În 1938, lumea era mai interesată să afle când va începe un nou război decât cine va fi noua campioană mondială. Austria tocmai fusese anexată de Germania nazistă, care se pregătea să dea buzna şi în Cehoslovacia, în Spania avea loc un sângeros război civil, Benito Mussolini se visa un nou Cezar şi s-a aventurat în Africa, astfel că perioada de pace, oricum şubredă, se apropia de final. Cu toate acestea, cea de-a treia ediţie a Cupei Mondiale a avut loc aşa cum s-a stabilit, în Franţa, spre nemulţumirea sud-americanilor, dezamăgiţi de faptul că nu s-a ţinut cont de alternanţa Europa – America de Sud în privinţa organizării turneului final, promisă iniţial de FIFA. Astfel, majoritatea ţărilor de peste Ocean au boicotat competiţia. Teoretic, o decizie în avantajul naţionalei României, care ar fi trebuit să joace cu Argentina în optimile de finală. Până la urmă, s-a dovedit a fi un cadou otrăvit.
În loc să întâlnească vicecampioana mondială din 1930, „tricolorii” au avut-o adversară pe Cuba. Iar naţionala considerată aproape unanim cea mai puternică a României până la acel moment s-a făcut de râs şi a înregistrat cel mai slab rezultat din istoria participărilor româneşti la Cupa Mondială. Cum a fost posibil un asemenea eşec?
Optimism exagerat în perioada premergătoare Cupei Mondiale
Sfârşitul anilor ‘30 a găsit fotbalul românesc la un nivel foarte bun. Rivalitatea dintre cele trei mari forţe – Ripensia Timişoara, Venus şi Rapid – a oferit suficientă materie primă pentru echipa naţională, care se putea baza pe jucători precum Dumitru Pavlovici, Rudolf Burger, Ladislau Raffinsky, Gheorghe Răşinaru, Andrei Bărbulescu, Iuliu Baratky, Silviu Bindea, Iuliu Bodola, Ionică Bogdan, Ştefan Dobay sau Nicolae Kovacs. O generaţie de excepţie, probabil prima a României, dar care a rămas în istorie pentru motivele greşite.
După ce a participat la ediţia inaugurală a Cupei Mondiale, în 1930, şi la următoarea, în 1934, România s-a calificat şi pentru turneul final din Franţa. S-a calificat e un fel de a spune, pentru că adversarul din preliminarii (să le numim aşa, deşi, în multe cazuri, totul s-a redus la un banal duel tur-retur), Egipt, a refuzat să se prezinte la întâlnirea cu „tricolorii”, din cauza Ramadanului. Şi astfel, România a devenit doar a patra ţară prezentă la toate ediţiile Cupei Mondiale până în acel moment. Celelalte erau Franţa, Belgia şi Brazilia. Optimismul era la cote înalte. Fusese alimentat de un articol din ziarul francez L’Auto, în care autorul nota că „nu ne-ar surprinde deloc să vedem unsprezecele românesc în finala Cupei Mondiale”, şi nici măcar anumite semnale primite înaintea plecării spre ţara gazdă a competiţiei nu l-au putut ţine în frâu.
Primul dintre ele a fost un amical pierdut pe 8 mai 1938 cu Iugoslavia, care s-a impus cu 1-0 pe ANEF. Ar fi trebuit să fie un semnal de alarmă, dar s-a trecut repede peste eşec. A urmat un 2-2 cu Preston North End, proaspătă câştigătoare a Cupei Angliei. O înfrângere evitată datorită geniului lui Baratki, autorul unei duble. Însă, cu doar câteva zile înainte, englezii fuseseră bătuţi măr de Slavia Praga, scor 0-6.
„În ultimul timp, o ieşire din formă destul de pronunţată a paralizat posibilităţile echipei noastre. Meciul cu Preston a fost, de fapt, salvat de un singur jucător, Baratki”, atrăgea atenţia George Fulea, într-un editorial din Gazeta Sporturilor, citat de Ioan Chirilă, în „Şi noi am fost pe Conte Verde”. Un alt avertisment care nu a fost băgat în seamă.
Subestimarea adversarului: „Le dăm de la şapte în sus!”
