n-a mai reușit să-și adauge niciun alt trofeu în palmares, chiar dacă a petrecut cinci ani pe banca naționalei Angliei și unul la Manchester City (ce-i drept, într-o perioadă în care „cetățenii” n-aveau finanțe nelimitate).
După experiența nereușită pe banca „vulpilor”, Eriksson a cochetat cu diverse echipe europene și se părea că va rămâne aproape de epicentrul fotbalului mondial. S-a zvonit mai întâi că o va prelua pe Leeds United, apoi a fost în discuții cu Valerenga, naționala Ucrainei, 1860 Munchen și Blackburn Rovers, dar nimic nu s-a concretizat. Așa că omul care a scris istorie la Goteborg, Benfica și Lazio și-a continuat cariera în Asia, unde salariile au multe zero-uri în coadă, dar adrenalina și miza – cel puțin la nivelul la care era obișnuit „Svennis” – lipsesc.
Eriksson a fost pentru scurtă vreme director tehnic la cluburi din Thailanda și Emiratele Arabe Unite, înainte s-o preia pe Guanghzou RF, din Super Liga Chineză, în vara lui 2013. Avea să antreneze în China timp de patru ani, până în vara lui 2017, perioadă în care, deși rezultatele sale au fost decente, popularitatea i-a scăzut treptat. Într-atât de mult încât ultima echipă pe care a pregătit-o a fost FC Shenzen, din a doua ligă, care până la urmă l-a concediat după o serie groaznică, de nouă partide fără victorie.
De-a lungul acelor patru ani cu suișuri și coborâșuri, chinezii l-au criticat adesea pe „Svennis” pentru lipsa lui de flexibilitate și mai ales pentru refuzul de a promova tinere talente locale în echipele sale. Ideile lui tactice, blocate în jurul acelui 4-4-2 pragmatic și energic care l-a făcut faimos în debutul carierei, atât la Goteborg cât și Benfica, au reprezentat o altă nemulțumire în China. „E conservator și pune eșecurile pe seama lipsei de noroc”, scriau jurnaliștii locali.
Filipine, șansa lui Eriksson să realizeze (poate) cea mai însemnată performanță din carieră
Chiar și în condițiile în care rezultatele recente nu sunt de partea lui Eriksson, CV-ul său rămâne unul strălucit, iar numele lui are încă destulă rezonanță. Așa că venirea sa pe banca „câinilor vagabonzi”, așa cum sunt porecliți fotbaliștii din selecționata statului Filipine, a stârnit reacții în toate colțurile lumii.
„Fără îndoială, ne va ajuta să atingem următorul nivel. Are experiență, reputație și cunoștințe”, declarau oficialii de la Manila, mândri că „Svennis” a acceptat oferta lor, chiar dacă negociase pentru o funcție similară și cu naționalele Camerunului și Irakului.
Pentru Filipine, „următorul nivel” nu înseamnă trofee sau calificări la campionatele mondiale. Deși numără peste o sută de milioane de locuitori, statul din SE Asiei nu are cine știe ce tradiție în fotbal. Echipa națională, din care face parte și Daisuke Sato, fotbalistul lui Sepsi, a jucat prima partidă oficială în 1913, dar abia în 2018, sub comanda unui selecționer american, s-a calificat pentru prima oară în istorie la un turneu final continental.
Mai mult decât atât, fotbalul nu este un sport popular în Filipine, unde baschetul „fură” toată atenția localnicilor. Campionatul național adună doar șase echipe la start, fondurile federației sunt limitate, așa că dezvoltarea fotbalului din țară e un obiectiv îndrăzneț. Aducerea lui „Svennis” pe banca naționalei a fost un boom puternic, însă ecourile numirii s-au simțit mai mult în afara statului Filipine, decât în interiorul lui.
„Nimeni nu mă recunoaște pe stradă, nimeni nu știe cine sunt. Nu e o țară preocupată de fotbal. Obiectivul meu e să fac cumva ca fotbalul să devină important aici”, spunea Eriksson pentru Reuters, la scurt timp după ce condusese al treilea antrenament al echipei naționale. De altfel, în ziua în care suedezul a fost instalat în funcție, ziarele din Filipine au ocupat prima pagină cu știri din baschet sau povestea unei gimnaste care avea probleme cu viza.
Înaintea Cupei Asiei, Sven-Göran Eriksson i-a dus pe filipinezi în semifinalele Cupei AFF (destinată țărilor din sud-estul continentului), unde Vietnamul a oprit drumul echipei sale. Rezultatul a fost unul normal, ținând cont că Filipine a ajuns în această fază la patru dintre ultimele cinci ediții, însă ceva s-a schimbat în viața naționalei.
„Câinii vagabonzi” nu doar că beneficiază acum de imensă publicitate datorită omului de pe bancă, dar au devenit mult mai interesanți și pentru numeroși jucători de origine filipineză născuți în Europa, precum portarul danez Kevin Ray Mendoza.
Însă aventura lui „Svennis” în Filipine nu e esențială doar pentru fotbalul local, ci și pentru suedez însuși. În pericol să-și încheie cariera cu un alt rezultat mediocru, Eriksson are, în același timp, oportunitatea să-și pună amprenta pe o națiune întreagă. Să transforme fotbalul într-un sport important pentru țara din sud-estul Asiei. Evident, un început ideal ar fi Cupa Asiei care stă să înceapă.
Aflată în grupa C, cu China, Coreea de Sud și Kyrgyzstan, Filipine va avea viață grea. Chiar și o singură victorie ar fi un succes pentru selecționata antrenată de suedez, a cărui misiune la Manila nu se limitează doar la prestația din teren a jucătorilor săi. Eriksson, al cărui contract expiră în mai, dar poate fi prelungit de comun de acord, e persoana însărcinată de federație cu promovarea masivă a fotbalului în țară, obiectiv pe cât de complex, pe atât de complicat.
Dacă suedezul va reuși, atunci va lăsa o moștenire care va conta (cel puțin) la fel de mult ca trofeele câștigate de-a lungul carierei. Cert e că, deși în februarie va împlini 71 de ani, Sven-Göran Eriksson spune că nu se gândește la retragere: „Poate ar trebui să mă opresc, dar îmi place să muncesc. Cât timp mă simt OK pe terenul de fotbal, înseamnă că sunt bine”.