Nimic nu părea să strice buna dispoziţie a românilor. Acelaşi nea Vanea aminteşte că trimisul Gazetei Sporturilor în Franţa, Al. Munteanu, nota că atmosfera printre „tricolori” e foarte destinsă. Poate prea destinsă. Se aminteşte inclusiv un episod care îl are ca protagonist pe ripensistul Chiroiu. Acesta constată că „berea franceză e mai slabă decât apa la noi”. Pe cale de consecinţă, decide că e normal să bea doar bere. Relaxarea şi amuzamentul erau cuvintele de ordine la echipă, iar selecţionerul Alexandru „Ţane” Săvulescu şi-a adus propria contribuţie la subestimarea viitorului adversar, după ce a asistat la un antrenament al cubanezilor: „Le dăm de la şapte în sus! Vai de capul lor, săracii. Au venit la teren cu ghetele înfășurate în jurnale”.
Nu e nicio surpriză aşadar că mesajul ajuns la jucători a fost acela că meciul de la Toulouse va fi o simplă formalitate. „Când i-am văzut pe cubanezi, îmbrăcaţi lejer, în bluze de vară şi cu sandale uşoare, dintr-o împletitură subţire şi fără ciorapi, i-am asemuit mai mult cu un grup de studenţi sau de copii mai mărişori, care veneau de la joacă şi se duceau la gârlă”, povestea Ştefan Dobay, în autobiografia sa, „Şut… goool!”.
Singura preocupare a delegaţiei române era situaţia politică din apropiere. „Oraşul Toulouse este situat la poalele Munţilor Pirinei, în apropierea graniţei dintre Franţa şi Spania, unde în acea vreme se desfăşura un război civi crâncen. Exploziile obuzelor se făceau auzite până în oraş, iar lumina rachetelor brăzda cerul ca fulgerele”, îşi amintea acelaşi Dobay. Dar o altă „bombă” era pe cale să explodeze.
Citește și: Poveștile „stranierilor” români care în perioada interbelică au jucat în campionatul Franței
Aventura Cubei la Cupa Mondială, amestec de legendă şi realitate
Cuba şi Brazilia au fost singurele ţări din Americi participante la a treia ediţie a Cupei Mondiale. Dacă despre Selecao există suficiente informaţii, amănuntele legate de adversara României trebuie luate cu rezerve. De exemplu, Ioan Chirilă citează o declaraţie a selecţionerului cubanez, Juan Tapia, care spunea că „nu nutrim ambiţii nemăsurate. Dacă vom face o figură onorabilă, ne vom întoarce mulţumiţi acasă. Asta deşi suntem cei mai buni în America Centrală”. De altfel, sunt mai multe surse româneşti care vorbesc despre Cuba ca fiind campioana Americii Centrale. Totuşi, ţara cunoscută mai mult pentru trabucuri şi rom decât pentru fotbal nu a participat la ediţia din 1938 a Jocurilor Americii Centrale şi Caraibelor, iar în 1935 a pierdut două dintre cele cinci meciuri şi a terminat pe locul patru. E adevărat, Cuba a luat aurul în 1930, pe teren propriu, dar de atunci trecuse aproape un deceniu. Mai mult decât atât, prezenţa la Cupa Mondială se datora boicotului aproape general al echipelor din zonă. La fel ca viitorii lor adversari, cubanezii au ajuns la turneul final fără a fi nevoiţi să joace în preliminarii.
De asemenea, varianta prezentată de site-ul oficial al FIFA susţine că jucătorii care au reprezentat Cuba în Franţa nici măcar nu fuseseră vreodată în afara ţării, cu atât mai mult să fi participat la vreo competiţie importantă. De altfel, şi călătoria spre Cupa Mondială are ceva din farmecul prezenţei României la ediţia inaugurală a competiţiei, în 1930. Traversarea oceanului s-a făcut la bordul transatlanticului Queen Mary, iar experienţa nu a fost neapărat una plăcută pentru toată lumea. Fiul lui Juan Tunas, probabil cel mai important fotbalist cubanez din acea echipă, a povestit că tatăl său suferea de rău de mare, astfel că „a decis să deschidă hubloul cabinei sale, pentru a lua nişte aer. Ceea ce nu ştia era că se afla sub nivelul apei, iar cabina s-a inundat”. Deşi baseball-ul este sportul numărul unu în Cuba, Tunas a dat asigurări că „fotbalul era foarte popular pe insulă pe atunci, iar jucătorii care au mers în Franţa aveau toţi strămoşi din Spania”.
Cu siguranţă, erau lucruri cunoscute prea puţin sau deloc în tabăra României, mai preocupată să se gândească la duelul din sferturile de finală, unde adversarul urma să fie Suedia. Nordicii ar fi trebuit să joace contra Austriei în optimi, dar Anschluss-ul a schimbat programul Mondialului. În loc de 16, doar 15 echipe au fost prezente la turneul final, iar suedezii s-au trezit direct între primele opt naţionale ale lumii fără a fi obligaţi să tragă vreun şut la poartă.
Revenind la naţionala noastră, aceasta a fost vizitată la Toulouse de ambasadorul român la Paris, Dinu Cesianu. Diplomatul le-a promis jucătorilor prime de calificare şi i-a anunţat că a fost deja organizat un banchet pentru sărbătorirea victoriei contra Cubei. Petrecerea nu a fost contramandată nici măcar după egalul din primul meci.
Citește și: Sushi, Cola și o umilință transmisă live la Phenian: aventura Coreei de Nord la Mondialul din 2010
Egal după prelungiri şi înfrângere la rejucare. Decizia controversată a lui Săvulescu
„Am privit cu multă superficialitate întâlnirea cu Cuba, subestimându-ne adversarul. Acei omuleţi cu obrajii arşi de soare, scunzi şi slăbuţi, cu ghetele de fotbal aruncate peste umăr şi cu echipamentul sub braţ, învelit în ziar, aveau să ne rezerve multe surprize. Au venit la antrenament fluierând, erau veseli. Modeşti, s-au echipat într-un colţ şi au trecut direct la subiect: fotbalul. Aveau o viteză uimitoare, ne formaserăm o idee greşită despre posibilităţile lor. Am intrat pe teren îngâmfaţi”, a recunoscut Dobay.
„Calul” este cel care a evitat eliminarea României încă din primul meci, disputat pe 5 iunie 1938. A înscris în prelungiri şi a stabilit rezultatul final, 3-3. Nimic nu părea să anunţe acest deznodământ când, în minutul 35, Silviu Bindea a deschis scorul. Dar cubanezii au egalat exact înainte de pauză, prin Hector Socorro, şi apoi au trecut în avantaj, datorită golului marcat de Jose Magrina. „Tricolorii” au trimis partida în prelungiri, prin reuşita lui Iuliu Baratki, venită în minutul 88, dar s-au văzut din nou conduşi, când Socorro a făcut dubla. În cele din urmă, Dobay a făcut ce ştia mai bine şi a mai oferit o şansă românilor.
Echipa României în primul meci contra Cubei: Pavlovici – Burger, Chiroiu – Vintilă, Răşinaru, Rafinschi – Bindea, Kovacs, Bartaki, Bodola, Dobay
Dar, parcă pentru a complica şi mai mult lucrurile, selecţionerul „Ţane” Săvulescu a luat decizia controversată de a schimba jumătate din echipă pentru rejucare, programată patru zile mai târziu. Printre victime s-a aflat şi Nicolae Kovacs. Fratele mai mare al lui Ştefan Kovacs, viitorul antrenor al lui Johan Cruyff la Ajax Amsterdam, era primul jucător român prezent la trei ediţii ale Cupei Mondiale. Un record pe care l-a deţinut timp de şase decenii, până când, coincidenţă, tot la un turneu final disputat în Franţa, a fost egalat de Gică Hagi, Gică Popescu, Ilie Dumitrescu şi Bogdan Stelea. Antrenorul Costel Rădulescu a încercat să protesteze, dar nu a putut face nimic. A explicat şi motivele: „Trebuie să precizez că în acea perioadă exista o deplină separaţie între atribuţiile selecţionerului şi cele ale antrenorului. Eu, în calitate de antrenor, trebuia să mă supun cu stricteţe deciziilor selecţionerului. În grija mea intra doar pregătirea unei echipe date”. Nu s-a resemnat uşor şi a încercat ceva inedit.
„I-am tras deoparte pe Bodola şi Kovacs şi le-am spus că trebuie să prindă un moment favorabil, la intrarea echipelor, ca să ţâşnească pe teren. În acelaşi timp, i-am rugat pe Moldoveanu şi pe Prassler să se îndrepte spre banca rezervelor”, a povestit Rădulescu. Planul nu i-a reuşit, pentru că Săvulescu a bănuit ceva şi a dat drumul jucătorilor pe teren unul câte unul. „În faţa acestei situaţii, mi-am dat seama că şansele noastre au scăzut foarte mult”, a recunoscut, resemnat, antrenorul “tricolorilor”.
Echipa României la rejucare: Sadovschi – Burger, Felecan – Bărbulescu, Răşinaru, Rafinschi – Bogdan, Moldoveanu, Baratki, Prassler, Dobay
Şi, într-adevăr, dezastrul nu a putut fi evitat. Deşi Dobay, ales în echipa ideală a optimilor de finală de la Cupa Mondială, a deschis scorul în minutul 35, cubanezii au întors rezultatul după pauză şi au câştigat cu 2-1. Acelaşi Socorro şi Tomas Fernandez au marcat golurile unui succes istoric pentru Cuba şi a unei înfrângeri ruşinoase pentru România. Un eşec cu atât mai greu de digerat cu cât, în sferturi, cei cărora trebuia să le „dăm de la şapte în sus” au pierdut fără drept de apel cu Suedia. „Jucam bine şi am simţit că suntem favoriţi. Dar apoi s-a întâmplat ceva ce nu ne aşteptam: a plouat, iar terenul a fost îmbibat cu apă. Nu eram obişnuiţi cu astfel de condiţii şi tot alunecam. Am sfârşit prin a pierde cu 8-0″, a spus Juan Tunas, pentru site-ul FIFA.
Dacă vă întrebaţi, nici suedezii nu au dus-o mai bine după acea victorie. Au luat nouă goluri în următoarele două meciuri: 1-5 în semifinala cu Ungaria şi 2-4 în finala mică împotriva Braziliei. Dar măcar se pot consola că au în palmares un loc patru. Italia avea să-şi păstreze titlul cucerit la ediţia precedentă (prima echipă care reuşea să devină de două ori la rând campioană mondială), în timp ce în România încă se căutau explicaţii pentru ieşirea prematură din competiţie.
Ioan Chirilă poveşteste că Al. Munteanu a scris în Gazeta Sporturilor „despre toate argumentele obişnuite ale celor care vor să scuze”: bare, ghinion, arbitru, offside-uri… Cu alte cuvinte, nimic despre ce s-a întâmplat cu adevărat pe teren. În acelaşi timp, după întoarcerea în ţară a echipei, s-a reunit Biroul Federal, care a anunţat pompos că „fotbalul românesc va fi statornicit pe baze noi”. E de presupus că nu s-au luat chiar cele mai bune decizii, în condiţiile în care România a trebuit să aştepte 32 de ani pentru a mai obţine o calificare la Cupa Mondială.
Citește și: Românii care au fugit din țară după Al Doilea Război Mondial și au jucat în Serie A
Revanşa echipelor de club
Sigur că „dubla” contra Cubei pune sub semnul întrebării statutul de generaţie de excepţie a naţionalei României de la sfârşitul anilor ‘30, însă trebuie ţinut cont şi de faptul că s-au creat poate aşteptări prea mari, iar amatorismul care caracteriza nu doar fotbalul românesc din acea perioadă făcea posibile astfel de surprize. La aceeaşi ediţie a Cupei Mondiale, Germania, care se putea baza şi pe unii dintre jucătorii austrieci care au format Wunderteam-ul din 1934, a fost eliminată tot în optimi, de Elveţia.
Eşecul suferit împotriva unor necunoscuţi nu poate fi scuzat, dar nici nu anulează automat calităţile unor fotbalişti care au creat adevărate legende în jurul lor. Iar aceste calităţi au fost confirmate la scurt timp după Cupa Mondială din Franţa, când două dintre forţele României, Ripensia şi Rapid, au reuşit rezultate excepţionale în Cupa Europei Centrale, împotriva unor adversari cu nume. Timişorenii au eliminat-o pe AC Milan, printr-un succes memorabil acasă, scor 3-0, în timp ce giuleştenii au întros un 1-4 cu Ujpest şi au mers mai departe printr-un 4-0 la Bucureşti.
„Incredibila afirmare a echipelor românești”, a titrat Il Calcio Illustrato, care a continuat: „România, eliminată nefericit de cubanezi la turneul mondial, şi-a refăcut în Cupă tânărul, dar deja solidul prestigiu”. Totodată, italienii au subliniat că în timp ce românii mergeau mai departe cu ambele echipe participante, ţări de tradiţie ca Ungaria şi Cehoslovacia (finaliste la Mondialele din ’38, respectiv ’34) au pierdut două sau trei formaţii.
Nu trecuseră decât trei săptămâni de la ruşinea cu Cuba. 12 dintre protagoniştii ei – Pavlovici, Burger, Chiroiu, Bindea, Dobay, Vintilă, Răşinaru, Rafinschi, Bogdan, Moldoveanu şi Baratki – au jucat şi în ziua pe care ziarul „Timpul” a decretat-o „cea mai frumoasă a fotbalului românesc”.
Sursă foto de deschidere.
